Îi spuneau orfanul

(fragment de roman)

Am făcut cum a cerut. Ferchezuit ca pentru nuntă, căci nici la mama acasă nu avusesem veștminte așa pricopsite, m-am alăturat familiei și am purces spre biserică. O comunitate mică, liniștită. În ziua de sărbătoare, sătenii, mari sau mici, lăsau treaba și se adunau la rugăciune. Slujba urma în mod obișnuit, cu diferența că toți știau cântecele bisericești și, după cum îi îndemna inima și obișnuința, țineau isonul. La sfârșit, familia m-a prezentat preotului. Avea acum, vremelnic, încă un enoriaș în parohie. După cum aveam să aflu mai târziu, stăpânul casei avea alte planuri pentru mine decât să-l ajut în gospodărie. Mă văzuse desenând și, ca oricărui om serios, nu i se păruse o îndeletnicire bărbătească sau care să fie făcută cu ușurință.

Prin urmare, după câteva zile m-am pomenit că a venit în curte însoțit de preot.

– Am înțeles că ești artist, a spus el. Dacă nu te superi, aș vrea să văd și eu câteva dintre desenele tale.

Nu m-am mirat. Nici nu m-am simțit stânjenit, căci părea un bărbat înțelept.

Pesemne călătorul prin iadul oamenilor nu mai găsește ușor prilej de mirare, mi-am zis.

Am adus caietele. Ne-am așezat sub nucul înalt din curte, la masa unde, când timpul era frumos, mâncam împreună, familie sau muncitori. Preotul s-a uitat cu atenție la desene, chiar și la cele mai vechi, mai puțin izbutite. După cum privea, am înțeles că avea și el știință.

La sfârșit, după ce-a închis ultimul caiet, și-a pus palma cu degete lungi și subțiri peste coperta zdrențuită și a ridicat spre mine ochii adânci și întunecați. O lumină, pe care nu am înțeles-o, strălucea în ei.

– Ai fost duminică la biserică. Sunt sigur că ai văzut că pictura s-a șters în unele părți. Nimic nu scapă privirii atente, iar tu ai ochi bun, după cum văd. Nu am găsit meșteri să vină să lucreze la ea de când a ars în iarnă o parte și a trebuit să o refacem.

– M-am gândit, interveni stăpânul casei, să facem ceva cu talantul acesta al tău, că e păcat să se risipească în desene lumești. Lumea este așa cum e, la fel cum se înfățișează în fața ochilor noștri, spuse cu hotărâre, apoi tăcu, căci preotul înalt îi făcuse semn.

– Ne-am gândit, urmă, că nu se cuvine ca cineva cu har să stea la munca câmpului sau să vadă de animale. Ar fi mai cu folos să te înveți să pictezi icoane și să ajuți la pictura bisericii. Vei locui, ca până acum, aici, dar dimineața, la răsăritul soarelui, vei veni la biserică să te apuci de treabă.

Nu învățasem, se înțelege, nimic despre pictatul icoanelor sau al bisericilor, nici despre vopsele, ori despre cum trebuie pregătit zidul. Se pare că preotul era el însuși pictor, așa că știa tot ce se putea ști despre acestea. După cum spusese, aveam mână bună și ochi bun pentru desen, însă știam despre pictură atât cât văzusem la prietena mea din copilărie. Nu numai tehnica este diferită, am învățat, ci și starea pictorului.

         Când pictezi o icoană sau frescă, îmi spunea părintele, nu te poți gândi la altceva, mâna nu trebuie să o ia înaintea minții, nici mintea înaintea inimii. Mai mult, pictarea unei scene sfinte este o strunire a ceea ce are omul pe dinăuntru. Trebuie să scoată la iveală doar lucrurile folositoare pentru a reda scena sau persoana respectivă, indiferent cum îi este ziua, iar asta nu este ceva care se poate învăța cu ușurință.

De nu se află ascunsă în tine, nici nu o poți în fapt învăța, îmi ziceam.

