Canion – o pictură a sufletului nostalgic
Poet, eseist, prozator, traducător, Darie Lăzărescu are o bogată activitate scriitoricească, gândește, vede, simte în cuvinte, linii, forme, culori. Cuvântul devine forță de nestăvilit, asumare și armă cu și prin care să învingă timpul. Adesea autoironic, poetul găsește în această capacitate emoțională un refugiu din fața cotidianului, o șarjă la adresa marii treceri.
Grupajul liric din volumul Canion, în curs de apariție, reflectă o poezie de înaltă ținută intelectuală, în care verbalizarea e privilegiu, artă și datorie morală. Transfigurarea gândurilor în emoții artistice și articularea experiențelor personale și sociale în limbaj poetic definesc parțial, sau total, caracterul creativ, figurat al operei unui scriitor. Meșteșugul e vechi de când lumea, dar e mereu îmbogățit, adaptat, șlefuit, bazat pe coduri în permanentă schimbare, pe contexte diferite, niveluri de receptare, tradiții și așteptări ale unui segment de public atras mai mult de experiențe interactive, de lecturi publice. Deși poezia este privită ca un gen de nișă, ea poate ajunge mai ușor la inima cititorului prin depășirea unor bariere de înțelegere, prin curiozitate, prin trecerea de la experiența solitară, individuală, la una colectivă, de grup, prin abordarea unei tematici în concordanță cu trăirile și experiențele care presupun un anume confort intelectual și emoțional.
Volumul de față reprezintă o redescoperire a sinelui matur, frecventabil, scăpat din clinciul temporal, o plonjare într-un illo tempore născător de noi și inedite emoții, dar și proiecții ale unui vis cu ochii deschiși. Sinele matur conștientizează actul trecerii într-un joc lingvistic plin de semnificații: Toate au trecut prin mine – brume, ploi/ și zăpezi – m-au ciuruit/ cu toate rafalele/ artileriei cerești.(Reflux) Dispariția, plecarea, trecerea, stingerea, somnul – ca varietăți sinonimice în registre stilistice formale, eufemistice, sau populare – sunt percepute din trei perspective: ca joc, în spirit arghezian, ca sfidare și, în final, ca acceptare interogativă, așa cum se conturează în versurile Dar cum o fi îngroparea/ în ceruri înalte?/ Cum o fi să se arunce peste tine/ lopeți nesfârșite de ceruri, de aștri,/ de albastre, nesfârșite respirări?(Niciun semnal).
Privite în ansamblu, textele din volum ancorează în cotidianul versatil, in exterior, dar sensibil în adâncul personal, într-o lirică nostalgică, o retrospectivă a tinereții , cu decuparea unor fragmente temporale din amintiri, dar nu este o jelanie, ci, mai curând, o acceptare senină . Poemele stau sub semnul recurenței poetice prin teme și viziunea ușor romantică , dar aduc un aer proaspăt, revigorant, prin stil și tehnici care conexează voit, sau nonșalant, inconștient, modernismul cu estetica intensității, decanonizarea, verslibrismul, uneori chiar parodierea sentimentalismului desuet.
Temele majore care se regăsesc, sub diverse abordări lirice, în aproape toate volumele sunt iubirea, moartea, jocul, banalitatea cotidiană, timpul, bazate pe motive specifice, amintirea, cartea, golul, anotimpurile, persiflarea, etc. Golul existențial, văzut ca anticameră a marii treceri, este neutralizat prin motivul cărții, ca triumf al ieșirii din anonimat, ca o victorie – fie și provizorie – asupra inexorabilului. Recurent și compensatoriu, motivul cărții situează discursul liric la nivel de punte temporală între uneori mă urcam în/ podul casei întunecat/… și ce găseam…/două cărți cu coperțile din piele scorojită/ ca obrazul meu de-acum(Întâmplat) și acum când închid cărțulia vieții(Pe ascuns). Timpul și moartea sunt scoase de sub imperiul generalității, căpătând inflexiuni individuale, proiectate într-un „dincolo”metaforic, simbolic, mitologic: Și dacă tot am să trec/ Dincolo de râu,/ de pădurea plopilor,/ de gardul copilăriei,/ dincolo de uitătura/ mustrătoare a părinților,/ sigur e că tot am să trec fără să anunț pe cineva (Dincolo). Și, dacă în sensul obștesc, laic, natural, comun moartea e resimțită ca o dispariție, ca un gol ce naște frici, în viziunea eului poetic singura temere este aceea că Dincolo n-am să mai/ pot schimba vreo vorbă/ lătrată cu câinele tău preferat – n-am să mai pot/ conversa cu părul tău/ în neadormire/ cu mersul tău pământesc/ pururi în nehotărâre.(Dincolo).
