Iconicul unei estetici sociale: Portretul, de Pierre Assouline
Membru al Academiei Goncourt, cu peste patruzeci de cărți publicate, Pierre Assouline (n. 1953) se distinge ca biografist, jurnalist, romancier, dar și ca un blogger de succes – blogul său, fiind numit semnificativ, La République des livres. Între lucrările tipărite, doar opt au primit girul ficțiunii: Le Fleuve Combelle, La Cliente, 1998; Double vie, 2000; État limite, 2003; Les Invités, 2009; Une question d’orgueil, 2012; Golem, 2016; Retour à Séfarad, 2018…
Deși pare omis din lista ficțiunii, romanul Portretul (Editions Gallimard, Paris, 2007 – RAO, 2008; 2011) se racordează la aproape toate pretențiile acesteia… totuși, aș spune că volumul poate fi apreciat și ca o inedită scriere biografică, și ca o palpitantă istoriografie sau chiar și ca o stranie manifestare a specularității… Oricum, potrivit titlului, prima direcție a lecturii vizează imaginarul atotproiectiv, portretul originându-se în tradiția plastică… în plus, competența supranaturală a portretului de a comunica, imediat după moartea modelului său, nu-i de colo (e de dincolo)…
Cu alte cuvinte, fascinanta scriere se încadrează, fără probleme, într-o realitate magică1 și nu numai… un conglutinat ireal de nuanțe, pornit de la un element palpabil: un tablou – înfățișând-o pe baroana Betty de Rothschild – pictat de renumitul maestru Jean-Auguste-Dominique Ingres…
Rama tabloului aspiră, implicit, la o ramă narativă (categorie a genului epic practicată din… străvechimi), doar că materialitatea inițială dezaxează cumva polii interpretării…
Pierre Assouline duce conceptul de poveste în poveste la o dimensiune metafizică, in extenso, la un nivel meta-fictiv – reușind să gliseze către un fantastic aluziv cu perspective acaparatoare, mai ales că, înțelegerea realității este condiționată de soluționarea unui misterios cod al imaginii:
„Ingres m-a pictat într 1844 și 1848, dar locuiesc cu adevărat în tablou numai din dimineața aceea, acea primă zi a lunii septembrie 1886, care este dimineața morții mele. […] Eu și această femeie care mă reprezintă suntem de-acum una, vie pentru totdeauna […]. Printr-un paradox datorat acestei situații speciale, sunt în același timp în afara lumii și în mijlocul vieții acestei familii. Eu sunt portretul.” (p.10, Tabloul, RAO, Buc., 2011) Ultimul enunț din extrasul anterior efleurează latura romantică a unei entități simbiotice conivente, dar indestructibile: autor-narator-personaj, așa cum, probabil, considera și Flaubert când scria/spunea (sau gândea, nu?!): Madame Bovary cʹest moi! (…vălul apocrif aruncat peste cunoscuta formulă circulată sub egidă flaubertiană, nu prea contează). Le portrait cʹest moi („Eu sunt portretul.”) – este o declarație tranșantă de forță, în egală măsură, fiind reflexia unei structuri auctoriale la fel de puternice, așa cum se recomandă și Gustave Flaubert – etalonul tiparului invocat – și Pierre Assouline, semnatarul admirabilei homodiegeze…
Se înțelege că portretul își refuză categoric imobilitatea impusă de cutuma anostă a concreteței, transformându-se – grație surprinzătorului său escapism – în martorul, judecătorul și oglinda unei lumi animate, la rându-i, de un insistent tremolo specular. Nu rămâne decât să ne lăsăm absorbiți de substanța indefinibilă a unui altfel de topos.
Prin lentila ce filtrează doar gama de culori îngăduită de ilustrisimul Ingres se proiectează o istorie adaptată, parcă, unei palete calde, cu estompe de catifea. Transmis din generație în generație, portretul traversează două secole de istorie de-a lungul cărora va observa și va comenta totul, fără nicio stridență, în deplină armonie cu iconicul esteticii sociale induse de kitul Ingres-Betty de Rothschild: „Într-o zi Germania ne-a invadat și nemții au locuit la noi. Regele Wilhelm, în apartamentele lui Alphonse, contele Bismarck, în apartamentele lui James, iar von Moltke, între pereții mei. Au prins rădăcini timp de un an, împreună cu vreo trei sute de oameni și două sute de cai. După ce au golit șaizeci și cinci de sticle de vin și treizeci și două de șampanie, ofițerii lor de stat-major, anunțați cinsprezece, dar veniți treizeci și doi, consideră scandalos că au fost atât de prost primiți de baroana de Rothschild. […] O vreme, după alegerea unei camere cu majoritate monarhistă, prietenii mei întrevedeau, din nou, speranța unei restaurări. Contele de Paris, șeful casei d’Orléans și contele Chamborn, șeful casei bourbonilor, din ramura vârstnică, au căzut de acord să facă un pas unul spre celălalt. Dar orice efort a fost ruinat din cauza unei chestiuni legate de steag, primul, susținând tricolorul, al doilea, drapelul alb al bunicului său. N-a mai avut loc nicio fuziune.” (pp.109-110, op.cit.)
