Căderea îngerului

Picuri de cristal căzând, lovind cu sunete delicate, tremurătoare, podeaua de bronz: clavecinul se istovea zadarnic, pierdut în atotputernicia orchestrei. Primii stropi de ploaie ai „Toamnei“ lui Vivaldi, ultimele lacrimi ale celor care nu mai aveau ce pierde…

Am deschis ochii asupra enormei fresce încătușând sala ateneului într-un inel de istorie. Legiuni romane, pâlcuri de călăreți în zale, ctitori de cetăți și mănăstiri; biruințe și înfrângeri, săbii, tunuri, tranșee. Două milenii de sânge și zbucium, de măreție și disperare. Nașterea trudnică a unei țări.

Acolo, pe zidul pictat ar fi trebuit să fie și chipurile celor pe care-i văzusem răbdând, murind, cei ce crezuseră în marile umbre care le vegheau lupta – Mihai, Mircea, Ștefan, Vlad… dar ei, frații sufletului meu fuseseră prea tineri, prea necopți ca să-nțeleagă că trăiau în alt veac, în altă lume. Și doar pe câțiva îi răpuseseră vrăjmașii – cei mai mulți au plătit prostia unui oarecare politruc cu epoleți de general ori delirul gângavului din Scornicești. Escadrile decimate, trupuri arzând printre sfărâmăturile fuzelajelor, spulberate pe boltă într-o ploaie de cenușă, chipuri pe care nu le puteam uita, albe ca parașutele-lințolii. Oamenii mei.

Și, îngrămădindu-se într-un carusel dement, cerul în flăcări, urlete de motoare în picaj, plesnetul sec al șrapnelelor pe tabla de aluminiu… m-am dezmeticit cu un țipăt curmat în șoapta-rugă:

– De-ajuns…

Am privit iute în jur, dar nimeni nu mă auzise. Eram singur în lojă și, în sala rotundă, stup plin de roiurile de sunete, oamenii păreau rătăciți, stingheri. Atât de puțini… cu ani în urmă nu era un loc gol, iar când muzica se sfârșea, femei, bărbați mai rămâneau câteva clipe cu ochii închiși, de parcă ar fi așteptat ceva. Un miracol, o furtună care să-i smulgă din mlaștina vieții luminate sinistru de steaua roșie și să-i poarte undeva, departe. Pe un tărâm unde frica, umilința nu se iviseră vreodată. Pe tărâmul în care, acum, se sfâșiau ca niște câini pentru o bucată de pîine, și de care nimeni nu se mai putea ascunde, nu mai putea fugi. Căci nu mai avea unde.

Un semn al baghetei și zecile de vrăjitori din magia cărora izvorau sunetele s-au pornit deodată, ca un vifor. Clavecinul tăcuse însă, iar femeia cu ochelari și-a lăsat mâinile în poală, prea ostenită ca să mai țeasă broderia-i de cristal.

Atunci a izbucnit, neașteptat de puternic, de limpede, glasul viorii. Acord după acord se înlănțuiau, creșteau, talaz urmat de puhoaiele vrăjitorilor dar niciodată ajuns, urcând, gonind în imensitatea de ape, liber, neînfrînt, așa cum ne visasem cu toții, demult, viața. Și am văzut-o: cu trupul zvelt, vibrând aidoma strunelor viorii, învăluită în două revărsări gemene de cârlionți ce tresăltau ca niște aripi lucitoare, gata să se întindă, să poarte carnea, sângele și lemnul, făptura vie și vioara spre bolta păzită de sirene și delfini aurii.

La tempesta di mare. Sfârșitul „celor patru anotimpuri“, atât de straniu, de neașteptat pentru veșnic surâzătorul Vivaldi. Și fata aceea, aproape o copilă, stârnind uraganul fără teamă, privind în față stihiile iscate în văzduhul tulbure, monștrii ce se năpusteau asupră-i, s-o șfichiuie cu gheare de grindină și foc. Cum de n-o zărisem? Poate fusese veșmîntul, cenușiu, tern, urâțind-o, împuținând-o. Sau poate cumințenia cu care se pierduse printre ceilalți, asemeni femeii de la clavecin.

Ce i se năzărise tocmai acum? De ce țâșnea deasupră-le, biruind marea care voia s-o zdrobească de stâncile unui țărm unde nu-i era îngăduit să ajungă? Pentru ce îmi amintea de viața ticăloasă, lașă, care-ncercase mereu să mă supună, să-mi ucidă vise și simțiri? De ce trezea în mine răzvrătiri aproape uitate, dorința nebună de a ridica sabia spre cer, urlându-mi mânia împotriva unui dumnezeu de-a pururea nesimțitor?

Încă un acord, unindu-se pentru întâia și ultima oară cu ale celorlalte viori, izbucnirea tobelor, stingându-se fulgerător. Și aplauzele, tot mai slabe cu fiecare pas ce mă purta pe coridoarele de marmură, în inima bătrânei clădiri.

