Copilărie brașoveană
M-am hotărât să scriu despre Pisica de la ora cinci a Rodicăi Bretin (Editura Corint, 2026) cu o iuțeală deloc caracteristică mie, și cu o mare nerăbdare de a împărtăși bucuria lecturii și altora. De mult nu am mai simțit atât de intens și tulburător în același timp fiece pagină a unei cărți. Și m-am întrebat de ce.
Poate pentru că am mers la aceeași școală generală 12, cu sedii pe strada Crișan, pe strada Lungă și pestrada De Mijloc.
Poate pentru că am locuit sau locuim încă în aceeași zonă a Brașovului vechi: Rodica Bretin pe strada Lungă, eu pe Ion Rațiu, o perpendiculară pe strada Bisericii Române, la o aruncătură de bățde strada Lungă.
Poate pentru că am absolvit aceeași Universitate din Brașov, cu profil ingineresc, dar chemarea și pasiunea amânduroras-a îndreptat de la început către materii umaniste.
Poate pentru că am pendulat amândouă ani în șir între Brașov și București, Rodica întorcându-se în orașul natal, eu rămânând agățată între cele două orașe și case, între care mă împart la nesfârșit.
Poate pentru că am avut doi părinți atât de asemănători: mama mea, care a împlinit anul trecut 96 de ani, o personalitate puternică, autoritară (chiar și azi!), căreia nu i-a plăcut niciodată să-i iasă cineva din vorbă, iar tata, în schimb, blând și binevoitor, cald și prietenos. Cu el jucam vara tenis și volei, cu el mergeam la ștrand la Bartolomeu, cu el am învățat să schiez pe panta lină din fața Cimitirului Eroilor, cu el mergeam cu sania, făcând slalom prin pădurea de brazi de la capătul străzii Cloșca, care cobora până în Șprenghi.
Poate pentru că am avut și eu odată un canar, pe Piți, lăsat în grijă timp de două săptămâni de prietena mea din liceu. Știam exact la ce oră trebuia să-l hrănesc, știam ce cantitate de grăunțe am voie să-i dau. Aveam grijă de el ca de ochii din cap. Și, înainte cu două zile ca prietena mea să se întoarcă, Piți a murit. Am fost distruși, și eu, și părinții mei. Cum îi vom spune Lianei? Nu am închis un ochi acele două nopți până la venirea ei. Când a sunat la poartă am început să plâng, fără să pot rosti vreun cuvânt. Dar Liana m-a luat de mână și mi-a spus plină de căldură: Rodica, nu fii tristă, Piți era bătrân. L-am îngopat în curtea noastră, printre crizantemele mamei.
Poate pentru că a existat și la noi Coco, o găinușă albă și deșteaptă, care a îmbătrânit la noi, cu noi. Îi dădeam dimineața drumul, se plimba cât era ziua de lungă în grădină, printre flori și cele câteva straturi cu zarzavat, iar când o strigam, se lăsa jos, o luam în brațe, îi vorbeam, o alintam, și o duceam la culcare în coteț.
Poate pentru că am avut și noi câteva pisici (ținute mai mult afară, căci acolo e locul lor, așa cum și Rodica povestește), între care, cea mai iubită a fost prima. Era un motan tărcat, portocaliu cu alb, pe care l-am botezat Contele Bobby (spaima vestului sălbatic), și care mă aștepta când veneam de la școală pe stâlpul de la poartă, îmi sărea pe umăr și așa mergeam până la intrarea în casă. Cînd eram singură, îl culcam în căruciorul din nuiele al păpușilor și îl înveleam cu o plăpumioară înflorată.
Poate pentru că strada Făgetului, despre care Rodica amintește în repetate rânduri, îmi este și mie la fel de familiară și dragă. Bunicii mei au locuit acolo mulți ani și îmi amintesc că deseori foloseau această stradă, paralelă cu strada Lungă, ca scurtătură pentru a ajunge mai repede în centru. Pe la jumătatea ei, după ce se termina urcușul, existau 2-3 trunchiuri viguroase de copac, așezate pe orizontală, ca niște banchete. Era un admirabil loc de odihnă, atât la dus cât și la întors. Bunicii au botezat locul „la bușteni” și așa a rămas în amintirile mele.
