Tempus Fugit

1.

Exista o singură clepsidră care funcționa bine, de asta eram absolut sigur. Așadar, fata mințea.

Îmi dădusem seama că ceva era în neregulă încă de când intrasem în camera pentru chestionări. Aveam pe masă raportul frenologului și pe cel al fiziologului de serviciu, și amândouă indicau contrariul. Payer Thornton era fără îndoială unul dintre cei mai buni cu care lucrasem, identificarea criminalului în spatele trăsăturilor reușindu-i în aproape șaptezeci la sută din cazuri, ceea ce era enorm. Pe fiziolog nu îl știam, ne fusese detașat de curând de lângă Noul Edinburgh, dar omul avea un dosar impecabil. Și, totuși, am știut din prima clipă că martorul ne ascundea ceva.

Nu aș putea descrie senzația. Procedura se derula pașnic, Selise Carlton fiind conectată la tuburile care îi drenau sângele, slăbindu-i voința și încetinindu-i reacțiile pentru a scoate adevărul la suprafață. Fata intrase aproape imediat în starea de letargie specifică și răspunsese la întrebări greoi, dar fără ezitări prea mari, astfel încât nimic științific nu fundamenta teoria care, totuși, mi se contura în minte.

Până când a știut exact cât era ora.

Fiorul îmi străbătu șira spinării, deoarece eram conștient că Big Bang se afla în cealaltă partea o orașului, și nu credeam în coincidențe. Nu credeam în coincidențe deloc. În mod clar, Selise avea de undeva informația.

Și blestematul de răspuns era simplu. Fata avusese acces la un ceas electronic.

Mi-am scuturat capul, buimac, în vreme ce oamenii de la Întreținere, în uriașele lor armuri pentru siguranță, desprindeau benzile magnetice de pe perete. Cu ajutorul respectivelor benzi, colegii de la Secția Depanare aveau să încerce, cât se va putea de urgent, reconstituirea dialogului pe care îl purtasem cu fata. Asemenea tentative se dovedeau stupide, cel puțin în ultima vreme, deoarece benzile se deterioraseră strașnic și prea puțin din conversație se mai putea păstra. Practic, eram obligați să ne descurcăm cu ceea ce fusese consemnat de către mașina cu manivelă, fie că ne plăcea acest lucru sau nu. Nu puteam să nu mă gândesc la faptul că starea deplorabilă a benzilor se datora probabil și lipsei de entuziasm a deținuților care efectuau munca de întreținere: armurile pentru siguranță deveniseră obligatorii prin lege, chiar și în cazurile în care întemnițații fuseseră condamnați pentru delicte non-violente (în ciuda opoziției înverșunate a Partidului Tolerant). Așa că, de o vreme încoace, cei de la Întreținere purtau permanent armurile alea pătrățoase, nevătuite, imitații grotești și greoaie ale unui corp uman standard, menite să îi încetinească și să împiedice ori să blocheze anumite mișcări, considerate drept potențial periculoase. Iar eu înregistram declarațiile chestionaților folosind o mașină cu manivelă.

În ceea ce privește martorul, acesta avea să își revină destul de repede în urma îngrijirilor medicale și a ingerării de ulei Dippel, așa că nu îmi făceam probleme. Nu cred că pierdusem mai mult de doi martori în toată cariera.

Eram unul dintre cei mai buni.

Însă, cumva, de data aceasta mă simțeam depășit de situație. Am deplasat maneta scaunului pentru ca roțile acestuia să mă poarte către peretele de comunicare, construit din sticlă verzuie, murdară, și m-am oprit șovăind în dreptul panoului pentru poșta pneumatică. Nu aveam voie să îl folosim mai mult de o dată pe zi, dar aceasta era o urgență. M-am mai gândit o clipă la posibilitatea îngrozitoare, apoi am introdus în tub cubul din metal roșu, ruginit pe la colțuri, și am apăsat butonul ceruit destinat Departamentului de Escatologie.

Cu un șuierat puternic, cubul porni.

2.

 Balonul cu abur înainta cu viteză constantă, eliberând un zgomot specific, de-a lungul culoarului de navigație, ocolind ezitant clădirile din sticlă ciobită (topită ori fisurată chiar, pe alocuri), desprinse parțial din fierul forjat al cadrelor – care nu mai izbuteau să le susțină greutatea decât într-un mod iluzoriu. Prăbușirile se întețiseră în anii din urmă, Secția Pompieri țipa după fonduri și după oameni, uneori parafând resturile dezastrelor fără o verificare atentă cu privire la posibilii supraviețuitori prinși sub dărâmături. Un decor neplăcut și atât de trist, accentuând starea generală de dezolare pe care o transmitea acum fosta metropolă. Departe, jos, sub balon, privind prin habitaclul cu nervuri optice mult slăbite, distingeam, cu oarecare efort, trăsurile mecanice – pufăind regulat pe șine, cu perpetuumul montat separat la fiecare roată și cu câte un amplificator de forță motrice anexat părții posterioare a fiecărui vehicul în parte. Huruitul trăsurilor era atât de puternic, încât eram convins că depășise cu mult pragul acceptat de Comisia Sunetelor, însă, bănuiam noi la Secție, rapoartele erau mușamalizate constant de către cineva cu relații sus-puse, de la Departamentul Transporturi. Cine știe ce interes meschin… Chiar și așa, circulația se păstra dificilă, deoarece aparatele se stricau tot mai des, iar accidentele deveniseră aproape o certitudine.

