Când lumina învață să plângă

O lectură a romanului „Îi spuneau Orfanul” de Anca Ianchiș

Un stil care vine din liniște

Anca Ianchiș nu practică genul de proză care te lovește cu prima frază, care îți smulge respirația din piept și te aruncă în mijlocul furtunii. Este, mai degrabă, ca o ploaie de primăvară care începe ca o boare, apoi te trezești că ai rămas în ea și nu mai vrei să fugi la adăpost. Citind romanul, am simțit că autoarea nu grăbește nimic, nu forțează nimic. Lasă povestea să se așeze pe pagină așa cum zăpada se așază peste semințele din pământ – cu răbdare, cu grijă, știind că ceea ce contează se întâmplă sub suprafață.

Stilul ei este contemplativ fără a fi pretențios, simplu fără a fi banal. Frazele au un ritm care amintește de vorbirea orală, dar nu de cea grăbită, ci de aceea liniștită, de seară, când cineva îți spune o poveste pe care o știe pe dinafară și nu se teme că ai să pleci înainte să termine. „Creștea Orfanul. Creșteau și ceilalți băieți aflați sub oblăduirea îngăduitoare ori aspră” – fraza asta spune multe despre felul în care Ianchiș construiește narațiunea. Există o acceptare a timpului care trece, o recunoaștere că viețile se desfășoară într-un ritm propriu, nu unul impus de autor pentru efecte dramatice. Ceea ce m-a surprins la scrierea ei este capacitatea de a spune lucruri profunde fără patos, fără sublinierea cu roșu a însemnătății lor.

Când scrie „Un înger, își spuse, este asemenea unei dureri care a prins aripi”, nu forțează enunțul ca moment culminant al unui paragraf, nu îl încadrează cu artificii stilistice. Lasă gândul să apară natural, ca o constatare a personajului, și tocmai de aceea rămâne cu tine mult după ce ai terminat de citit.

Limbajul ei are ceva arhaic, dar nu forțează nota arhaică. Este, mai degrabă, o încercare de a recrea un fel de a vorbi care păstrează prospețimea unor expresii simple: „Nimeni nu putea depune mărturie că băieții, unii dintre ei abia descoperindu-și instinctele, aveau alte gânduri decât unele pioase când treceau pe lângă statuia Fecioarei Maria.” Fraza asta ar putea părea greoaie la prima vedere, dar are o muzicalitate interioară, un ritm care vine din respirația naturală a vorbitorului. Anca Ianchiș folosește des construcții care amintesc de basmele populare sau de cronicile vechi: „Așa că și-a dorit mereu să știe ce parte a corpului este, uite că, în final din urmă, Gabriel s-a aflat a fi ochiul prin care pătrunde și iese strălucirea sau întunericul după caz.” Există în felul acesta de a scrie o oarecare solemnitate, dar nu una care îndepărtează, ci una care invită la ascultare. Este stilul narativ al cuiva care știe că povestea pe care o spune merită atenție, dar care nu cere această atenție cu insistență, ci o primește ca pe un dar.

Gabriel, Orfanul, este un personaj construit cu multă grijă, strat peste strat, ca o icoană. Anca Ianchiș nu ni-l aruncă complet format în prima pagină, ci ne lasă să-l descoperim treptat, la fel cum el se descoperă pe sine. Este un copil marcat de absența – absența părinților, absența numelui (toată lumea îi spune Orfanul, uitând că are un nume adevărat, Gabriel), absența apartenenței. Când scrie că „Orfanul era un copil tăcut și retras, pe cât poate fi unul a cărui viață este petrecută la comun”, autoarea pune degetul pe paradoxul existenței acestui băiat: cum poți fi singur când ești mereu înconjurat de alții?

