Formula lucrurilor simple: O dezvăluire necesară la nevoie

Volumul de poezii al Alexiei, Formula lucrurilor simple, este o confesiune viscerală despre ceea ce înseamnă să trăiești într-un corp, să simți prin el și să fii rănit de el. Acest „corp domestic” devine singurul univers posibil, singurul instrument prin care putem să înțelegem durerea, iubirea, timpul și dispariția.

Alexia scrie din interiorul corporalității cu o luciditate medicală și o sensibilitate brutală. Poezia ei nu romantizează trupul – îl documentează. Ochiul ei este cel care cunoaște anatomia sentimentelor, care poate să pună „degetul unde doare și trece”, care înțelege că „aici e începutul lucrurilor/ dărâmă construcția asta/ cu temelie în carne vie”. Carnea nu este metaforă aici – este realitate primă, locul unde se înregistrează totul: trauma, tandrețea, trecerea timpului, frica de moarte. Volumul explorează temele corporalității nu ca simplu subiect poetic, ci ca modalitate de cunoaștere. Poeta vede în gesturi, în mișcări, în durere, singurele adevăruri accesibile. „Gesturile de afecțiune ca/ prima gură dintr-o cană/ cu lapte cald” – iată o poetică a simplității care ascunde o complexitate emoțională imensă. Lucrurile simple devin formule ale existenței tocmai pentru că sunt cele care ne țin în viață, cele care ne definesc umanitatea.

Alexia nu evită zonele incomode ale trăirii în corp: „gurile încleștate ale/ fetelor în fața cabinetului/ de ginecologie”, „puberii încep viața/ unul dintre ei n-a văzut/ cum se simte”, „cu toată pulpa piciorului/ am o frică măruntă”. Corpul este vulnerabil, expus, supus degradării și durerii, dar și locul unde se produc toate miracolele mici ale vieții: mângâierea, căldura, recunoașterea celuilalt.

Relația cu timpul, resimțit nu abstract, prin modificările pe care le produce în trup este una din temele centrale ale volumului și pune întrebări: ,,unde se duc zilele atunci când nu le numeri…/Învățăm nevoile corpului/ ca pe o hartă mută” – timpul ne învață geografia propriului corp, neface să înțelegem că „moartea e la un click distanță”. Există o conștiință acută a trecerii, a îmbătrânirii, a faptului că „la 50 de ani toate vor fi plasturi uscați/ în coșurile de gunoi din spatele/ cluburilor 2000-iste”.

Dar timpul este și acumulare de gesturi mici, de momente nemeritate de fericire: „semnul unei flori neculese nemeritate în spatele urechii”, „mica tandreţe/ a vieții de începător”.

Poeta privește viața ca pe o succesiune de fragmente care capătă sens doar prin repetare, prin rutină: „obiceiurile circulare siguranța de sine/ în sânul descărnat al femeilor amazoane”.

Poezia Alexiei este profund intimă, dar nu confesivă în sens sentimental. Ea expune vulnerabilitatea ca pe o condiție existențială, nu ca pe o slăbiciune personală. „Trauma ca un link/ fără destinatar” – iată o metaforă contemporană care spune totul despre felul în care suferința modernă rămâne neadresată, suspendată, fără rezolvare.Volumul explorează și intimitatea relațiilor, a gesturilor care ne conectează cu ceilalți: „mângâi chipul omului iubit/ cu ce a mai rămas din mine”, „suntem semnele nemeritate/ se dezmorțesc în creștetul capului ca niște pui de pasăre”. Există o tandrețe în aceste imagini, o căutare a căldurii umane într-o lume care pare tot mai rece și mai mecanică.

Aș putea spune că Alexia este o voce distinctă în poezia contemporană și că ocupă un loc aparte în peisajul poetic românesc prin refuzul de a estetiza suferința sau de a o face abstractă. Ea scrie dintr-o corporalitate asumată complet, cu un limbaj care împletește registrul medical cu cel intim, vocabularul clinic cu imageria domestică. Rezultatul este o poezie care te afectează fizic – simți fiecare vers ca pe o atingere, ca pe o durere, ca pe o mângâiere.

Vocea ei este calmă chiar și când vorbește despre violență sau disperare: „nu știu nimic/ despre inimă/ timpul cu lingurițe de cafea”, „e nevoie de vocea cuiva/ să-mi înțeleagă numele”.

Există o luciditate admirabilă în felul în care poeta își asumă limitele, fragilitățile, nesiguranțele.

Formula lucrurilor simple este o carte necesară pentru că ne reamintește că suntem corpuri înainte de a fi idei, că trăim prin senzații înainte de a gândi, că durerea și bucuria sunt mai reale decât orice abstracțiune. Într-o epocă a virtualității și a depersonalizării, Alexia revendică dreptul la corporalitate, la vulnerabilitate, la simplitate.

Citim acest volum pentru că ne recunoaștem în el – în frica de timp, în căutarea tandreței, în gesturi mici care ne țin în viață, în „valuri de pietre/ în tâmple” când lumea devine prea grea. Citim pentru că Alexia nu ne oferă rezolvări sau consolare ieftină, ci onestitatea crudă a trăirii autentice. Formula lucrurilor simple este un volum despre ceea ce rămâne când renunți la toate construcțiile: trupul, gestul, respirația, mângâierea. Este despre formula de bază a existenței umane – simplă, dureroasă, și totuși, miraculoasă.

Ca de obicei, închei cu versuri ale autoarei care m-au atins ca o „mică tandrețe”:

Timp pentru toți

nimic pentru mine

ziua e o tavă scursă de ulei

gurile încleștate ale

fetelor în fața cabinetului de ginecologie

învață-mă să-mi treacă

ascultă în pliurile cărnii felul

în care îți sună vocea

când spui pentru prima dată

astăzi nu

ziua e o găleată cu var vechi

din care se scurge aritmic

o inimă stricată