Răsuflam anevoie. S-o rog, să-i poruncesc să mă lase cu îndoielile, cu lehamitea aduse de ani? Să-i dăruiesc… ce?! Pentru gândurile, sângele care mi se-nvolburau din nou, după atâta vreme?

Înaintea ușii sculptate m-am oprit, șovăind. Când am întins mâna s-a deschis brusc, iar fata a ieșit într-un vîrtej de plete și grabă înfrigurată. N-am apucat să mă feresc – mi-a căzut în brațe, scăpând vioara, foile partiturii. A îngăimat ceva, cu obrajii purpurii, apoi a dus mâna la piept, uitându-se cum degetele mi se încleștau, reflex, pe lemnul lăcuit, încă atârnând în văzduh.

Totul fusese într-o clipire și, dându-i vioara, i-am auzit inima bubuind, odată cu a mea. Ochii aceia, de un albastru-violet, atât de intens că părea fosforescent… – m-am scuturat cu greu de amețeala care mă trăgea înăuntrul lor și am început să culeg hârtiile ce împestrițau marmura.

– Ce-ai încremenit acolo?! Mișcă!!

Dogit, aspru, glasul venea din spate. M-am ridicat, cu foile în mână. Obraz ca dăltuit într-o cremene rugoasă, țeastă rotundă, cu părul tuns perie, cărunt. Privire de câine care-și teme osul.

I-am întins partitura fetei, degetele ni s-au atins și zăvodul a lătrat pe dată:

– Vezi-ți de treaba ta! Șterge-o, pînă nu…

Cuvintele i-au murit în gîtlej. Mă răsucisem și, dintr-o singură mișcare, prelinsă, am fost lângă el, uitîndu-mă fix în ochii de antracit. I-a plecat după un timp, mestecând o înjurătură. M-a ocolit, dar s-a gheboșat brusc, auzindu-mă.

– Ați fost gândul și sufletul lui Vivaldi însuși, domnișoară. Și nu numai al lui.

Ceva a licărit în ochii ei, pe când bărbatul o smulgea brutal, trăgând-o spre capătul coridorului. Fără voie, am dat drumul răsuflării șuierate; apoi, privindu-i cum se depărtează, am simțit o durere în palme. Încleștasem pumnii pînă la albire, într-atât că unghiile mi se încrustaseră în carne.

Pe jos, o lucire albastră. O lacrimă de lapis lazuli, prinsă de un lanț subțire, din argint. Am cules-o, amintindu-mi că o văzusem la gîtul fetei… o pierduse, o lăsase înadins? N-aveam să aflu niciodată.

Strada pustie, noaptea netulburată de pașii câtorva întîrziați, de urletele haitelor sălbăticite. Hotelul Hilton, un cortegiu de mașini luxoase, un cerșetor – adormit? Mort? – căzut de-a curmezișul trotuarului, copii jegoși, costelivi. Micul Paris, în splendoarea mizeriei și falsei opulențe, regăsite după jumătate de veac.

Acasă, m-am vârât în pat cu o furie abia stăpânită. De ce să înceapă, iarăși? Abia izbutisem să mă deprind a nu lua în seamă lumea aceea grotescă în care-mi fusese dat să mă nasc, să trăiesc… și acum?!

… apa scuipată de măciulia dușului înfipt în zid ca brațul unei spânzurători. Plăci de faianță murdare, ciobite, dând la iveală betonul hâd de dedesubt. Un bazin pătrat, mânjit cu pete galben-roșiatice. Și fata de la ateneu. Ghemuită într-un colț, săpunindu-se cu mișcări febrile, aruncând la răstimpuri câte o privire peste umăr. Nu era spaimă în ochii cu azuriul întunecat de pupilele lărgite; nici măcar greață. Doar o covârșitoare lehamite, pe care o pricepeam prea bine. Și-un dor de neființă ce mi-a încrâncenat carnea, silindu-mă să întind mâna, să…

M-am trezit strîngînd ceva în pumn. Când l-am deschis, dinăuntru s-a rostogolit lacrima albastră. Am privit-o lung, apoi am ridicat din umeri. Altceva, ce aș fi putut face?!

                                                    *

Văzduhul fierbea. Înainte-mi, un bătrân clătinându-se, căutând, ca și mine, umbra arbuștilor prea rari. Câțiva metri mai încolo, oameni, mașini, câini grăbeau besmetic pe străzile încinse, muiate, printre blocurile ce se coceau în imensul cuptor de beton și asfalt al bucureștiului cufundat în vară. Și nici nu venise amiaza…

Cei care puteau, fugiseră. Pe plajele spălate de valuri, de brize ori în răcoarea brădetului. Eu preferam să mă ascund în muzee. Era un rai doar al meu, unde nu intra nimeni. Nici chiar dogoarea.