Gabriel este că nu este un erou în sens clasic. Nu este un copil extraordinar de deștept sau de curajos care va depăși toate obstacolele printr-o voință de nezdruncinat. Este, mai degrabă, un copil care învață să supraviețuiască emoțional într-un mediu în care afecțiunea este raționată cu strictețe. Scena cu pătura – singurul obiect care îl lega de mama care l-a abandonat, luat de fratele Matei și dat unui copil mai mic – este de o tristețe liniștită, fără lacrimi, fără scene. „De fiecare dată, o tresărire se petrecea în el, ca atunci când unul vede persoana iubită îmbrățișând alt trup cu toate că până ieri îl strângea pe el.” A. Ianchiș înțelege suferința copilăriei, dar o tratează fără sentimentalism, cu o compasiune sobră care face durerea și mai reală.

Transformarea lui Orfan în Gabriel, din băiatul fără identitate în pictorul iconar, este traseul central al romanului. Ianchiș are înțelepciunea de a nu face din această transformare un proces liniar, triumfal. Gabriel nu descoperă că are un talent uriaș și dintr-odată totul se rezolvă. Descoperă, mai degrabă, că are un limbaj prin care poate să vorbească – pictura icoanelor – și că acest limbaj îi permite să dea sens experiențelor sale dureroase. Când ajunge să picteze chipul Maicii Domnului și trăiește o experiență mistică, Ianchiș nu face din asta o consacrare definitivă, ci un moment de iluminare care îl lasă mai vulnerabil, mai conștient de propria sa fragilitate.

Daniel, meșterul iconar care îl primește pe Gabriel în atelier, este poate cel mai reușit personaj secundar. Ianchiș îl construiește cu o căldură discretă, fără a-l idealiza. Daniel este un om bun, dar nu un sfânt. Are ezitările sale – când trebuie să aleagă între femeia cu care a avut o relație și Marta, fata pe care o iubește cu adevărat, nu este o alegere simplă. Ianchiș îi dă timp să se chinuie cu decizia, să recunoască că ceea ce simte pentru prima femeie este real, chiar dacă nu este suficient. Scena în care merge să-i spună că nu vor mai fi împreună este scrisă cu o delicatețe remarcabilă: „Nu se gândise până acum că femea nu este altceva decât vasul în care bărbatul toarnă, ce se află în miezul său.”

Personajul lui Daniel funcționează și ca o oglindă pentru Gabriel – îi arată băiatului că este posibil să ai o viață care nu este perfectă, dar care este plină, care are sens. Relația lor nu este una de tată și fiu, deși ar putea fi ușor redusă la asta. Este, mai degrabă, una de meșter și ucenic în sensul cel mai profund – Daniel nu îl învață pe Gabriel doar cum să picteze icoane, ci cum să trăiască ca pictor de icoane, cum să își strunească emoțiile, cum să deschidă în sine locurile întunecate pentru a putea picta răul, cum să păstreze curățenia pentru a putea picta lumina.

Alexie, cel de-al doilea iconar din atelier, este un personaj fascinant tocmai pentru că Ianchiș nu ni-l oferă complet. Îl vedem fragmentat, prin poveștile sale despre trecut – despre război, despre femeia pe care a iubit-o și a pierdut-o, despre călătoriile sale.

Există o melancolie în Alexie care nu este niciodată complet explicată, și tocmai asta îl face real. El este omul care a văzut prea mult, care poartă în el o durere pe care nu o poate comunica complet, dar pe care o va exhiba prin artă. Când Gabriel îl vede tot mai preocupat, tot mai absent, înțelegem că și Alexie are drumul său de parcurs, unul care probabil îl va duce departe de atelier.

Marta apare târziu în roman și nu este dezvoltată la fel de mult ca personajele masculine, dar Ianchiș îi dă o demnitate liniștită. Când spune lui Daniel „Femeile cred ori nu cred ce spune un bărbat. Câtă vreme există vreo speranță în inima acelei femei nu vreau să încurc lucruri legate mai-nainte”, ea nu este nici victimă, nici judecător. Este o femeie care își cunoaște valoarea și care nu vrea să intre într-o relație dacă inima bărbatului nu este liberă. Există în acest personaj o maturitate care contrastează frumos cu tinerețea ei.

