Nevermore pe Dunare

A trecut foarte mult de când nu ne-am mai văzut, poate o veșnicie. Eu număr clipele ca pe veșnicii, de ce nu? Așa mi se pare că trăiesc eternitatea.

Ei bine, dacă ar fi să stăm la aceeași masă, pe același vapor restaurant și să bem vin alb sârbesc, să ne privim în ochi, să vorbim, ar mai fi ca înainte? Timpul ar avea mâini să ne îmbrățișeze, sau ar fi ciung și mut și fără glas ca întotdeauna? În fața acestei întrebări și a dorinței mele de a încremeni secunda aceea îmi dau seama că da, el, timpul, ne este dat ca să nu o luăm razna, și ca momentele unice să devină amintiri, bune sau rele, să treacă, să nu ne pierdem mințile.

Atunci ai dispărut, în seara aceea când Dunărea creștea și mă gândeam câte vietăți trăiesc în inima ei. Știam de câte ori a înghețat complet și cum traversau oamenii cu cai și căruțe de pe un mal pe altul, știam cum tăiau gheață în blocuri de 10 kg, lungi de 1 metru, înarmați cu topoare, ferăstraie și căngi. Știam câte țări traversează și câte poduri s-au arcuit peste trupul ei, în fine, știu câtă istorie a văzut, câtă muzică a ascultat, câte arme a înghițit, câți ani are… Oare ea știe ceva despre noi?

Atunci, în negura care s-a lăsat pe apă, a venit de nicăieri ea, cioara tânără, și s-a așezat pe spătarul scaunului tău.

Tu erai plecat la bar să aduci o sticlă cu vin alb, rece. Nu te-ai mai întors.

Cioara s-a uitat la mine, a înclinat capul, s-a foit, sfredelindu-mă cu ochii ca două semințe de întuneric lucios, prea mari pentru capul acela mic și i s-au ridicat penele pe cap. Era tânără, o simțeam ca pe un fior de umbră proaspătă, cu penajul încă moale ca mătasea nopții mele nedormite.

Se mișca stângaci, cu aripile prea lungi pentru propriul ei trup, ca niște mâneci împrumutate de la un frate mai mare.

Era toată o nesiguranță înaripată, o țipenie fragilă într-o lume prea mare, prea tare, prea rapidă pentru zborul ei necopt.

Căsca ciocul și cărăia timid, simțeam că vrea să-mi spună ceva, clipea des și se uita la fluviu.

Oare Dunărea se poate privi pe sine folosind cerul drept oglindă? Vă spun și vouă chiar dacă nu mă credeți, am văzut atunci prin ochii puiului de cioară animale magice pe coamele valurilor înspumate. Oare fluviul știa că în trupul lui aleargă un leopard de apă? L-am urmărit cum gonea învolburându-se sub unda albăstruie, după o pradă pe care cred că nu o va prinde niciodată. Cred că atunci când obosește fluviul, obosește și leopardul, eu i-am simțit răsuflarea și o clipă am crezut că pot să vorbesc în limba lui.

Dar era numai puiul de cioară care cârâia stingher și se uita insistent la mine.

Semăna cu tine, cel puțin ochii întunecați erau ca ai tăi, ciocul portocaliu ca un semn de întrebare la un cer care să-i confirme că zborul nu e o greșeală.

Eu nu mă mișcam, de frică să nu zboare, dar am știut în clipa aceea că vrea să rupă ceva din mine, să ia ceva din mine, și a luat.

Tu nu te-ai mai întors cu vinul, întâi te-am căutat, am alertat toată lumea de pe vapor, apoi nici n-am avut cum să le dovedesc că ai fost acolo. Nimeni nu te văzuse, niciun lucru de-al tău nu rămăsese, nici măcar paharul tău gol. Nu mi-am revenit ușor, de câte ori vedeam o cioară, ochii mi se umezeau.

Stupid!

Așteptarea mea a fost un spațiu gol pe care am vrut sa-l umplu cu imagini, timpul care se dilata devenea visceral, aproape tangibil, o fereastră unde privirea mi se lipea de geam până când condensul respirației devenea văl. A fost o goană după ceva care fugea înainte – un orizont care se retrăgea mereu la aceeași distanță. Mă așteptam la ceasul care bătea în gol, după ce formele se rupeau. Era amprenta în aer a unui corp care nu mai știam dacă a fost sau nu, umbra care rămânea după ce lumina s-a stins, un cuvânt pe care-l cauți și care nu mai răspunde la nume.