Întâi am dat ocol marelui palat, alb, intact, amintindu-mi găurile din ziduri, arcadele goale ale ferestrelor, urmele de flăcări. Isprava genialelor călăuze ale revoluției și a stat-majoriștilor școliți la Moscova. Care aduseseră sute de tancuri în mijlocul propriei capitale, ca să gonească niște fantomatici lunetiști ce dansau cazacioc pe acoperișuri. O armată caricaturală ascultându-i pe generalii de tinichea, pe actorii ce se credeau generali și pe activistul provincial care nu visase, în toată jalnica-i existență, decât cum să ia locul marelui activist. Așa că trăseseră. Cu tunurile. Într-un muzeu de artă! Vorba lui Caragiale: „curat frontul salvării naționale“…

Am urcat treptele de calcar deschizând poarta grea, o dantelărie din fier și sticlă. Atunci, o spulberase un obuz. Dar fier, sticlă, piatră se mai găsesc. Zidurile se pot ridica din nou. Pe când tablourile, stampele, statuile arse… unii șopteau că auziseră urlete, implorări dinăuntru, acoperind trosnetele focului, clănțănitul mitralierelor. Dacă era adevărat, atunci fuseseră cei din tablouri, ființe sau tărâmuri cărora li se fura eternitatea. Și de către cine?… „măcar s-o fi făcut un om!“, cum îi strigase amiralul de Coligny netrebnicului ce-l hăcuia, în noaptea Sfîntului Bartolomeu.

Cu banii în mână, m-am aplecat spre gaura tăiată în geamul gros, dincolo de care mă privea o puștoaică molfăind popcorn. Avea cercel în nas, părul portocaliu și nu croșeta, asemeni anostei bunicuțe înțepenite în același scaun incomod, cu zece ani în urmă. Nu, creatura se bâțâia, hipnotizată de răgetele sacadate ale unui negru supărat pe lumea de care ne despărțeau mii de kilometri și cam tot atâția ani.

– Globalizarea, nu-i așa? Am întrebat-o, iar ea a încuviințat fără să fi auzit vreun cuvânt. Am luat biletul și am început să râd, pășind spre cea dintâi sală.

Ca întotdeauna, gigantul lui Paciurea mi-a aruncat o privire scurtă printre pleoapele-i de piatră, apoi, recunoscându-mă, a adormit din nou, asemeni celorlalți, zeci, sute, cu trupuri de bronz, de stejar, de marmură. Nimfe dăruindu-se sfielnic ori cu nerușinare, zimbri împăcați cu călăreții pe care se prefăceau că-i atacă, arlechini, satiri, copii pândind clipa prielnică să iasă din încremenire: statuile știau, simțeau că le sunt prieten.

Nu eram decât noi – nici un paznic, nici măcar o umbră în sălile pustii. Și de ce nu? Cine să intre în muzeele agonizând sub crepusculul noii lumi? Poate, dacă ar fi fost un fast-food… atunci, băieți cu fruntea îngustă și umeri lați ar fi vegheat ca niște ulii fiece scaun, fiece tavă de plastic. Adevăratele valori în țara dusă acum la groapă de niște bătrânei săraci cu duhul dar bogați în ifose și de un profesoraș obscur, care se credea Mesia. Erau naționali, țărăniști, creștini și …democrați! Erau doar o mână de nimeni porniți împotriva celor ce dau nemurirea unui popor, mai mult chiar decât prăsila stelei roșii, securiștii și activiștii deveniți și ei, cum altfel, sociali și democrați.

Aidoma fariseilor ațintind-o cu ură și vinovată dorință pe tânăra femeie, încolțită fără scăpare. Chipuri schimonosite, de culoarea lutului în care aveau să se întoarcă atât de curând, mâini ca niște rădăcini noduroase, întinse să pângărească, să sfârtece trupul fraged, neîntinat: „Suzana și cei trei bătrâni“. Am oftat. De-ar fi pândit doar atâția acest pămînt, așa de frumos, atât de fără noroc…

Treceam dintr-un secol în altul, de la un tablou la altul. Italieni, flamanzi, francezi, spanioli – bine că trăiseră într-o vreme când asta mai însemna ceva. Acum, toți erau… europeni.

Și viziunea de-o clipă, fiorul: Michelangelo la Bruxelles, în biroul cu stucaturi al unui funcționar insipid, căutînd de lucru… apoi, costumul Armani și manechinul viu dinăuntru au dispărut și pe dinainte mi-a trecut cu pași mari, zăngănindu-și armura, Alessandro Farnese, acel papă ce se simțea mai bine în mirosul prafului de pușcă decât al tămâiei și căruia nu i-a trebuit tiara pentru a lăsa în urmă un nume. Omul ce a vrut, a visat alături de florentinul chinuit de geniu, purgatoriul, iadul și raiul capelei Sixtine.

Omul pe care îl uitaseră europenii-costume, trăindu-și trei sferturi din viață înaintea ecranelor de sticlă ce arareori spuneau vreun adevăr și năpustindu-se afară din orașe la sfârșit de săptămână, ca o hoardă metalică ieșită din minți, spre crângurile numite pompos păduri și lacurile din care le râdeau în nas pești cu trei ochi și cu gust de fosfor deversat de decenii…

– Fiii celei mai bune dintre lumi, am rostit, privind un feeric peisaj toscan din quattrocento.