Nu îmi permiteam însă să pierd vremea pe trotuare, chiar dacă regretam profund pălăria confortabilă din pâslăpiele și redingota ușoară din material semiplastifiat, suficiente încă pentru protecție în zonele libere ale orașului. Palatul Westminster, spre exemplu, constituia, fără dubiu, centrul uneia dintre cele mai sigure porțiuni, și mai erau câteva locații de genul acesta, pornind de la Cantina Piccadilly pe Shaftesbury Avenue, și, conform registrelor oficiale, în apropiere de Aldgate. În zonele respective, mai multe clădiri și conace fuseseră construite sau reconstruite din cărămidă roșie propriu-zisă, după modelul vechi, și chiar vopsite cu pastă reflectorizantă, pentru protecție; ceea ce crea locuitorilor din acele zone impresia unei stări de prosperitate și de liniște, în care cu toții se complăceau – chiar dacă conștientizau că, de fapt, era vorba doar de spoială. O spoială care, încet, dar sigur (iar în ultimul timp nu chiar atât de încet), ceda.

Oricum ar fi stat lucrurile, așa fals lustruit cum se prezenta acum Shaftesbury Avenue, l-aș fi străbătut oricând la pas cu plăcere, și nu eram singurul care gândea astfel.

Departamentul de Escatologie se afla dincolo de Big Bang, dar puteam de aici să văd fisurile din corpul ceramico-metalic al uriașei clepsidre principale, întărite la bază cu sticlă mecanizată importată în perioada negoțului. Acum nici zece ani, când încă mai dispuneam de consultanți yankezi, abia dacă se observau de aproape. Orice se întâmpla cu adevărat, devenise evident că timpul se scurgea repede pentru Londra Victor.

Clepsidre de dimensiuni mai mici (și implicit mai puțin sigure) fuseseră plasate pe toate străzile orașului, în anii următori Marelui Pact, la fiecare sută de metri (două dintre ele, primele construite, erau chiar mai apropiate, flancând intrarea Palatului Westminster). Însă de mai bine de douăzeci de ani nu se mai construise nici una. Nici nu credeam că se va mai construi vreodată.

Nu mai era timp.

Mai multe focuri aprinse în apropiere de cupolele din West End încercau să cumuleze norișori, în speranța unor picături izolate de ploaie. Am zâmbit obosit de insistența cu care cei doi meteorologi rămași încercau să își susțină teoriile naturale, și m-am întors cu gândul la celelalte două națiuni care subzistau, întrebându-mă cum stăteau ele cu timpul. În Britan Balcania, știam sigur că mai rezistam doar noi.

Cu America Orientală pierduserăm legăturile cu aproape trei ani în urmă, odată cu deteriorarea definitivă a cablului oceanic care șerpuia prin Atlantis. Însă Japochina colabora încă, și oamenii ei de știință se arătau chiar optimiști. Nu știam dacă informațiile pe care ni le furnizau erau reale, dar se părea că erau în urma noastră cu cel puțin șase ani, și că încă le mai funcționau ceasurile mecanice.

La urma urmei, poate că gălbejiții aveau totuși să supraviețuiască.

Cu un uruit puternic, însoțit de o smucitură violentă, balonul se fixă greoi de cablu. Podul mobil coborî în grabă, desigur fără să nimerească nacela plăpândă. Mă așteptam. Cu efort disperat m-am aruncat înainte, aterizând corect în ultima clipă. Unul din brațele uriașe de fier mă prinse zdravăn de umăr, stabilizându-mă, și m-am gândit la trupul fără cap și fără membre pescuit din Băltoaca lui Thames, și la ceasul electronic al Selisei Carlton.

Fără îndoială, timpul fugea.

3.

– Daniel O’Bannon, escatolog. Arhontele Cirus Gint.

– Joyce Cheyney, domnilor, m-am prezentat la rândul meu, atingându-mi politicos tâmpla cu degetele, după cum o cerea regulamentul. Britan Yard, Secția Chestionări.

– Poftește înăuntru, chestore. Te așteptam.

Am părăsit grăbit pragul, pentru a permite ușii masive din bronz să se închidă etanș, cu ajutorul spumei instant cu care erau prevăzute canaturile. Era pentru prima dată când vedeam un arhonte în carne și oase. Până atunci cunoscusem doar reputația lor. Știam că erau bogați și impetuoși, inteligenți și bine antrenați, dar că lipsa de contact cu lumea de afară îi făcea instabili. Se organizaseră după modelul vechilor lorzi dinainte de Londra Victor, din epoca în care Britan Balcania era încă doar un vis al unor europeniști demodați, care luptau pentru păstrarea unui specific național deja pierdut în negurile istoriei. Apoi, după cum se știe, cluburile arhonților rămăseseră închise celor din exterior, cu excepția admiterilor unanime. În teorie. În practică, nimeni nu își amintea când fusese adăugat ultimul arhonte pe listă.