Romanul se desfășoară în două spații principale – mănăstirea și atelierul de icoane – și Ianchiș construiește fiecare cu o grijă particulară pentru detalii care creează atmosferă fără a deveni decorative.

Mănăstirea este un spațiu paradoxal. Este locul în care Gabriel găsește adăpost și siguranță, dar este și o închisoare emoțională. Ianchiș nu face din călugări monștri, dar nu îi idealizează. Ei sunt oameni care încearcă să crească copii în condiții dificile, cu regulile stricte ale vieții monahale. Starețul care îi amenință pe băieți că îi va trimite de unde au venit este prezentat fără judecată morală – pur și simplu este un om care folosește metodele pe care le cunoaște pentru a menține ordinea. Ianchiș înțelege că asprimea nu vine neapărat din cruzime, ci uneori din neștiință sau din propria traumă.

Dormitoarele spartane, biblioteca cu cărți religioase și câteva volume despre cavaleri, lipsa prezenței feminine – toate acestea creează o lume care este simultană protectoare și sufocantă. Scena cu băieții care visează la fetele din ilustrațiile cărților și se ceartă „ore în șir cum stă o cută a rochiei ori felul în care lumina cade pe sânii sau chipul preferatei” este de o tandrețe comic-tristă. Ianchiș înțelege cât de disperată poate fi căutarea de afecțiune și conexiune la adolescența petrecută în absența oricărei prezențe feminine reale.

Atelierul de icoane este spațiul în care Gabriel respiră pentru prima dată. Aici atmosfera este complet diferită – mai liberă, mai călduroasă, dar nu mai puțin exigentă. Ianchiș descrie munca din atelier cu o atenție la detalii care arată că a făcut cercetare sau că are o înțelegere profundă a acestui meșteșug. Pregătirea pânzei, amestecul culorilor, rugăciunea înainte de a începe să pictezi – toate acestea nu sunt simple descrieri tehnice, ci modalități de a arăta cum arta devine spiritualitate și spiritualitatea devine artă. Există în atelier o căldură bărbătească care nu exclude afecțiunea. Când Daniel îl bate pe Gabriel pe umăr sau când maeștrii stau în jurul băiatului după ce pictează chipul Maicii Domnului, cu ochii în lacrimi, Ianchiș arată că bărbății pot avea relații emoționale profunde fără a fi nevoie să le exprime în cuvinte multe. Este o formă de intimitate diferită de cea feminină, dar nu mai puțin reală.

Contrastul dintre cele două spații – mănăstirea unde emoțiile sunt reprimate și atelierul unde pot fi transformate în artă – este unul dintre motivele centrale ale romanului. Gabriel nu poate crește complet în mănăstire pentru că acolo nu are unde să-și pună emoțiile. În atelier, ele găsesc un canal de expresie, o formă care le dă sens.

„Orfanul” este, la bază, un roman despre căutarea identității și a sensului într-o lume care pare să ți le refuze pe amândouă. Gabriel este un copil fără trecut cunoscut, fără familie, fără rădăcini. Porecla de Orfan devine o a doua piele pe care nu o mai poate lepăda. Autoarea explorează cu sensibilitate ceea ce înseamnă să crești fără să știi cine ești, să cauți mereu un loc în lume când nimeni nu ți l-a oferit încă de la început.  Dar romanul nu este o poveste despre victimizare. Este, mai degrabă, despre cum durerea și lipsa pot deveni, în anumite condiții, surse de creație. Gabriel poate picta Maica Domnului tocmai pentru că a trăit absența mamei. Poate înțelege suferința tocmai pentru că a suferit. Ianchiș sugerează că arta nu vine din experiențe fericite, ci din capacitatea de a preface experiențele dureroase în ceva care transcende durerea.