Cadrul transpictural lansează profilul unui spirit pe cât de erudit și analitic, pe-atât de contemplativ și nostalgic, demonstrându-ne însă că poate fi și cronicarul avizat al unei existențe somptuoase, flamboaiante, dar nelipsite cu totul de umbre…
Cât despre noi, lectorii… din plasamentul nostru privilegiat, ne pomenim că suntem, nu doar captivați de spectacolul acestei saga, ba chiar și pulverizați de perspectiva unei ipostaze post mortem convertite la o veșnicie activă, cum reiese din atestatul karmic al portretului: „[…] suntem de-acum una, vie pentru totdeauna.” …avantaje s-ar zice că sunt: „Cine n-a visat, măcar o dată să asiste la propria înmormântare? Să-i numere pe cei prezenți, să le spioneze comportamentul, să le pună la încercare sinceritatea. […] Să fii invizibil pentru lume, să asculți ce spun și ce bârfesc cei care te cred moartă, pentru totdeauna, să-i privești trăind, este o bucurie mult mai intensă decât să zbori în tării, asemenea unei păsări. Este curios că scriitorii nu s-au gândit mai des să pună tabloul unui maestru să vorbească, dacă te gândești la tot ce se poate auzi, într-o viață, de la un astfel de tablou. […] Se știe că numai literatura spune adevărul. Transpunerea unui suflet într-o operă de artă nu trebuie să mai mire și, dacă totuși se întâmplă, este pentru că epoca e lipsită, în mod tragic, de imaginație.” (pp.15-16, op.cit.)
Alături de portret, supra-fictivul narator al desfășurării epice, avem acces în saloanele Rothschild, unde se întâlnesc vârfurile culturale sau politice ale societății, dar vom pătrunde și în viața privată a încântătoarei Betty, a familiei sale, a dinasiei… Pe scurt-scurt, aflăm de la dualul diegetic2 că Betty de Rothschild a trăit în Viena, apoi în Paris, că la nouăsprezece ani s-a căsătorit cu viitorul baron James de Rothschild – conducător longeviv al casei Rothschild, filiala franceză. Mai aflăm că în secolul nouăsprezece funcționau cinci case Rothschild în Europa: în Frankfurt, Londra, Paris, Viena și în Napoli, reunite sub un motto comun: Concordia Integritas Industria. Gestionarea afacerilor se concentra pe legăturile familiale, de aceea, femeile aveau obligația morală să se mărite cu unul dintre numeroșii lor veri, pentru prezervarea sistemului de interese. Membrii familiei primeau o educație îngrijită: Betty de Rothschild vorbea franceză, engleză și germană, iar conversațiile intime le purta în idiș. Și, pentru că mundanul prinde, mai aflăm că recepțiile familiei Rothschild erau printre cele mai fastuoase: se puteau strânge sute/mii de invitați! Printre ei, o mulțime de artiști, mereu în atenția protectoare a generoaselor gazde, nemaipunând la socoteală prieteniile delicatei baroane cu Chopin, Balzac, Heine ș.a. Locul expunerii portretului ne furnizează destule alte intervenții despre diversele proprietăți ale familiei Rothschild din Paris sau din mediul rural, despre cele mai prestigioase muzee din lume ș.a.m.d., toate relatările vădind o înaltă conștiință culturală…
Portretul nu este doar o pledoarie pentru frumusețea eternizată de gestul artistic, așa cum nu este nici doar un iconic, o imagine multireflexivă, un joc seductiv al creației, ci este – prin motivația sa exclusivă – un semn intim al universului emoțional… Pierre Assouline o știe și îi remodelează natura subtilă, cu o aleasă sensibilitate expresivă… Privit din perspectiva consistentelor informații, uvrajul pare să fie un document istoric în rama unei fermecătoare biografii, numai că rama metafizică preia ideea de unitate narativă, acoperind totul… adică, decide altceva…
1Realism magic – terminologie introdusă, în 1925, de Franz Roh (critic de artă) pentru demarcarea – în pictură – a postexpresionismului.
2„Eu și această femeie care mă reprezintă suntem de-acum una, vie pentru totdeauna.” (Pierre Assouline, Tabloul, editura RAO, Buc., 2011, p.10)