Sau cel puțin acestea erau zvonurile. Mai auzisem că anchetele în care interveniseră ei se rezolvaseră mai rapid și duseseră la mai multe pierderi ca de obicei.

Nu pierderi materiale. Pierderi de vieți omenești.

Cirus Gint însă nu părea instabil. Era mai înalt decât mine, foarte suplu, cu trăsături impasibile și colțuroase, de vârstă nedefinită. Masca de pânză subțire, plastifiată, zăcea abandonată pe unul dintre scaunele din plastic de unică folosință, dar își păstrase smochingul elegant, cu petice artistice din cauciuc moale și cu inserții metalice pentru protecție. Avea, fără îndoială, mai mult fier pe el decât aveam toți cei de la Secție la un loc (socotindu-l aici și pe chestorul-șef), și aș fi putut paria că reacțiile îi fuseseră îmbunătățite și pe cale medicamentoasă. În mână avea un baston negru cu capăt magnetic, probabil suficient de bine lucrat pentru a deschide majoritatea ușilor din Londra Victor, sau cel puțin din Centrul de Smog. Îl balansa între degete pe jumătate amenințător, pe jumătate amuzat, cu aroganță specifică. Sub plasa cu ochiuri rare, părul îi era încă bogat și tratat cu uleiuri cosmetice.

Arăta sănătos tun.

În ceea ce îl privește pe escatolog, acesta avea o înfățișare obișnuită, învelit în mantia neagră caracteristică Departamentului și cu cascheta-vitraliu, care îi copia perfect trăsăturile, lăsată peste figură. Nu își mai scoteau caschetele niciodată, de când unul dintre deținuții de la Întreținere învinsese greutatea și restricțiile armurii, sfărâmându-i țeasta cunoscutului Martyn Paller. Desigur, oasele infractorului se frânseseră în momentul loviturii, exact așa cum arătaseră simulările că se va întâmpla într-o asemenea eventualitate, dar Paller era de-acum mort, iar atacatorul încă mai purta armură – chiar dacă una de greutate sporită și cu limitări suplimentare.

Așa deveniseră obligatorii vitraliile.

M-am aplecat pentru a mă feri de gazglobul iluminant care plutea în curenții ventilatorului, susținut de o pernă ușoară cu heliu, și mi-am lepădat la rândul meu filtrul facial pe podeaua din aluminiu alb, respirând în sfârșit în voie. Apoi i-am întins lui O’Bannon dosarele, în vreme ce el îmi restituia cubul.

Le răsfoi rapid, fără vreun interes real, mai mult pentru protocol, apoi mi le întinse înapoi cu un gest indiferent. Cirus Gint nici măcar nu se uită la ele.

Amândoi păreau la curent cu tot ceea ce se petrecuse.

– În primul rând, spuse moale escatologul, țin să te felicit pentru viteza de reacție. Noi știam deja despre torsul găsit și ce anume înseamnă asta, dar nu ne închipuiserăm nici măcar un moment că fata a dat peste un artefact autentic.

– Dar a dat, oare?…

Nu eram pe deplin convins.

– Adică, există?…

O’Bannon încuviință.

– A existat cel puțin unul. Nu putem ști cu siguranță dacă arăta într-adevăr ora sau dacă „proprietarul” îl seta regulat conform cu clepsidrele de atunci, dar, la o primă vedere, părea real. A dispărut însă cu mult timp în urmă, împreună cu „proprietarul” lui. Un medic țicnit – Patter Floyd, pe nume. Prima victimă a Călătorului Negru.

L-am privit năucit.

– Călătorul Negru?…

– Nu este un incident izolat. Arhontele Cirus Gint vorbea egal, folosind dicția academică. Se vedea clar că nu avea corzile vocale afectate de smog. Cred că ar fi putut să și cânte.

Nu că mi-aș fi putut imagina exact în ce consta această activitate. Nu auzisem niciodată pe nimeni cântând. Și nu erau șanse serioase să aud nici de atunci încolo.

– De fapt, cazurile sunt chiar numeroase, dar nu acest aspect este cel mai important. Escatologul inspiră oxigen, după care lăsă tubul ventilator lângă peretele protejat cu pături din lână. Nu îmi oferi oxigen și mie. Important este, continuă el, că sunt mai numeroase în ultima vreme… și că primul atac a coincis cu apariția primei fisuri în ceramica Bangului.

4.

