Mangonelul

Un zgomot șuierător străbătu aerul peste zidurile cetății Chandax și se termină cu un trosnet de oase frânte și cu pocnetul unei cutii care se sparse în zeci de bucăți de lemn și fier. Printre resturi se găsea un papirus cu sigiliul generalului Nikephoros Phokas. Ultimul emir al Cretei, Abd al-Aziz, n-avea cum să vadă acest detaliu, doar privea înspăimântat din turnul de lângă poarta secundară. Fereastra sa deschidea perspectiva pieței vechiului Heliopolis, păstrată intactă de sarazini încă de la cucerirea cetății, în urmă cu aproape un veac și jumătate.

Abd al-Aziz, numit de bizantini cu ironie și dispreț „Kurupas” pentru că era scund, pricăjit și avea o barbă rară ca a unui eunuc, vedea de sus doar o pată mare de sânge în jurul trupului zdrobit al unui animal cu patru picioare. Porecla de „Ciuntitul” era cunoscută de la comandantul suprem al armatei din est și până la ultimul soldat bizantin din oastea asediatoare. Un om ciuntit nu putea fi nici frumos și nici întreg, era doar o jumătate de om și o imitație imperfectă a unui conducător, iar porecla îl descria precis ca pe unul slab și nepriceput.

În tabăra cealaltă, generalul Nikephoros Phokas era un bărbat puternic, cu barbă neagră, impunătoare și piele măslinie pentru că stătea întotdeauna în mijlocul trupelor sale și nu se ferea de soare la umbra cortului, cum făceau numeroși alți generali ai armatei Imperiului Roman de Răsărit. Asediul condus de el se petrecea cu doi ani înainte să ajungă împărat și să capete un adevărat renume de basileu războinic și sfânt.

Mai târziu, l-au numit „Moartea albă a sarazinilorˮ, dar era un renume nedemn de el, căci nu-i plăcea să ucidă. Când avea de luat o decizie în care trebuia să pună balanța cu care se cântăreau viețile oamenilor, Nikephoros se ruga până dimineața ca Dumnezeu să-i lumineze gândul și să-i domolească pornirile, apoi dormea cu umilință pe câteva piei de oaie întinse pe jos.

Toți îl vedeau ca pe un comandant priceput, aspru și auster, dar nici oamenii nu-l cunoșteau cu adevărat, vedeau doar apărătorul neclintit al creștinătății, răzbunătorul nemilos și distrugătorul islamului.

Însă faptele vorbesc întotdeauna mai bine decât oamenii.

În timp ce asedia orașul cretan Chandax pregătise o catapultă specială, un mangonel ce putea arunca și zece kentenaria[1] de pietre peste zidurile cetății, mult mai departe ca săgețile și proiectilele apărătorilor.

Catapulta era o bestie din lemn și fier, o mâncătoare de ziduri. Corzile sale răsucite erau mai groase decât coapsa unui om și erau făcute din tendoanele a o sută de boi. Numai brațul de lemn avea patruzeci de picioare, iar la capăt se termina cu un căuș în care încăpeau ușor trei oameni ghemuiți.

O astfel de armă o poți folosi în multe feluri, însa generalul Nikephoros nu voia să culce toată cetatea la pământ, voia doar să trimită un mesaj care să-i înspăimânte pe asediați, încât aceștia să ridice hersele și să deschidă ei înșiși zăvoarele porților.

La porunca sa, slujitorii îi aduseră un măgar viu, dar șchiop, îl urcară în linguroiul catapultei și-i făcură vânt peste ziduri. Lângă el puseseră un papirus scris închis într-o cutie de lemn cu ferecături de fier pentru a nu se sparge prea ușor.

Ciudatul proiectil se oprise în piața mare a cetății chiar în fața moscheii care era plină de dreptcredincioși înspăimântați. Generalul musulman al cetății veni în fugă, sprijinindu-și palma pe mânerul sabiei curbate prinsă la brâu. Măgarul tocmai își dădea ultima suflare tremurând din membrele cu toate oasele zdrobite. Imaginea era copleșitoare.

Militarul se aplecă și scotoci în resturile cutiei unde găsi papirusul cu mesajul asediatorului. Îl deschise și citi cu voce tare, doar cât să audă ofițerii și soldații adunați în jurul său. Nu dorea să-i sperie pe ceilalți oameni din cetate care și așa aveau inima la gât și erau pătrunși adânc de spaimă, până în măduva oaselor.

„Măgarul nostru s-a avântat ca un vultur. Mâine veți afla dacă aparatorii voștri prinși în avanpost știu a se avânta la fel de bine. Deschideți porțile și veți trăi ca oameni, altfel veți deveni cu toții păsări.ˮ

În zorii zilei următoare, zăvoarele porților căzură la prima geană de lumină pentru că mulți aveau un frate, un tată sau un fiu în afara zidurilor care putea ajunge în linguroiul mangonelului.

Nikephoros Phokas intrase călare în cetate, fără fast, cu paramerionul încovoiat și tăios, prins de centură, îmbrăcat doar cu lorică de zale și coif.

Chipul său ars de soare și barba neagră îl făceau să pară o statuie turnată în bronz care veghea cu privire severă și neobosită capitularea sarazinilor din cetate, în frunte cu fricosul Abd al-Aziz.

Seara, după o cină cu pâine de orz, brânză de capră și vin îndoit cu apă, ceruse servitorilor să-i pregătească o cameră goală cu trei piei de oaie întinse pe podea.

[1] unitate de măsură bizantină, 10 kentenaria = 327 de kg (n.a.)