Există în roman o meditație profundă asupra relației dintre artă și spiritualitate. Pentru Gabriel, pictura icoanelor nu este doar o meserie, ci o formă de rugăciune, o modalitate de a comunica cu divinitatea. Ianchiș scrie despre acest proces cu o înțelegere care depășește descrierea tehnică: „Când pictezi o icoană sau frescă, îmi spunea părintele, nu te poți gândi la altceva, mâna nu trebuie să o ia înaintea minții, nici mintea înaintea inimii.”

Aceasta este o înțelegere a creației ca act spiritual, nu ca simplă producere de obiecte frumoase. Romanul explorează și tema singurătății creative. Gabriel ajunge să înțeleagă că destinul său este poate unul solitar, că drumul artistului este unul pe care trebuie să-l parcurgi singur. Dar Ianchiș nu face din asta o tragedie. Există o acceptare liniștită: „El nu avea, cu adevărat, la cine să se întoarcă. Nu că nu ar fi știut în sfârșit cum arată iubirea, ci pentru că simțea acum că, poate, a fost crescut pentru drumul singuratic, despre care nu se știe unde-l va duce.”

Există și o reflecție asupra modului în care timpul și răbdarea sunt esențiale pentru creștere. Metafora cu zăpada care acoperă semințele, protejându-le până când sunt suficient de puternice să crească, se repetă de câteva ori în roman. Gabriel este o sămânță care așteaptă la adăpost – în mănăstire, în atelier – până când va fi pregătit să iasă în lume. Ianchiș nu grăbește această creștere, nu forțează maturizarea personajului. Lasă lucrurile să se desfășoare în ritmul lor natural.

Cunoscând-o personal pe Anca Ianchiș și știind că lucrează cu copiii, recitind romanul văd acum mai clar motivația din spatele acestui text. Este, cred eu, o încercare de a înțelege ce înseamnă să crești ca copil abandonat, ca copil care nu are familia ca ancora identității. Dar este și o căutare a modalităților prin care astfel de copii pot găsi totuși un drum către vindecare și împlinire. Ceea ce m-a atins cel mai mult este refuzul Ancăi de a cădea în sentimentalism ieftin sau în dramatizare excesivă. Ea nu face din Gabriel o victimă perpetuă. În schimb, arată cu blândețe cum un copil poate găsi resurse interioare să supraviețuiască și să crească, chiar în condiții dificile. Există o încredere fundamentală în capacitatea de reziliență a ființei umane, mai ales a copilului.

Cred că motivația profundă din spatele acestui roman este o căutare a iertării – nu iertarea în sens religios strict, ci iertarea ca proces de eliberare de greutatea trecutului. Gabriel trebuie să o ierte pe mama care l-a abandonat, deși nu o cunoaște și nu va afla niciodată motivele ei. Trebuie să ierte mănăstirea pentru asprimea ei. Trebuie, mai ales, să se ierte pe sine pentru că nu este ca ceilalți copii, pentru că poartă mereu povara de a fi Orfanul.

Narațiunea lui Ianchiș este interesantă pentru că alternează între o perspectivă omniscientă și una foarte apropiată de personaje. Când scrie despre copilăria lui Gabriel la mănăstire, vocea naratorului este mai distantă, mai obiectivă, parcă privește lucrurile de sus. Dar pe măsură ce Gabriel crește și mai ales când ajunge în atelier, narațiunea devine mai intimă, mai apropiată de conștiința personajului.

Există însă momente când narațiunea se schimbă complet – când Alexie își povestește viața, trecerea prin război, descoperirea picturii. Aici Ianchiș folosește o tehnică de poveste în poveste, dând lui Alexie propria sa voce narativă. Este o decizie îndrăzneață pentru că întrerupe fluxul principal al narațiunii, dar funcționează pentru că povestea lui Alexie nu este o digresiune, ci o oglindă pentru povestea lui Gabriel. Amândoi sunt oameni care au găsit în pictură o formă de vindecare.

