Cealaltă fată

La începutul clasei întâi, învățătoarea mă așezase în prima bancă, unde nu am avut decât vecini vremelnici. Până la Claudiu, care stătea cu mine de două săptămâni – un adevărat record! N-auzise că sunt o ciudată? Poate nu-i păsa, ori poate era şi el altfel decât restul clasei, începând cu numele. Părinţii lui se gândiseră la daci şi romani când i-l puseseră? Nu tocmai: tatăl lui, italian get-beget, se născuse la Florenţa, oraşul lui Leonardo da Vinci.Toţi italienii erau artişti sau, dacă trăiau în Veneţia, gondolieri – îmi închipuiam pe vremea aceea. Tatăl lui Claudiu picta cu adevărat, tablouri în ulei şi acuarele, dar asta am aflat-o mai târziu.

În ziua de care vorbesc mai aveam o oră şi, cum era vineri, scăpam de întreaga săptămână. Ultimele cincizeci de minute treceau cel mai greu, de parcă timpul îşi târa picioarele. Era ora magică, când tovarăşa ne îndruma în toate, fiindcă se pricepea la orice. De pildă, nu trebuia să zicem sărut mâna, doamnă dacă intram într-un magazin, ci bună ziua, tovarăşa vânzătoare, cum era scris în noul cod al bunelor maniere. La fel, astăzi nimeni nu îşi făcea cruci cu Doamne ajută când pornea un tren din gară. Ştiinţa şi tehnica hotărau soarta călătorilor, nu misticismul, aşa cum mâna sigură a mecanicului conducea locomotiva. Pe toate ar fi trebuit să le ştim deja din cei şapte ani de-acasă, însă părinţii nu se pricepuseră să ne înveţe. Dar nu era o tragedie! De-asta se afla ea acolo, la catedră, să îndrepte greşelile din educaţia noastră… Îi ascultam sunetul glasului, pândind clipa când va fi retezat de clopoţel, cu mintea ocupată de planuri pentru vacanţa pe care o zăream undeva între ceţurile primului semestru, ca pe un ţărm prea îndepărtat. Învăţătoarei îi plăcea să se audă vorbind, eu mă gândeam la ale mele, iar toată lumea era mulţumită.

Alteori, în loc să ne dăscălească despre una sau alta, începea să pună întrebări clasei, să vadă dacă nu vorbise la pereţi. Poate se referea la zicala zidurile au urechi, pe care o cunoşteam bine. Cei din jur erau jumătate albi, jumătate de o culoare prăzulie, acelaşi verde de pe harta României, cu munţi, păduri şi ape, atârnată la dreapta catedrei. Când învăţătoarea azvârlea – ca pe un cârlig de undiţă – o întrebare, n-apuca să sfârşească şi o mulţime de mâini se înfigeau în văzduh s-o înhaţe. Unii chiar ascultaseră ce le zicea? Câte un băiat sărea în sus de parcă avea arcuri în pantofi, însă nu era băgat în seamă – cuvântul disciplină începând cu o literă din alfabet înainte de e-ul de la entuziasm. Altfel însă, îi plăcea să vadă degete fluturându-i sub nas, mai să îi scoată ochii, însemna că învăţăturile ei căzuseră pe pământ fertil. Al meu trebuie să fi fost deşertic, nisip sau de-a dreptul piatră seacă; nu-mi dădeau ghes muguri de cuvinte, lăstare de idei, nimic. Nu ridicam vreodată mâna, dimpotrivă, stăteam atât de nemişcată încât îmi înţepeneau umerii. Dar asta nu mă făcea nevăzută, cum aveam să constatat.

Câteodată îmi auzeam numele – tovarăşa Dafina îl rostea de parcă l-ar fi citit de pe un bilet extras din tombola numerelor necâştigătoare – şi, până să mă ridic, privirile colegilor erau aţintite spre mine, le simţeam din creştetul unde părul mi se ridica sub bentiţă, până în vârful unghiilor. Toţi mă pironeau cu neîndurarea unora pregătiţi să smulgă aripile unei muşte, toţi îşi doreau să greşesc. Simţeam hohotul urcând în ei ca lichidul tulbure din butelcile de sticlă groasă umplute la sifonărie. Într-o zi, ştiam, o să răbufnească, o să se reverse asupră-mi – dar nu azi, nu încă. Până acum nimerisem răspunsurile, lepădându-le dintr-o răsuflare. Învăţătoarea asculta, dădea din cap, apoi îmi făcea semn să mă aşez în bancă, iar eu mă lăsam să cad înainte să mi se înmoaie genunchii.