Poetul este ca o carte – deschisă pentru puțini, închisă pentru mulți, dar explorabilă, eul însuși este un canion simbolic, asociat introspecției, longevității, dar și abisului și provocărilor. Finitudinea pare să nu-l sperie, deși libertatea e simțită ca o iluzie frumos înveșmântată, iar salvarea prin iubire nu mai funcționează.
Cotidianul e surprins în banalitatea lui expansivă, e fracturat în imagini mici, aparent inofensive: Umbrele mii pe trotuare,/ picioare mii deplasându-se fără țintă/ pe sub balcoanele ca niște corăbii,/ armade plutind către un viitor luminos. Timpul pare să nu mai conteze, oricum nu este decât o pauză, un antract către o altă existență – eternă. Dar, până atunci, așa cum prorocește ghicitoarea, frumos,/ frumos îți mai cântă inima,/ cel puțin deocamdată, semn că încă nu s-a oprit curgerea, iar Bătrânul Charon mai stă puțin tras pe dreapta.
Măria- Sa, Cuvântul, suferă o resemantizare – fie prin îngustarea sensului, fie, mai des, prin lărgirea lui – modificând, astfel, tabla subiectivă de emoții. Poetul are o veritabilă plăcere a spargerii tiparelor. Nu cuvântul liber și degajat e folosit, ci imaginea „altfel” pe care o creează și o induce, provocator, cititorului. Cuvântul e creator de viziuni și, cum ele nu pot fi decât personale, imaginarul debordează de apariții sui-generis, ca ultimii îngeri veniți pe pământ/ când nimeni nu-i mai dorea, sau paznicul de noapte de la Cimitirul Buna Vestire, imagini sugerând, metaforic, trecerea „dincolo”. Nicăieri, în poezia domului Lăzărescu, moartea – de care se tem toți, dar pe care o cântă cu voluptate poeții tuturor timpurilor – nu este asociată durerii, disperării, vreunui bocet universal, ci este o calmă si senină acceptare.
De la mimesisul aristotelic, la poeții care credeau în scrisul lor plin de simțire, de la „bubele, mucegaiurile și noroiul”argheziene, la misterul blagian, la geometrizarea lirico-semantică a ideilor barbiene, până la poezia noilor generații – douămiism, chiar post-douămiism, metamodernism – preocupările de artă poetică au suferit transformări esențiale. Astfel, arta poetică a devenit ușor materialistă, demistificatoare a actului sacru al creației, poetul însuși punând sub semnul întrebării scrisul. Cu toate aceste profunde schimbări, mai sunt încă poeți care caută sensul poeziei și al artei, în general, au un crez ce reflectă, mai încifrat, sau mai direct, convingerile estetice. Decriptăm, în poezia domnului Lăzărescu, încercări subtile, un experiment firav de a construi un astfel de demers estetic. În viziunea sa, nașterea poeziei este un har divin, iar cartea, ca reflex material al acestei grații, apare în varii structuri lirice, conotând diverse experiențe emoționale: mi-ai tot umblat/ printr-o carte de duzină,/ căutându-mi trecutul; în cartea de față/ scrie limpede că sfinții/ n-au avut nicicând obrajii palizi (Pe ascuns).
Foarte subtilă, tema iubirii nu apare explicit, ci se insinuează, ca un manifest de iubire cu multă delicatețe lingvistică, un fior degajat din metafore și asocieri inedite. De fapt, nu iubirea, ci moartea iubirii este cu mult mai profundă ca trăire. Un autoportret indirect, descifrând, sau încifrând momente-cheie ale existenței fatalmente supuse trecerii este schițat în Metaîntâmplări(titlu visat): În somn/ trec prin întâmplări/ care nu s-au întâmplat vreodată…/Scriu cărți…/Ating femei…/Iubesc părinți…/Și la sfârșit/ se făcea că mor de o/ moarte/ despre care eu cel școlit/ chiar că habar n-aveam.
Concluzionând, textele sunt proiecția unor vise cu spectru larg, în retrospectivă, cu multiple semnificații, o pictură a sufletului, în care nota dominantă este seninătatea nostalgică exprimată cu maturitate lingvistică. Este o poezie a experiențelor grefate pe fiorul liric al unei sensibilități lucrate în timp, o policromie de trăiri, amintiri și proiecții, posibil o biografie lirică.