Apoi, sala rușilor. Cei din timpul romanovilor, mahuți ai colosului cu picioare de lut, ce avea să crape răspândind duhoarea și molima bolșevică. Rusia veche, măreață, a lui Tolstoi și Rimski-Korsakov, dar și cea dementă, a lui Dostoievski, cea umilă, a lui Cehov.

În mijloc, o pânză care tăia răsuflarea. Un om agățat de vârful catargului cel mare al unei corăbii înghițită de ape. O siluetă măruntă, pierzându-se în tabloul de unde stăteau să se reverse, din clipă în clipă, talazurile cenușiu-verzui ale mării nordului. Valuri peste valuri, încălecându-se, strivindu-se unul pe altul, ca să înghită martirul și crucea de lemn cu care cobora Golgota-i lichidă. „naufragiatul“ lui Aivazovski.

M-am lăsat, încet, pe o bancă. Întotdeauna mă fascinase omul acela. Nu pentru că pășea pragul de dincolo. Toți murim, și cine poate spune care moarte este mai grea?… ci pentru că era singur, în necuprinsul mării. Singur. Și totuși înfrunta soarta, căutând să-i mai smulgă câteva clipe de viață. Să fi fost doar teama de necunoscut? N-o crezusem niciodată. Omul știa că o să piară, însă voia s-o facă luptând.

Am tresărit: cineva se apropiase neauzit, iar acum se așeza lângă mine. Și,  întorcând capul, am văzut-o. După cinci luni, la fel de tăcută, sfâșietor de liniștită. Tot cu vioara în brațe; dar veșmintele-i erau mai ponosite, ochii mai adânci, mai mari.

S-a uitat la tablou o vreme, apoi a șoptit, nimănui anume:

– De ce nu pornește într-acolo odată? Ce mai așteaptă?!

– Poate a înțeles că nu asta-i calea…

M-a privit neîncrezătoare, s-a sculat. Am urmat-o și multe ore s-au scurs aidoma clipelor, mergând, oprindu-ne uneori înaintea unei catedrale pe care dănțuiau gorgone, unei caravele de argint, unui „haman implorînd iertarea estherei“… nu scosesem o vorbă, însă ieșind în vipia nedomolită de asfințit i-am luat cutia neagră, lucioasă. Firesc, fără nici o șovăire. Și din nou licărirea aceea în ochii de lapis lazuli topit, din nou purpura întinzându-i-se pe obraji, pe tâmple. Dar acum și-a scuturat talazul de cîrlionți și, înainte să mă dezmeticesc, și-a împletit degetele cu ale mele.

                                                    *

… o movilă de pământ pe care iarba crescuse în voie, o cruce cu lemnul înnegrit de ploi. Un nume, prea șters ca să-l pot desluși, niște ani, 1960-1991, și fotografia, mică, pălită. În ramă, un chip tulburător de aidoma cu al fetei care, îngenuncheată, potrivea niște crini, ferindu-se de țepii ruginiți ai grilajului de-alături. Când s-a ridicat, pornind spre soarele ce aprindea zarea, lumea întreagă s-a umplut de morminte, mii, acoperind-o de cruci, candele și mușuroaie oribile, ca-ntr-o pânză de Goerg. Și, printre ele, rătăcit, îngerul cu aripi lucitoare, căutând o bună-vestire pe care n-avea s-o găsească vreodată…

Am deschis ochii, încă amorțit de tristețea aceea, întinzându-se pretutindeni, înecând o viață ce abia începuse. Punând piatra albastră pe noptieră m-am întrebat, ca de fiecare dată, de ce nu i-o dădusem. Poate pentru că ne unea gîndurile, simțirea, până și-n somn; sau, poate, voiam să am mereu ceva de la ea. Ceva care să… să ce?

Sakia Muni râdea, privind lacrima prinsă în lanț. Chipul de jasp roșu, grăsun, părea rupt în două de hohotul gigantic, fără sfârșit, fără de noimă. Dar nu, cel-care-râde văzuse bine. După atâta singurătate, o puștoaică îmi bântuia fiece clipă, fiece vis. Am râs la rându-mi, silit, fals. De-ar fi fost așa de simplu…

Pe stradă, praf și o cacofonie de sunete, spartă de țârâitul isteric al telefoanelor mobile. Pretutindeni, jeepuri Cherokee, bătrâni cu sacoșe mizere, băieți în costume plătite cu salariul pe-un an, zorind cu aer important spre nicăieri, fete îmbrăcate strident, hlizindu-se de toate și de nimic. Și-n ochii fiecăruia lucea spaima: de foame, de ce-avea să le-aducă mâine, de vreun șef arogant și stupid, de noile taxe, de atotputernicul plictisit, prost dispus.

Doar în parc am izbutit să mai răsuflu. Un secol se scursese peste micul cișmigiu, grădina uitată în inima orașului căruia atâția demenți încercaseră să-i șteargă amintirile. Prea puțini îi mai treceau porțile: câțiva copii, nonagenari surzi și nostalgici, câini cu tupeu de stăpâni, șahiști cu capul vârât între umeri, cu priviri de posedați. Și aici, în lumea vetustă, măruntă, aveam să ne întâlnim. Dacă va veni.