Există în narațiune și o calitate aforistică – fraze care sună ca înțelepciuni populare sau ca maxime morale, dar care nu par forțate: „Prin urmare pentru prima dată în viață am început să fiu mulțumitor pentru toate prin care am trecut.” Sau: „Dragostea, se zice, poate, uneori, repara fisurile acestea, cum un meșter priceput poate repara vasul.”

Aceste intervenții ale naratorului dau textului o anumită solemnitate, dar nu una apăsătoare. Este ca și cum naratorul ar fi un înțelept blând care își permite din când în când să extragă sensuri mai generale din întâmplările particulare.

Citind romanul, mi-au venit în minte doi mari autori români care par, la prima vedere, foarte diferiți – Hortensia Papadat-Bengescu și Liviu Rebreanu. Anca Ianchiș pare să fi absorbit ceva din fiecare, creând o sinteză personală care îmbină analiza psihologică fină cu soliditatea narativă și cu atenția la detaliul concret.

De la Hortensia Papadat-Bengescu, Ianchiș preia capacitatea de a pătrunde în adâncimile sufletului uman cu o delicatețe remarcabilă. Când scrie despre stările interioare ale lui Gabriel – singurătatea lui, căutarea identității, nevoia de afecțiune – Ianchiș lucrează cu aceeași precizie psihologică pe care o găsim în „Concert din muzică de Bach” sau în „Drumul ascuns”. Este o explorare a emoțiilor care caută straturile profunde, contradicțiile, ambiguitățile.

La fel ca Papadat-Bengescu, Ianchiș înțelege că viața interioară a personajelor este mai importantă decât evenimentele exterioare. Gabriel nu trăiește mari aventuri, dar luptele lui interioare – cu sentimentul de abandon, cu căutarea sensului, cu teama de a nu fi niciodată cu adevărat acceptat – sunt descrise cu o sensibilitate care amintește de felul în care Hortensia zugrăvea tormentele personajelor sale feminine. Există aceeași capacitate de a surprinde mișcările subtile ale sufletului, gândurile care abia se conturează, emoțiile care nu au încă nume.

„Îi spuneau Orfanul” este, în felul său, o continuare a marii tradiții a romanului românesc psihologic și realistic, dar una adaptată sensibilității contemporane. Este un roman care arată că poți scrie despre spiritualitate fără misticism excesiv și despre durere fără sentimentalism. Este o confirmare că lecțiile marilor clasici rămân valabile, dar trebuie reinterpretate, nu copiate.

„Îi spuneau Orfanul” nu este un roman spectaculos în sensul clasic al cuvântului. Nu are lovituri de scenă, nu are răsturnări de situație care te lasă fără respirație. Dar are ceva mult mai rar și mai prețios – are o căldură discretă, o înțelepciune blândă, o credință în capacitatea oamenilor de a găsi sens și frumusețe chiar și în circumstanțe dificile. Este un roman care te face să privești mai cu atenție la viețile celor din jurul tău, să înțelegi că sub suprafața banală se pot ascunde povești profunde de durere și vindecare.

Pentru cine iubește proza contemplativă, pentru cine nu caută explozii emoționale, ci meditații liniștite asupra condiției umane, pentru cine înțelege că uneori cele mai importante schimbări se petrec în tăcere, în adâncul sufletului, „Orfanul” este o lectură care va rămâne cu tine mult după ce ai întors ultima pagină.

Anca Ianchiș demonstrează că poți scrie despre spiritualitate fără a fi didactic, despre artă fără a fi pretențios, despre durere fără a fi sentimental. Este o realizare rară și valoroasă, semnul unei scriitoare mature care știe că adevăratele povești ale sufletului nu se strigă, se șoptesc.