Fuseseră douăsprezece astfel de atacuri, susțineau ei. Câte un tors uman, proaspăt ciopârțit, în diferite părți ale orașului. Nici urmă de cap, sau de membre. Imposibil de identificat, purtau jiletci comune, cu nasturi magnetici. Îl recunoscuseră doar pe Patter Floyd, după ecusonul medical prins în piept, dacă nu cumva fusese o înscenare. Presupusul ceas electronic îi dispăruse odată cu mâna. Și, după fiecare astfel de atac, fisurile deveneau mai adânci în ceramica ranforsată și în sticla mecanizată a Big Bangului, iar întregul sistem temporal dădea rateuri mai mari. Aparatele se defectau tot mai des. Smogul se răspândea mai mult și mai iute. Iar timpul curgea mai repede. Fugea.

Nu înțelegeam nimic.

Care putea fi legătura?…

– Cât de bine știi Teoriile Esențiale?… mă întrebă O’Bannon, suspicios.

Am ridicat prudent din umeri. Nu le știam suficient de bine, în orice caz.

– Din câte îmi amintesc, domnule, există două teorii îmbinate care încearcă să explice dezintegrarea sistemului. Am făcut o scurtă pauză, încercând să îmi amintesc cum sunau teoriile exact, apoi am reluat. Este, mai întâi, teoria căderii câmpului, elaborată de unul Twain, care susține că interferențele în câmpul Planetariumului au creat discrepanțe, acestea din urmă propagându-se în serie, efect gen „bulgăre-de-zăpadă”…

Chiar în timp ce rosteam cuvintele, mă gândeam cât era de straniu că metafora se păstrase, deși nimeni nu mai văzuse zăpadă de mai bine de patruzeci de ani.

Escatologul încuviință din cap.

– Și mai există teoria accelerării timpului, spuse el imediat, preluând controlul discuției, pentru paternitatea căreia încă se mai bat câțiva, și care reconsideră totul prin prisma ideii unui timp finit al planetei, timp care se scurge invers și care a ajuns acum la final. Înțelegi tu, chestore?… Înțelegi unde vreau să ajung?…

De fapt, nu aș fi putut spune că înțelegeam. Aveam mult prea puține cunoștințe de specialitate – prin urmare, eu, unul, nu eram convins de veridicitatea nici uneia dintre teorii, cum nu eram convins că filtrul facial din cauciuc mă proteja cu adevărat de smog, sau că jiletca din imitație de piele trasă peste veston îmi apăra epiderma de infecții și de viruși. Pe de altă parte, cele două obiecte, în mod cert, dăunătoare nu puteau fi, după câte îmi dădeam eu seama. În mintea mea, și cu Teoriile Esențiale situația stătea exact la fel.

– Teoria noastră, spuse O’Bannon, interpretându-mi corect șovăiala, este că doctorul Patter Floyd a găsit ceva, ca o poartă. Că a putut trece în alte vremuri. Vremuri în care timpul curgea linear, ca în legendele Japochinei, vremuri în care societatea zăcea scufundată în bezna superstițiilor și a electricității. Știai că există documente despre viteză?…

Auzisem câteva teorii și despre chestia asta. Oficial, nefondate. Tăieturi în timp, prin pliere. Sau, pur și simplu, mașinării care mergeau cu adevărat repede. Trenuri.

– Îți poți imagina, chestore, un vehicul subteran care scoate scântei la alunecarea pe șină, alergând cu două sute de kilometri pe oră?… Escatologul vorbea șoptit. Câți dintre călători ar supraviețui cursei, și în ce stare?… Ce fel de costume ar fi necesare pentru protecție?… Și cum ar afecta toate acestea Timpul, odată ce l-ar putea depăși?… Unde ar ajunge societatea?… Unde am ajunge atunci noi?…

Întrebările erau, desigur, retorice.

– Unde susțin unii că s-a ajuns deja, acum foarte multă vreme, vorbi Cirus Gint în sfârșit, cu vocea lui șocant de clară și cu accentu-i pedant. Acolo unde atâtea trasee s-au intersectat, încât Timpul și-a pierdut obiectivitatea. Ce valoare mai are timpul, dacă se scurge diferit pentru bărbatul de la birou, comparativ cu femeia care străbate atmosfera într-o cutie de fier propulsată electric sau chiar cu o forță mai mare?… Cum ar putea, într-o astfel de lume, să mai funcționeze corect… o clepsidră?… Fie aceasta chiar una reglabilă?… Fie aceasta… Big Bang?…

Am priceput îngrozit.

– Trecuseră de Mecanică…, am bâiguit.

– Sau au crezut asta, rosti O’Bannon solemn. Nu vom ști niciodată. De altfel, unii pretind că și Mecanica interferează cu Timpul, chiar dacă într-un ritm mult mai lent. Că salvarea a fost la bio-organici, care încercau să trăiască în armonie cu natura. Dar ce importanță mai are?… E o opțiune pe care astăzi oricum nu o mai avem. Nu mai avem animale.