Am urcat scările, apoi cărarea ce ducea spre vârful movilei de stânci ascunzând grota falsă, temniță a unei nimfe de bronz. Sus, patru bănci scobite în bolovanii colțuroși, jnepeni, mesteceni, brazi. Și fata, aruncând firimituri unui vrăbioi obraznic.

M-am lăsat lângă ea și în aceeași clipă a început să vorbească, de parcă voia să lepede o povară, să curme un blestem.

Nu-și cunoscuse tatăl, iar femeia firavă, ce trudea din zori până-n noapte într-un spital de cartier, nu îl pomenise nici măcar o dată. Mâncau puțin, purtau rochiile pînă nu le mai puteau coase; dar nu-i lipsise dragostea celei pentru care fetița mereu cuminte, mereu înțelegătoare era un dar al soartei. Și nu-i lipsiseră cărțile, muzica, micile călătorii de duminică în oaza vreunui muzeu, a vreunui parc, doar ele două, singure și fericite că au un secret, numai al lor.

Pînă când, într-o zi, se ivise omul posomorât, ce se silea să zâmbească, să-și ascundă patima mistuitoare pentru femeia mai tânără ca el, să se prefacă a lua în seamă un copil pe care nu-l dorea. Și-atunci, pentru întâia oară, fetița plânsese, implorînd-o să-l alunge, să nu… și tot pentru întâia oară, cealaltă, mamă, soră și prietenă, n-a ascultat-o.

Un an au trăit așa, în mâhnire și așteptare temătoare. Apoi, în mai puțin de-o săptămână femeia se stinsese, cerându-i, cu ultima suflare, omului străin să fie tatăl copilului ei.

– Un tată!! Simțea că o să moară și nu voia să ajung la mila păzitorilor de orfani… nu pot, oricât aș vrea, s-o iert pentru iadul pe care mi l-a hărăzit fără s-o știe! Dar îmi lipsește – atât de mult…

Sfârșise și eu tăceam. Nu era nimic de spus. Apoi, într-un târziu, m-am pomenit povestindu-i despre Toulouse-Lautrec, piticul diform, de a cărui hidoșenie și inimă de aur își bătuseră cu toții joc, pentru că nu-l puteau privi fără să vadă înăuntrul lor, fără să-și simtă sufletele găunoase. Omul care îi pricepea pe oropsiții sorții, care alesese să fie altceva decât un costum la modă ori un nume sonor și gol.

– … Își dădea pînzele pe o farfurie de supă și astăzi ei vând castele ca să le aibă! Dar pentru asta, a trebuit să moară mai întâi.

S-a întors brusc, mânată de o frică nouă:

– Tu n-o să mori, nu-i așa? N-o să mă lași iarăși singură…

O mână nevăzută mă gâtuia și am privit în altă parte, ca să nu-mi zărească ochii. Când am crezut că pot, am rostit, cu glasul schimbat de răgușeală:

– Niciodată.

Însă nu fusese decât o șoaptă și n-a auzit-o.

                                                           *

O revărsare de apă din ceruri, apoi obișnuita perdea căzând monoton, obsedant. Ploua de două zile, când mai încet, când musonic, dar fără întrerupere și rigolele, streșinile erau pline.

Am grăbit pasul, trecând pe lângă statuia lui Mihai, ce înfrunta puhoaiele cu securea înălțată, strunindu-și calul, așa cum înfruntase viața, două imperii și-un popor ce obosea prea lesne de libertate, de glorie.

Mi-am plecat fruntea înainte-i, ca de-obicei. Măcar atât, să știe că, patru secole mai târziu, un om nu-l uitase… am traversat apoi în goană, orbecăind printre mașini, printre torente.

Căci undeva, sub zidurile vechii universități, trebuia să fie Liana.

– Liana, am spus, și cineva a întors capul, curios.

Dar ce-mi păsa mie?

– Liana! Am repetat, mai tare.

Așa îi rostisem numele de la început, LiLiana mi se părea prea lung, prea pământesc și ea zâmbise, prima dată în atâtea luni.

Iar acum era aici. În mijlocul trotuarului, singură sub șuvoaie, chircindu-se asupra viorii ca s-o ferească, s-o apere. Eram sigur că așa o s-o găsesc. Nu s-ar fi vârât niciodată în mulțime, în ciorchinii de trupuri înghesuite într-o promiscuitate complice… pe negândite, visul-caznă al ultimei nopți mi-a explodat sub frunte, în flăcări și durere: Liana alunecând încet, cumplit de încet, spre podeaua de ciment, șuierul curelei, ochii bolnavi de ură ai bărbatului, mâinile ei, întinse să oprească – osânda? Căderea? – , aripile muiate în sudoare…

Am luat-o în brațe, mângîindu-i pletele-pâraie, iar ea s-a lipit de mine și am plecat împreună prin cascada răpăitoare.