Dacă o întrebare mă cobora într-un ocean arctic fără costum de scafandru, scosul la tablă îmi tăia de-a dreptul furtunul de oxigen. Până acolo erau trei paşi, destul cât să îmi fac o mulţime de gânduri, unele negre, altele gri, la fel de ciudate. Oare mi se şifonase uniforma, îmi lunecase o şosetă din elastic, nu îmi stătea drept cordeluţa? Din fericire tovarăşa ne scotea rar la tablă, preferând discuţiile cu toată clasa, unde nu ducea lipsă de voluntari. Ca orice mamă, voia să fie ascultată şi iubită în aceeaşi măsură, de-asta născocea tot felul de scenarii în care să învăţăm jucându-ne.

Astăzi, în loc să ne întrebe din lecţiile trecute, ca până acum, venise cu o idee nou-nouţă. Unul dintre noi spunea o propoziţie şi ea scria pe tablă două litere din coada ultimului cuvânt. Şcolarul următor trebuia să înceapă o afirmaţie cu ele, şi tot aşa… Nu era greu, două litere puteau deschide multe fraze-ferestre şi din fiecare se vedea altceva, un pisc, o cascadă, un oraş, poate chiar Braşovul. Trebuia numai un strop de imaginaţie – iar de-asta aveam prea multă. „Când s-aîmpărţit pe la toţi copiii, la tine s-a rupt sacul“, zicea mama, clătinând din cap. Era o calitate sau un defect? Nu mă lămurisem, însă celorlalţi le cam lipsea, fiindcă pădurea de mâini ridicate arăta astăzi ca o rarişte. Tovarăşa băgase şi ea de seamă, dar în loc să se descurajeze, a găsit rezolvarea: catalogul.

Când ne striga, la începutul zilei, cine îşi auzea numele spunea imediat prezent. Ce se întâmpla dacă n-ar fi făcut-o, devenea invizibil şi era lăsat în pace? Ideea mă atrăgea şi o dată am încercat-o, tăcând chitic. „Mai e cineva care nu îşi ştie numele?“ Tovarăşa şi-a plimbat privirea peste capete, fluturând-o ca pe o baghetă. Clasa a răspuns cu un hohot de râs, temperat doar după ce dirijoarea a rostit următorul nume. De câte ori ajungea la al meu tresăream mai rău decât dimineaţa, când suna ceasul deşteptător. Aş fi vrut să nu înceapă cu una din primele litere ale alfabetului – poate m-aş fi bucurat de mai puţină atenţie. „Fiecare cu crucea lui“, era o vorbă a bunicii. Deşi nu pleca prea des din gospodăria ei de la ţară, mă miram cât de bine cunoştea viaţa şcolarilor de la oraş.

Când mi-am auzit numele citit din catalog, m-am ridicat şi am făcut cei trei paşi până la tablă, trăgând după mine privirile tuturor. Am rămas în faţa clasei, ţeapănă ca o sperietoare într-un lan de porumb; încăperea alb-prăzulie se clătina, se rotea, aducându-mi când aproape, când departe chipurile colegilor. Ce aşteptau? Să mă fac de râs, ce altceva! Parcă mă duceam în jos, bolovan rostogolit în fântâna tăcerii. Bunica avea una în curte, lăsai ciutura să cadă şi lanţul se desfăşura singur, coborând ciubărul de lemn ca pe un ascensor scăpat din cabluri.

Pe chipul învăţătoarei apăruse uimirea, buzele i se arcuiseră iarăşi, punându-mi o nouă întrebare. Răspunsesem la prima? În tren, când ajungeam la Predeal – oraşul căţărat la o mie de metri, între trei munţi, Postăvarul, Piatra Mare şi Bucegi – mi se înfundau urechile şi nu mai auzeam nimic. Trebuia să casc sau să înghit de câteva ori. Nici vorbă să pot face aşa ceva cu toţi ochii clasei pe mine! Din fericire auzul mi se întorcea singur, încetul cu încetul. Mi-am ascultat vocea, deşi la început nu am recunoscut-o. Ce tot spuneam? Ce trebuia, pare-se, fiindcă tovarăşa era mulţumită şi în acelaşi timp neîncrezătoare. Mi-a pus altă întrebare şi altele, aruncându-mi-le ca pe nişte mingi peste o plasă de ping pong. I le azvârleam înapoi cu uşurinţă – parcă nu eu jucam la fileu ci altcineva, geamăna mea care nu era deloc timidă, ba chiar îi plăcea să fie în centrul atenţiei.