Te așteptam viu sau măcar vestea că ai murit, aș fi preferat pierderea unei așteptări continue care se consuma pe sine si pe mine.

***

Acum urlă niște copii afară de mă capiază, am obosit așteptând să se potolească, nu știu de unde au ghemotoacele astea atâta energie, e aproape miezul nopții și ei chițăie necontenit. Orașul oftează ca o femeie nemulțumită că i s-au umflat picioarele de atâta alergat și clipește din ochii de neon, în rest stinge luminile pe străzile mărginașe și doarme.

Ascult!

În sfârșit… o cioară cârâie ca un ferăstrău de mână cu dinți lipsă, apoi tace o bucată și din nou cra, cra, și tot așa la intervale egale. E ca o picătură chinezească, te taie pe creier. Eu încep să zâmbesc, e bine.

Curios, ciorile nu cârâie noaptea, o fi bătrână, poate o doare ceva. Am învățat să cunosc vârsta ciorilor. Dar pe asta de acum e greu să o estimez.

Cât de bătrână o fi de se vaietă așa când suratele ei dorm? Uite că a tăcut, nici asta nu e aia pe care o caut, aia pe care o aștept, cra cra, aha n-a murit, ciorile trăiesc mult, mai mult decât un câine, trăiesc și 25-30 de ani, dar n-am văzut ciori cărunte, bătrâne, poate asta care plânge acum, are vârsta ta.

Și dacă e bolnavă, mă îngrijorez brusc. A tăcut, da, nu se mai aude, îmi lipsește, eu pe cine mai aștept acum? S-a crăpat de ziuă, trebuie să o văd, dimineața devreme zboară toate după mâncare deci trebuie să înceapă să cârâie și să croncăne toate, încă nu, am înnebunit, pândesc ciorile, răsare soarele, uite-o, zboară către mine, se așează pe pervazul ferestrei, cioara se uită la mine, încremenesc, croncăne uitându-se pieziș.

Negrul ei s-a uzat până la cenușiu, ca un doliu purtat prea mulți ani. Penele – firimituri de noapte destrămată, rare pe alocuri, lăsând să se vadă pielea uscată, hârtoasă, de sub armura ei de întuneric. Ciocul – un cuțit vechi, tocit de atâtea ciuguliri, cu vârful nici mai ascuțit, nici mai speriat de lume.

Ochii ei nu mai cercetează totul cu mirare – știu deja. Au văzut ierni, primăveri care mint, veri care ard, toamne care ucid. Privesc oblic, cântărind fiecare mișcare, fiecare om, fiecare bucată de pâine ca pe un risc calculat în tabla înmulțirii supraviețuirii.

Zborul ei nu mai caută înălțimi – e un plutit economicos, aproape de pământ, ca și cum gravitația ar fi devenit o prietenă veche pe care n-o mai contrazici. Aripile bat rar, fiecare lovitură de aer e chibzuită, nimic nu se risipește în deșert.

Și glasul – un croncănit prăfuit, ros de atâtea alarme, atâtea chemări neascultate, atâtea vestiri de moarte. Nu mai strigă după nimeni. Pândește tăcută, își știe rândul în ierarhia stolului, își cunoaște colțul de cimitir, de gunoi, de parc unde poate sta fără să fie gonită.

E toată o oboseală înaripată, o umbră care rezistă din obișnuință, din instinct, din necunoașterea altceva decât a mai bate încă o dată din aripi.

Se uită insistent la mine, eu tremur și transpir… cioara seamănă cu tine.

Zboară.

La ușă sună cineva.

Deschid.

Un curier bătrân se uită la mine cu ochi apoși, cărbuni stinși peste care a trecut vremea. Când îmi întinde coletul, mi se pare ca mâna îi tremură. Îmi înghit cuvintele, închid ușa, mi se pare ca totul se învârte cu mine, scrisul de pe colet îmi e cunoscut, înăuntru e o sticlă de vin alb sârbesc, încă rece și o fotografie.

Amândoi pe vapor, tineri și fericiți cu două pahare în mână, în spate Dunărea și leopardul de apă.