Stăteam aproape – întotdeauna îmi repugnaseră cartierele, cloace de beton ridicate pe locul fostelor mahalale, alte cloace, din paiantă și nimicnicie. Când am intrat, avea mâinile sloi, dinții îi clănțăneau: era cu picioarele goale în niște sandale de sfoară, iar bluza și fusta îi musteau, leoarcă. I-am luat vioara, i-am pus în brațe un halat smuls la întîmplare din dulap și am gonit-o în baie. Abia auzind șuvoiul dușului mi-am amintit de cel dintâi vis – dar aici, Liana n-avea de ce privi peste umăr.

Am îmbrăcat veșminte uscate, am șters cutia viorii de bruma jilavă – noroc că se închidea bine, înăuntru nu pătrunsese nici măcar o picătură. În bucătărie am pus la fiert un malaga gros ca sângele; păstrasem trei sticle de-un deceniu, nici eu nu știam pentru ce. Poate că toată vremea o așteptaseră pe Liana. La fel ca și mine…

Am scos din vitrină o carafă și două cupe-potire, din cristal greu, vișiniu. Le cărasem tocmai de la Veneția și o clipă am șovăit – n-aș fi vrut să creadă că mă-mpăunam cu ele. Dar n-aveam altceva. Și-apoi, Liana nu putea gândi asemeni lor.

Mă aștepta în camera mare, cu halatul ajungându-i pînă la glezne, cu pletele-aripi încă ude. A luat o cupă, a sorbit licoarea cu gust de strugure și scorțișoară, a privit în jur. Pereții, îmbrăcați pînă sus în rafturi, păreau tapetați cu cărți legate, cu statuete. Pe-alocuri, gravuri cu lumi înfricoșătoare ori neomenesc de frumoase, săbii de samurai, bancale poloneze, arbalete, dage și krissuri sclipind rece, neîndurător.

Și, în acvarii golite de aer, sute de machete din balsa, metal ori sticlă: nave, avioane, forturi, războinici din treizeci de secole și cinci continente, amestecate cu medalii, insigne, cu fotografiile în care, aidoma oamenilor mei, aveam nepăsarea tinereții ce se crede eternă.

Liana făcuse ochii mari – copil nimerit într-o lume de basm. I-am arătat fotoliile ca niște cuiburi negre, dar a scuturat din cap, trecând în spatele biroului, de parcă ar fi vrut să se ascundă după monstrul din abanos.

A ciocănit o clapetă a mașinii de scris, a dezmierdat o panteră ce căsca alene, a luat o fotografie.

– Câți ani aveai?

M-am uitat la rându-mi: un chip care-mi părea necunoscut, surâzând de sub carlinga lăsată.

– Mai mulți decât ai tu, acum…

Ochii i s-au umbrit, glasul i-a tremurat mustrător:

– De ce-mi spui mereu asta?

– Pentru că-i adevărat, fată dragă…

– Nu-mi pasă!

Aproape că strigase, pupilele îi erau aidoma abisurilor mării.

I-am luat mâna, i-am sărutat-o.

– Iartă-mă. Aș fi vrut… te rog, cântă ceva.

A zâmbit, apoi a scos vioara, a dus-o la umăr. Un acord, două; dar halatul era prea gros, o stânjenea. Cu liniștea-i dintotdeauna l-a lepădat, și-a lăsat obrazul pe lemnul lucitor, a ridicat arcușul.

M-am prăvălit într-un fotoliu, cu senzația insuportabilă a vidului din piept. Așa fusese cu douăzeci de ani în urmă, când șrapnelele mi se-nfipseseră sub rotule, năucindu-mă cu șocul brutal, fulgerător. Atunci, avionul trepida, mitraliorii urlau în turele, obuzele explodau umplând bolta de maci fumurii și deșertul gonea trei sute de metri mai jos ca o viitură galbenă, presărată cu insulele bateriilor ce scuipau oțel și moarte… acum, înaintea mea, o fată goală cânta la vioară Sonata Kreutzer.

Dar fata asta era… Venera lui Botticelli! Născut din scoica magică a nereidelor, trupul avea forme alungindu-se lin, pielea de albul pur al primei zăpezi, sâni mici, cu vârfuri abia conturate. Chipul de zână nordică, cu ochii migdalați, cu buze de un roz palid, nu era senzual; ca întreaga-i frumusețe, avea desăvârșirea fragilă, suavă, a îngerilor.

Un înger aici, la doi pași de mine, umplând văzduhul cu armoniile lui Beethoven… și deodată am priceput: înăuntrul Lianei se ascundea altcineva, care trăise secole, milenii, întruchipând același dor, aceeași bună-vestire. Poate că de-asta râdea statuia lui Sakia Muni – poate că totul nu era decât un vis.

Am îngenuncheat, mi-am lipit buzele de șuvițele ce-i coborau până sub șale. Miroseau a ploaie, a piersică, erau moi ca mătasea și… o dungă roșie pornea de pe coapsă, în sus, brăzdând șoldul. Alta, gălbui-verzuie se pierdea între omoplați. Încă una și încă!

Am auzit un sunet ciudat, persistent, mai puternic decât glasul viorii. Aspru. Amenințător.