Poate pentru că prin fiul meu, pe când avea 4-5 ani, am trăit și eu o poveste fascinantă (precum cea cu poneii miraculoși ai Rodicăi), izvorâtă din imaginația lui. A ținut un an de zile, poate mai mult, și ne-a cuprins pe toți, cu mic cu mare, părinți și bunici la un loc. Într-o zi, așa, dintr-odată, a apărut în viața noastră domnul Corbu, cu soția și cei șapte copii ai lor. Li se deschidea ușa, ne pregăteam de sărbătoare ori de câte ori își anunțau venirea, soacra mea se aranja, se îmbrăca frumos, așeza masa, făcea prăjituri. Totul devenise atât de real, încât începuserăm de la o vreme să ne întrebăm și noi, cei mari, oare când mai vine familia Corbu, că tare dor ne mai e de ei. Plecam cu ei la mare, le satisfăceam pe drum tot felul de dorințe, îi cazam în camere alăturate, făceam programul împreună… Am păstrat până azi o înregistrare de atunci, și bine am făcut, fiind mărturia unei copilării fericite, când imaginația e fertilă și prinde aripi.
Poate pentru că și eu am fost fericită în anii copilăriei, când părinții erau tineri, sănătoși și ne bucuram împreună de lucruri, uneori mărunte. Alteori se iveau probleme și neajunsuri, dar le treceam pe toate cu optimism, cu înțelegere,dar mai ales cu iubire. Părinții, după ce veneau de la serviciu, se ocupau de grădină. Tata rânduia lemnele și cărămizile rămase de la construcția casei. Mama, ca și mama Rodicăi, era obsedată de curățenie, de spălatul rufelor și primenirea lor la soare. Dar cel mai mult o preocupau grădina, florile, hortensiile și crizantemele, în fața cărora se opreau admirativ vecini și trecători. Iar mama împărțea flori tuturor.
Poate pentru că eram și eu pasionată de serialele din acele vremuri, pe care le urmăream toți trei, cu pasiune și interes, povestind mult și făcând tot felul de scenarii despre episoadele ce urmau. Pe lângă cele amintite de Rodica, mai adaug două, Baronul și Evadatul, cu personajul lui principal, Richard Kimble, „una victima inocente de la justicia”. Despre Telecinemateca ce să mai zic, era o încântare să vezi acele filme, prezentate de cele mai multe ori de distinsa Ecaterina Oproiu. În perioada pandemiei, am făcut o adevărată cură, revăzând filmele acelor ani, de astă dată împreună cu băiatul meu, care le vedea pentru prima oară.
Și poate pentru că drumurile noastre, cel puțin în copilărie și adolescență, s-au intersectat de multe ori, pașii noștri călcând pe aceleași străzi pietruite ale Brașovului iubit, păstrat și de mine, așa cum spune Rodica, „în buzunarul de la piept, în dreptul inimii”.
Dar, mai mult ca orice, m-a fascinat Pisica de la ora cinci pentru sinceritatea cu care a fost scrisă, pentru stilul elegant, cursiv, pentru fraza elaborată, dar suplă, nu greoaie. Numeroasele trimiteri la literatura universală, la mitologie și religie, la teatru, artă și film sunt mărturia unui scriitor cu o cultură clasică solidă, temeinică, dobândită în timp. Rodica Bretin nu face însă caz de cunoștințele și lecturile ei vaste, începute încă din copilărie, știe să le insereze discret în paginile cărții, astfel că ele se integrează perfect și cu multă eleganță în fiece povestire. Este o carte a amintirilor, dar și o carte-martor a unor vremi trecute, scrisă cu inima și dintr-o suflare. O carte plină de sensibilitate nedisimulată, lăsată la vedere, tocmai de aceea adevărată și profundă. Iar zicerile bunicii fac deliciul multora dintre istorisiri, cu atât mai mult cu cât noi, cei născuți și crescuți la Brașov, le folosim și-acum în casele noastre, indiferent unde ne-au dus pașii peste ani.