– Dar Călătorul Negru?…

– Călătorul Negru vine de undeva de acolo. Când Timpul a început să cadă și ziua să se scurteze, câțiva scientologi mai luminați au propus Mecanica. S-a votat și pentru Organică, dar s-a pierdut. Poate că aici a fost greșeala. Electricitatea și celelalte forțe, precum Vrăjitoria și încă o treabă numită Genetică, au fost închise. Numai că fisurile în Timp apăruseră deja, și era necesar să fie astupate. Cineva sau ceva, însă, a rămas prins acolo. Cineva sau ceva, eliberat prin experiențele sale de către doctorul Patter Floyd. Cineva care cunoaște fisuri și culoare în timp, și avansează prin ele pentru a-și ridica prada. Cineva care nu închide bine ușa în urma lui – și așa se răspândesc fisurile.

Cineva care poartă la mână un ceas electronic.

5.

Arhontele Cirus Gint introduse în fanta neagră capătul magnetic al bastonului său de aceeași culoare, rotind mecanismul lăcuit către stânga. Poarta alunecă pe șine cu huruit sinistru. Am pătruns amândoi în clădirea deparafată.

Sala uriașă era pustie, cel puțin la o primă vedere. De altfel, așa ar fi și trebuit să fie – dată fiind prăbușirea parțială a clădirii în urmă cu câțiva ani și interdicția aplicată de către Secția Pompieri, ca urmare a riscului evaluat privind dezagregarea totală preconizată. Dar arhontele îmi făcu semn cu mâna, indicând poruncitor una dintre ușile care glisau automat în perete, și m-am îndreptat șovăitor într-acolo. Un sentiment neplăcut pusese stăpânire pe mine; Cirus Gint părea perfect detașat. Bineînțeles, arma lui avea șanse serioase să funcționeze.

Mă întrebam dacă starea mea se datora evenimentelor neliniștitoare la care tocmai luam parte, sau, mai degrabă, fobiei de a lucra cu un arhonte – nu reușeam însă să găsesc răspunsul. În mod cert, cele aflate mă afectaseră – orice om întreg la cap ar fi fost afectat. Pe de altă parte, nici ideea de a vâna periculosul „Călător Negru” alături de un soluționeur instabil, care nu prea avea de ce să aibă temeri privind propria persoană și nici de ce să menajeze persoana mea, nu îmi producea nici o plăcere. Anchetatori se găseau destui. Un chestor pierdut de arhonte undeva pe drum în cursul investigației nu ar fi reprezentat un fapt de natură să producă o agitație prea mare.

De fapt, nu cred că s-ar fi produs agitație deloc. Ar fi fost numit, pur și simplu, un alt chestor.

Instinctiv, mi-am pipăit pistoletul din buzunarul etanș de la piept, simțind totodată nevoia stupidă de a-i verifica mecanismul. Nu am îndrăznit, totuși. Cirus Gint ar fi putut interpreta gestul drept o insultă cu caracter personal, și exista riscul de a mă ucide pe loc, sau măcar de a mă recomanda pentru degradare. Nu îmi permiteam un salariu mai mic. Banii abia îmi ajungeau pentru a-mi păstra o sănătate relativă și pentru a achiziționa rații de hrană rezonabile.

Iar eu doream să rămân sănătos.

Și mai doream să rămân în viață.

Sincer să fiu, l-aș fi preferat pe O’Bannon alături de mine, în locul arhontelui, dar știam prea bine că escatologii nu se deplasează niciodată la locul faptei. Rămăseseră mult prea puțini, iar reacțiile lor nu erau suficient de rapide. Într-un fel, puteam să le mulțumesc că nu mă trimiseseră singur, cum i se întâmplase unui coleg, cu ceva timp în urmă, în cadrul unei investigații de la Secția Mită. Anchetatorul murise, desigur, iar dosarul fusese clasat.

La urma urmei, poate că era bine că îmi trimiseseră arhontele.

Până una, alta, Cirus Gint nu părea să își bată capul cu mine. Înainta pe coridorul întunecat, lipsit de benzi pentru captarea sunetului, și ținea apăsată de perete o baghetă fluorescentă cu monogramă, pentru ca acțiunea de frecare să îi mențină acesteia luminozitatea. M-am întrebat involuntar cât îl costase obiectul, și am realizat că sigur făcea mai mult decât leafa mea pentru o decimă de zile.

Ne aflam în ceea ce O’Bannon considera a fi una dintre casele conspirative (în aparență, simple clădiri parafate ca urmare a riscurilor sporite de prăbușire) ale adepților doctorului aceluia nebun care pornise totul – Patter Floyd –, adepți din rândul cărora făcea parte și martorul nostru, Selise Carlton. Escatologul era convins că aceștia aveau o legătură oarecare cu ucigașul vânat de noi, fie și numai pentru că ar fi putut să cunoască porțile. Porțile prin care apăreau fisurile în Timp și care dereglau mecanismele noastre, făcându-le imprecise și inutilizabile. Porțile prin care Călătorul Negru venea să taie membre și capete.

Porțile pe care le căutam noi.