Erau scrâșnetele maxilarelor încleștate, căznindu-se să-mi zăgăzuiască urletul.

                                                     *

– Mai repede! Mai repede!! Îl zoream pe omul de la volan, însă taxiul se strecura anevoie prin fluviul de mașini care năpădise străzile în zori.

Am blestemat lumea, soarta, am lovit cu pumnul în portieră, o dată, de zece ori, până ce în ochii șoferului a sticlit neliniștea. Dar nu mă uitam la el, ci prin trupu-i de abur, prin siluetele neclare ale trecătorilor grăbiți, ale mașinilor ce claxonau, bară la bară. Pe dinainte îmi curgea același film, mereu și mereu, parcă rulat de un proiector defect.

… Cămăruța ca o colivie luminată de lună, un pat, un scaun, mocheta scămoșată. Sub pătură, Liana asculta cu ochii închiși, mușcându-și buzele, ritmul sacadat, crescând, al izbiturilor unei mobile în perete. Un țipăt, ca un grohăit; o înjurătură. Apoi, liniște.

Brusc, râsete, clincănit de pahare. Și bufnitura unui trup greu, hărmălaia sticlelor rostogolite, ciocnindu-se. Din nou liniște.

Așa s-a scurs o oră, poate mai mult: în tăcerea spartă de urletul vreunui câine, de vuietele răbufnind dinspre celălalt oraș, al bogaților, al ticăloșilor, nicicând adormit.

Apoi, Liana a coborât, pășind în vârful picioarelor prin cameră, pe hol. Dincolo de o ușă cu geamul gălbui de lumină răsuna sforăitul, întrerupt uneori, pornind deîndată.

Mâna Lianei pe clanță, apăsând-o. Ușa s-a deschis încet, fără zgomot și bărbatul în izmene, prăvălit în grămada de sticle a părut mai mătăhălos, mai inert în penumbra de sub masă. Dulapuri răvășite, sertare zăcând pe podea – și un icnet de spaimă. Aplecată peste o geantă mare, din care ieșeau mâneca unei haine de piele, colțul platoului argintat și câteva boarfe, o femeie se holba clipind des, aidoma unei sălbăticiuni oprite din ospăț.

N-avea pe ea decât niște brățări și-un colier, grosolane, din plastic. S-a îndreptat de spate, cărnurile i-au tremurat, gura ca o rană s-a strâmbat într-un rânjet.

– Ia te uită! Ce-i cu tine aici, păpușo?

Încremenită, Liana a bâiguit:

– De ce… iei…

Femeia și-a scuturat ultima rămășiță de teamă. Îndesând totul în geantă, a tras fermoarul și s-a apropiat alene.

Degete boante au apucat, încleștând, smucind, buzele-melci au mânjit pielea înfiorată, oprindu-se pe un sân, mozolindu-l prin țesătura rărită a maieului.

Ochii Lianei fixau, fără viață, o pată din tavan. Rânjetul celeilalte s-a întins, chipul îi lucea de o poftă feroce.

– Așa, păpușă, așa, frumoasa mea. O să vezi, tanti Anda știe cum s-o facă…

I-a cuprins șoldurile, purtând-o pînă la canapeaua plină de haine, de hîrtii, de firimituri, și toate s-au învălmășit: Liana aruncată de-a curmezișul saltelei, femeia ce se prăbușea deasupră-i, afundând-o în grămada de vechituri, picioarele albe izbind cu îndârjire văzduhul, gâfâituri, țipete înecându-se repede, pletele-aripi sfâșiate…

– Hei, domnu’! Am ajuns!

O secundă nesfârșită m-am uitat la șoferul care a pălit brusc, apoi, azvârlindu-i câteva bancnote, am țâșnit afară, îmbrâncindu-i pe cei ce nu se trăgeau destul de iute dinainte-mi. Un bloc, al doilea – blestematele astea de cuburi, toate la fel… – , pereții coșcoviți, holul, liftul care nu mergea, treptele sărite câteva deodată. La etajul trei am intrat într-o femeie roșcată, grăsană, stâlcind-o de zid, zburându-i geanta cît colo. Dar nu m-am oprit, n-aveam vreme de ea.

Încă un etaj, ultimul. Ușa jupuită în care m-am năpustit cu pumnii, cu picioarele. S-a deschis, într-un târziu, și am trecut ca vijelia de bărbatul mahmur, năruindu-l.

În camera-cușcă, pe marginea patului, Liana privea în gol. Maieul năclăit, ochii afundați în orbite… am zgîlțîit-o fără milă.

– Ia-ți lucrurile! Plecăm!

– Mă, cine dracu’ te crezi să…

N-a apucat să isprăvească. O izbitură ca de topor, cu muchia palmei și omul în izmene a căzut, secerat.

Abia atunci Liana a părut să se dezmeticească. Și-a tras o fustă la întâmplare, a înșfăcat vioara. După o clipă alerga desculță în urma mea, printre vecinii care umpleau holul, lipindu-se de pereți când treceam, de parcă văzuseră însăși moartea.