– Şi acum, o propoziţie care să înceapă cu pi.

Nici n-a terminat bine şi m-am pus pe turuit despre pisicile care umblă noaptea pe acoperişuri urmând cărări aşternute de Lună. Poetică şi la subiect, compoziţia i-a smuls un surâs matern învăţătoarei. Era mândră de mine, însă mai mult de ea însăşi – doar eram unul dintre copiii clasei sale!

M-am întors la locul meu, ţinând în braţe un zece cât mine de mare. Simţeam o căldură ciudată în piept, o emoţie altfel decât până atunci. Era… plăcută. În bancă mă aştepta o nouă surpriză – trebuie să fi fost ziua lor. Claudiu îmi făcuse portretul. Cât fusesem la tablă îl desenase cu creionul, pe jumătatea mea de husă. Şi-acolo, negru pe albastru, era un chip schiţat nu cu stângăcia unui copil, ci cu tuşele sigure ale unui viitor pictor. Dacă îmi semăna? Da şi nu. Ochii erau prea mari, iar rotundul obrazului se lungise cumva – a spaimă?

Şi deodată, am priceput.

Nu era chipul fetei-care-ştia-toate-răspunsurile, ce o uimise pe învăţătoare şi trezise admiraţia ori mai degrabă invidia clasei. Claudiu nu se lăsase păcălit de eroina fără trac pe care o vedeau toţi. Mă pictase pe mine, cea adevărată, fetiţa ghemuită pe bancheta din spate a maşinii gonind pe şoseaua succesului cu o sută pe oră. În loc de o învingătoare, de pe etamina albastră îmi întorcea privirea o fată speriată şi de umbra ei – eu, cea de ieri, de mâine. Claudiu mă privea întrebător şi m-am silit să zâmbesc, da, apreciam darul, apoi am acoperit desenul cu coatele, ca din întâmplare. Clipele treceau greu, picurate cu o pipetă înfundată; până a sunat soneria mi s-a părut o veşnicie.

Era sfârşit de zi şi de săptămână, dar nu m-am grăbit să plec cum se întâmpla de obicei. Mi-am strâns cu încetinitorul tocul, sticluţa de cerneală, guma, creioanele, le-am aşezat în penar, le-am scos şi le-am pus iarăşi, în alte locaşuri, am răsfoit caietele şi cărţile înainte să le vâr în ghiozdan. Când mi-am ridicat în sfârşit privirea, rămăsesem singură. Tovarăşa Dafina era de mult în cancelarie, Claudiu, ceilalţi, coborâseră în curte, le auzeam glasurile îndepărtându-se.

Am desfăcut cele două elastice care ţineau husa, însă înainte să o strâng, m-am oprit. Nimeni nu trebuia să vadă portretul fetiţei care se temea de şcoală, de învăţătoare, de colegi, de viaţă. Am încercat să-l şterg cu podul palmei; nu se lua cu una, cu două. Păstrasem cotorul mărului mâncat în recreația mare şi l-am frecat de pânză până ce s-a făcut o pată sub care nu se mai desluşea ce fusese.

Şi dacă nu ieşea la spălat? Am alungat gândul cu o ridicare din umeri. Mama o să croiască altă husă, cumpărase un sul întreg de etamină. La sfârşit o s-o festoneze cu maşina de cusut Singer şi o să îi pună elastice noi, astea oricum se slăbiseră.

Claudiu n-o să mă mai deseneze vreodată! O să îl pun să jure cu mâna pe inimă, aşa, fără explicaţie, ca între colegi de bancă. Iar fata de la tablă, care astăzi îmi împrumutase chipul, vocea… Cum ar fi fost să fiu ea mereu, clipă de clipă? Poate nu îi plăcuse în pielea mea, poate se supărase fiindcă o silisem, chiar fără voie, să iasă la lumină. Speram s-o revăd curând, să o cunosc mai bine.

Şi, cine ştie, într-o zi să fiu ea.