Era a treia casă conspirativă vizitată – dar aceasta ne apărea mai suspectă decât celelalte, deoarece se găsea într-o stare evident mai bună, iar Selise fusese văzută, de curând, prin împrejurimi. Cu puțin noroc, puteam să descoperim indicii esențiale. Patternienii nu erau o mișcare bine organizată, nici măcar nu prea se cunoșteau între ei, și, sporadic, atât Departamentul de Escatologie, cât și Partidul Purist Central „ridicau” un număr oarecare de suspecți, reducând substanțial problema. Însă erau printre sectanți și unii destul de pricepuți, geologi sau ingineri diletanți, care reușeau să se țină în umbră, plasând mite acolo unde era necesar – la Secția Pompieri, de pildă – pentru a obține acces în clădirile parafate. În multe cazuri, construcțiile se prăbușeau și îi omorau, dar se putea întâmpla și ca un asemenea „cuib” de patternieni să reziste chiar ani de zile. Alteori, schimbau locațiile des, dacă își permiteau financiar ori dacă aveau contactele potrivite, dormind până și în aer liber, din când în când – erau oricum conștienți că viața avea să le fie scurtă. Când obțineau acces la o construcție parafată, preferau clădirile în stil vechi, din cărămidă și plăci, pentru a-și putea efectua feriți experimentele interzise. La un membru al unui „cuib” de acest tip am fi dorit noi să ajungem, pentru a-l determina să ne conducă la una dintre porți.

Pentru că eram al naibii de siguri că erau mai multe.

În spatele unui șemineu antic, cu mecanism primitiv, arhontele Cirus Gint găsi calea spre una dintre ele.

Șemineul se deplasă cu un zgomot ușor, aproape blând, care arăta că fusese utilizat constant – odată ce arhontele reuși să descopere combinația de cifre magnetice menită să îl deblocheze. În spatele șemineului se afla un coridor întunecat, care aluneca de-a lungul pereților groși ai clădirii. Cu pistoletul în mână, l-am urmat în beznă pe Cirus Gint, către locul în care timpul murea.

6.

Era fără îndoială un laborator, așa cum văzusem deseori la experimentaliști și la alte secte fundamentate pe rămășițele scientologiei ori pe cele ale geneticii. Doar că acesta era mai mare decât toate cele pe care le văzusem până atunci. Mai mare și echipat mai bine, cu tot felul de retorte și aparate, cu perpetuumuri în stare de funcționare și cu clepsidre care, desigur, mergeau prost – dar parcă nu atât de prost ca acelea din interiorul orașului.

Din doi pași, Cirus Gint ajunse direct la oglinda ovală de pe perete, plimbându-și degetele întărite cu metal pe suprafața lucioasă a ramei frumos lucrate. Mecanismele se întretăiau evident sub oțel, ca niște vene, într-o rețea complicată, mult mai complicată decât am fi fost noi în stare să construim, chiar și în urmă cu cincizeci de ani.

Mai complicată decât ceea ce ar fi putut produce, pe vremuri, națiunile Pactului.

Cirus Gint scoase semnalizatorul din buzunarul interior al smochingului.

– Aici este, spuse el liniștit, pe aici pătrunde în lumea noastră. Nu știu deocamdată cum anume o face, dar este evident că avem în fața ochilor un culoar, și este la fel de evident că acest culoar a fost folosit recent și cu regularitate. Undele astfel create se propagă în timpul deplasărilor, dar oglinda menține cumva timpul mai stabil în laborator, funcționând ca o barieră, o izolație. De aia aici funcționează mai bine clepsidrele.

Nu puteam să nu îi dau dreptate.

Înfiorat, l-am urmărit din priviri cum căuta imperturbabil o gură de ventilație, pe unde să lanseze semnalul luminos către oamenii lui O’Bannon, când am auzit clar mecanismul tuboliftului declanșându-se, arcul greoi se destinse cu zgomot și lanțul începu să se învârtă pe gigantica roată.

Cineva urca către noi.

Fulgerător, arhontele luă o decizie. Se deplasă în spatele unei ghilotine manuale, făcându-mi iute un semn scurt cu două degete, și m-am lăsat imediat în jos, în spatele biroului masiv din lemn putrezit întărit cu metal, acoperit cu cabluri și cu galene pentru comunicare. Aproape că nu mai respiram.

Printre două sertare oțelite la colțuri, am văzut vizitatorul pătrunzând înăuntru. Dincolo de el, prin gura de ventilație marcată cu gratii roșii și scorojite din cupru, puteam distinge un balon operațional părăsind culoarul către Cantina Piccadilly. Nu era însă un balon al Britan Yardului. Apoi nu am mai privit afară, ci direct la îngrozitorul nostru musafir.

Direct la Călătorul Negru.

Avea o față smeadă și rătăcită, fără filtru de respirație. Ochii îi luceau precum ai unui nebun. Jobenul de pe cap nu mai avea decât două benzi metalizate, restul lipseau – de unde am tras concluzia că îl luase de undeva, procedând, probabil, la fel și cu mantaua cafenie cu vagi urme de inserții magnetice. Nu eram frenolog, dar văzusem destui demenți și obsedați în meseria mea ca să știu că aveam unul în fața ochilor.