Dacă de pictat ar fi fost ușor să mă deprind, greu a fost să mă apropii de cele Sfinte, să las deoparte superstițiile pescărești ce mă însoțiseră, fără să știu, atâta cale. În fiecare zi citeam din cartea sfântă sau alte cărți puse la îndemână de preot. Recunoscător am fost în inima mea. Am mulțumit Prea-Înaltului pentru căpitanul meu ce mă învățase să citesc. Mulțumitor și umil, că plecasem așa, fără să spun o vorbă bărbatului care, iată, mă ajutase să ajung pe drumul acesta, ce-ar fi fost altfel mult mai anevoios.

Îmi plăcea să învăț și eram un elev silitor. Ziua începea dis-de-dimineață și se termina seara târziu, când mă prăbușeam pe patul tare, cu trupul și mintea obosite, dar atât de mulțumit cum nu mai fusesem niciodată. Fericit cum numai unul trăit în întuneric, poate fi, zărind în sfârșit lumina. După cum știți cu toții, un iconar nu poate sta mereu în strălucire. Sunt zile în care trebuie să zugrăvească imaginea răului, a întunericului. Atunci, adânc scormonește în sine pentru a găsi experiențe să-i vină în ajutor, iar eu aveam din belșug.

Pictorul nu este un tunel prin care întunericul sau lumina vin, trec și se așază pe pânză, mi-am spus, este, el însuși, la fel cum pulberile se leagă cu apă ori ulei, cleiul necesar unirii tuturor lucrurilor. Ia dinlăuntrul său pentru a lega strălucirea sau negura cu întâmplările sfinte pe care le cunoaște și cu experiențele trăite. Nu există artist să închipuie răul, binele fără să-l fi văzut.

Prin urmare, pentru prima oară în viață, am început să fiu mulțumitor pentru toate prin care am trecut. Pentru lucrurile trăite, pentru oamenii întâlniți. Acum, când toate aveau în sfârșit un sens mai înalt înăuntrul meu, puteam să fac pace cu trecutul, chiar și cu hidoșenia războiului.

Pictam întreaga zi, fără odihnă sau milă pentru trupul meu și, de n-ar fi fost preotul înalt să mă îndemne la hrană ori să beau apă, n-aș fi făcut nici acestea. Umblam ca tânărul ce cunoaște starea de beție pentru prima oară și nu se mai poate sătura. Orbi erau ochii mei de pământ văzători, înainte, a frumuseții lumii din jur. Numai cei dinăuntru rămâneau mereu deschiși larg.

De ce, mă întrebam, să vreau să mă întorc la viața reală? Simțeam, mai ales, de câte ori ceva mă întrerupea, că mă înfurii în sine-mi. Aș fi vrut ca nimeni să nu mă deranjeze, să nu mă atingă. Pentru că orice întrerupere o simțeam ca pe o durere ce se răspândea din miezul meu în tot corpul. Voiam ca trupul meu de carne să se lepede. Să rămân așa, o lumină care pictează. Acum știu că asta este ispita tuturor învățăceilor. Știa și preotul, căci picase el însuși în capcană atunci când se apucase de preoție.

Afli lumina, urmă Alexie, și nu vrei să-i mai dai drumul. Ți-e teamă că odată ce-o scapi, fie pentru o clipă, din priviri, va pleca de la tine așa cum a venit. Undeva în sinea lui mică, omul știe că nu o poate păstra. Vine pentru o vreme, să îl aline. Apoi se duce să-l lase să fie om din carne și oase, cu simțăminte, trăiri omenești. Urmând ca, atunci când e cel mai nevrednic, să se ivească din nou, sprijin la greu.

– Cred, Doamne, ajută necredinței mele! șopti și se închină adânc bărbatul și o umbră îi trecu fugar prin ochii cenușii. Părea că se făcuseră acum două oglinzi adânci, două lacuri. Sub suprafața lucioasă, alunecau pești feluriți, ca cei văzuți în copilărie.

De aceea, urmă, este înțelept să nu zăbovești în lucrurile cerești mai mult decât îți este îngăduit, mai ales când nu ești învățat să te întorci. Când trăiești în lume și nu în pustie. Nici acolo nimeni nu poate zbura decât dacă îl țin aripile crescute pe dinăuntru, mai slabe sau mai zdravene, după măsura credinței ori curățeniei sale.