Iar, dacă totuși m-aș fi îndoit vreo clipă de acest fapt – omul avea la mână un ceas electronic.

7.

Îmi este destul de dificil să istorisesc mai departe, pentru că lucrurile au mers prost. Însă am să încerc să îmi păstrez coerența. Nu pot spune exact cum s-au legat evenimentele, și nici ordinea precisă a acestora, pentru că deja linia temporală cedase – dar pot încerca o reconstituire. Am mai făcut asta. Nu știu însă cât de bine o să îmi iasă acum.

Cred că Cirus Gint a acționat primul. A lansat semnalul luminos prin gura de ventilație, și omului cu ceas îi scăpă un sunet urât, gâtuit, când înțelese că nu era singur acolo, că îi descoperiserăm casa conspirativă și laboratorul secret, că îi descoperiserăm culoarul și poarta. Dintr-un salt, ajunse lângă oglindă. M-am ridicat la rândul meu și am tras și pistoletul dădu rateu, așa cum mă așteptam să se întâmple. Nu dădu rateu și arma lui, a Călătorului Negru. Avea un alt soi de pistolet, masiv, mare, și glonțul mă lovi drept în piept, doborându-mă dintr-odată pe spate, lângă colțul ruginit al biroului. În ciuda șocului, am realizat imediat că mecanismul proiectilului nu se oprise și că străbătea chevlarul subțire, așa că m-am zbătut disperat să îmi scot jiletca. Într-o fracțiune de unitate temporală, l-am văzut pe arhonte trăgând și el – iar pistoletul lui funcționă, desigur. Glonțul îl lovi pe ucigaș în dreptul inimii sale negre, împingându-l în oglindă chiar când aceasta părăsea rama, și paralelogramul transparent și lichid se roti cu nemaiîntâlnită viteză prin încăpere, luându-i pe Călătorul Negru și pe arhonte cu el.

Nu mai eram decât eu în laborator, zăcând buimăcit pe podele și holbându-mă la proiectilul care se rotea lent în jiletca abandonată, străbătând straturile de protecție în căutarea inutilă a cărnii.

8.

Caleașca departamentului a ajuns foarte devreme, venind dinspre Shaftesbury Avenue și urmărind semnalul luminos trasat de Cirus Gint, înainte să îl ia Timpul. Doi agenți agitați m-au ajutat să urc înăuntru, în timp ce alți doi au rămas să păzească Oglinda. Prin comunicatorul cu galene fixat pe ușa lată a trăsurii, chestorul-șef Vilhelm Addy mi-a cerut cu o voce oficială să mă grăbesc, pentru că trebuia neapărat să îmi vorbească.

Mi-a vorbit. Mi-a vorbit în timp ce coboram scările răsucite, chiar în beciurile Britan Yardului. Mi-a vorbit apoi în încăperea rece, ultimă, din piatră veche, de obicei invadată de apă – în ciuda absenței cvasitotale a ploilor. Încăperea folosită, rareori, pentru inventare, de către Secția Arhive și Artefacte. În mod ciudat, toate căile folosite de Călătorul Negru păreau a avea o oarecare legătură cu apa. Ca și cum aceasta îi facilita drumurile, îl conducea.

Torsul uman se afla la baza scărilor, și blazonul cu roata dințată mi-a confirmat că era Cirus Gint. Moartea arhontelui nu m-a mirat în vreun fel, deși înțelegeam perfect care aveau să fie consecințele. Ceea ce însă m-a mirat cu adevărat, a fost a doua grămadă de rămășițe umane.

Nu aveam cum să mă înșel.

Cel de al doilea tors avea o gaură de proiectil în dreptul inimii.

Nu exista nici un „Călător Negru”.

Nici nu existase vreodată.

Mașinăria îi ucidea.

Îi ucidea pe adepții demenți ai doctorului Patter Floydd, care se închinau la ceasul rămas de la „zeul” lor, ceasul pe care fiecare nou lider al sectei nebune îl transmitea succesorului când încerca poarta, permițând undelor distructive să pătrundă în atmosfera viciată a Planetariumului și erodând astfel, tot mai tare, sigiliul asigurat de strămoșii care încercaseră disperat să salveze Londra Victor, plasând o izolație pe culoar.

Sigiliul deja deteriorat și pe care nu aveam cum să îl mai reparăm, pentru că nu aveam tehnologia necesară. Pentru că Britan Balcania murise și tehnica dezvoltată în cooperare cu yankezii se topise în neant.

Iar ceea ce ultimii raționaliști transformaseră în capcană mortală pentru a descuraja călătorii devenise un punct de atracție pentru demenți, în încercarea sălbatică de a găsi un nou și amăgitor traseu, bazat pe simpla și stupida existență a unui artefact electronic.

9.

Escatologul Daniel O’Bannon murise în dimineața aceea. Așadar, bărbatul mințea.

Îmi dădusem seama că ceva era în neregulă încă de când intrasem în camera pentru chestionări. Aveam pe masă raportul frenologului și pe cel al fiziologului de serviciu, și amândouă indicau contrariul. Payer Thornton era fără îndoială unul dintre cei mai buni cu care lucrasem, identificarea criminalului în spatele trăsăturilor reușindu-i în aproape șaptezeci la sută din cazuri, ceea ce era enorm. Pe fiziolog nu îl știam, ne fusese detașat de curând de lângă Noul Edinburgh, dar omul avea un dosar impecabil. Și, totuși, am știut din prima clipă că martorul ne ascundea ceva.

Nu aș putea descrie senzația. Procedura se derula pașnic, fostul chestor Joyce Cheyney fiind conectat la tuburile care îi drenau sângele, slăbindu-i voința și încetinindu-i reacțiile pentru a scoate adevărul la suprafață. Bărbatul intrase aproape imediat în starea de letargie specifică și răspunsese la întrebări greoi, dar fără ezitări prea mari, astfel încât nimic științific nu fundamenta teoria care, totuși, mi se contura în minte.

Până când l-a pomenit pe O’Bannon.

Fiorul îmi străbătu șira spinării, deoarece eram conștient că O’Bannon murise în cursul dimineții, cu un proiectul trimis de un membru al Partidului Tolerant înfipt direct în centrul vitraliului. Atentatul fusese comunicat imediat tuturor centrelor de investigație care aparțineau de Britan Yard. Cirus Gint era și el mort, nemaiavând așadar cum să confirme declarația lui Joyce Cheyney. Și nu credeam în coincidențe. Nu credeam în coincidențe deloc. În mod clar, fostul chestor avea de undeva informația.

Sau blestematul de răspuns era chiar mai simplu: omul mințea.

Mi-am scuturat capul, buimac, încercând să îmi dau seama dacă putuse avea acces la gutenbergul de dimineață, unde fusese imprimată manual știrea cu moartea escatologului, în vreme ce oamenii de la Întreținere, în uriașele lor armuri pentru siguranță, desprindeau benzile magnetice de pe perete. Cu ajutorul respectivelor benzi, colegii de la Secția Depanare aveau să încerce, cât se va putea de urgent, reconstituirea dialogului pe care îl purtasem cu martorul. Asemenea tentative se dovedeau stupide, cel puțin în ultima vreme, deoarece benzile se deterioraseră strașnic și prea puțin din conversație se mai putea păstra. Practic, eram obligați să ne descurcăm cu ceea ce fusese consemnat de către mașina cu manivelă, fie că ne plăcea acest lucru sau nu. Nu puteam să nu mă gândesc la faptul că starea deplorabilă a benzilor se datora probabil și lipsei de entuziasm a deținuților care efectuau munca de întreținere: armurile pentru siguranță deveniseră obligatorii prin lege, chiar și în cazurile în care întemnițații fuseseră condamnați pentru delicte non-violente (în ciuda opoziției înverșunate a Partidului Tolerant). Așa că, de o vreme încoace, cei de la Întreținere purtau permanent armurile alea pătrățoase, nevătuite, imitații grotești și greoaie ale unui corp uman standard, menite să îi încetinească și să împiedice ori să blocheze anumite mișcări, considerate drept potențial periculoase. Iar eu înregistram declarațiile chestionaților folosind o mașină cu manivelă.

În ceea ce privește martorul, acesta avea să își revină destul de repede în urma îngrijirilor medicale și a ingerării de ulei Dippel, așa că nu îmi făceam probleme. Pierdusem câțiva martori de-a lungul carierei, dar pe ăsta nu aveam de gând să îl pierd.

Era unul dintre cei mai buni.

Și dacă, totuși, spunea adevărul?…

Posibilitatea mi se părea cu totul absurdă. Și mult prea convenabilă pentru el. Oglinda fusese examinată cu extremă atenție, și nimic nu părea să indice că e mai mult decât un artefact obișnuit. Clepsidrele și celelalte mecanisme din laborator mergeau suficient de prost ca să nu dovedească nimic. Iar cele două cadavre dezmembrate și fără cap din beciurile Britan Yardului nu făceau altceva decât să confirme existența Călătorului Negru.

Însă, cumva, mă simțeam depășit de situație. Era nevoie de un arhonte care să investigheze cazul, poate chiar de mai mulți. Am deplasat maneta scaunului pentru ca roțile acestuia să mă poarte către peretele de comunicare, construit din sticlă verzuie, murdară, și m-am oprit șovăind în dreptul panoului pentru poșta pneumatică. Nu aveam voie să îl folosim mai mult de o dată pe zi, dar aceasta era o urgență. M-am mai gândit o clipă la posibilitatea îngrozitoare, oricât de improbabilă părea aceasta, apoi am introdus în tub cubul din metal roșu, ruginit pe la colțuri, și am apăsat butonul ceruit destinat Departamentului de Escatologie.

Cu un șuierat puternic, cubul porni.