Jos, am urlat după un taxi atât de tare că zece mașini s-au oprit și oamenii s-au îmbulzit unul într-altul, ca niște oi înspăimîntate.

Am ținut-o de mână, strîns, tot drumul. Apoi, în casa ce devenise și-a ei, i-am șters murdăria de pe trup, aruncând la gunoi zdrențele mizere. Am culcat-o, am învelit-o cu două pături moi, pufoase și-am luat-o în brațe, legănând-o pînă ce a adormit.

Treptat, nebunia ce-mi clocotea în sânge s-a stins. Am mângâiat obrazul tras și Liana a gemut. Pleoapele i se zbăteau, lacrimile au început să curgă și, veghindu-i chinul, mi-a venit în minte ceva citit odinioară. Barbu Delavrancea și Harriet Beecher Stowe, fiecare în altă lume, văzuseră la fel, scriseseră aceleași cuvinte:

„Există o anume frumusețe, care face rău celui ce o contemplă. Este frumusețea delicată a îngerilor, care nu zăbovesc niciodată prea mult printre noi…“

                                                         *

Liana râdea cu lacrimi. E-adevărat, șeriful din Rottingham fusese o perlă în „Men in tights“ – Anglia secolului al XII-lea, Robin Hood și vesela-i ceată, reînviate de-un evreu din Brooklyn. Tușe memorabile, uneori prea îngroșate, dar aducând întotdeauna râsul. Pe care ea îl descoperise la cinematograf, odată cu Charlie Chaplin, Mel Brooks, Pierre Richard și ceilalți vânzători de iluzii.

Era fericită și eram fericit. Chiar în lumina rece a lămpilor fluorescente, chiar sub cerul trist al nopții de toamnă, ochii îi străluceau; părea o floare rară, deschisă pe neștiute, într-o feerie de culori. Și vorbea, însuflețit, firesc. Și nu mai tresărea de spaimă când vreun necunoscut o privea îndelung, ca vrăjit.

Am intrat într-o cofetărie – cea mai scumpă, cea mai luxoasă. O răsfățam înadins, încercând să-i dau ce n-avusese atâția ani. Însă Liana se uita doar, fără să ceară, fără măcar să tânjească. Privea cu resemnarea copilului care știe că nu va primi nimic, niciodată. Nu izbuteam să-i smulg vreo dorință și adesea plecam cu mâinile goale, cu ochii umezi. Dar acum a arătat, sfioasă, spre mascotele negre și i-am luat un carton întreg, îmbătat de victorie.

Acasă, m-am oprit în bucătărie, să pregătesc carnea pentru fript, salata. Reflexul soldatului care se îngrijea singur de toate. Liana a venit și ea, imediat. De-atunci nu se mai dezlipea de mine, aidoma pisicilor ce și-au găsit într-un om sufletul-pereche și se tem să nu-l piardă.

A început să spele frunzele crețe, mi le dădea, mâinile ni se încurcau încercând să se apuce, râdeam amîndoi, însă eu nu puteam să închid ochii, să nu văd…

Ăsta era purgatoriul pe care nu l-aș fi schimbat cu nici un rai. Pentru ea, nu eram bărbat, ci arhanghelul Gabriel și zâna cea bună, care o scăpaseră din ghearele fiarei. Dormeam în cealaltă cameră, dar nici prin gând nu-i trecuse să-și ascundă trupul de mine și, uneori, mi-era nespus de greu.

Ca acum. Nu se dezbrăcase de tot și nu luase altceva pe ea. Așa că-mi stătea alături doar în bluza de mătase care-o dezgolea pe jumătate și cascada cârlionților prinși în grabă îmi potopea, din când în când, obrazul.

Pe neașteptate, apa a țâșnit cu putere în chiuvetă, împroșcând-o din cap până-n picioare. M-am aplecat s-o șterg dar, trecând prosopul peste pulpele lungi, ca de fildeș, am început să tremur și m-am dat înapoi brusc. Liana m-a privit uimită, fără să priceapă, și ceva, o ceață sau o căldură stranie m-a învăluit.

Am sărutat-o pe pleoape, pe tâmple, i-am sorbit șoapta și țipătul. Limba-i era ca o petală fierbinte, ochii i se preschimbaseră în vârtejuri viorii… Într-un tîrziu, dezmeticit, am vrut să mă desprind, să-i cer iertare; însă nu m-a lăsat.

Încolăcindu-mi brațele după grumaz a continuat sărutul, mai întâi nesigură, stângace, apoi, ascultând glasul sângelui, tot mai îndrăzneață cu fiece pas făcut pe tărâmul cel nou. M-a ajutat să-i scot bluza, să mătur farfurii și pahare de pe tăblia de marmură. Doar când am săltat-o, când a simțit piatra rece sub șale, și-a coborît pleoapele. Însă zîmbea și coapsele-i încordate m-au prins ca într-un clește.

Era rândul meu să șovăi, tâmplele mi se umeziseră. Când am pătruns-o, trupul întreg i s-a arcuit, pletele i-au scăpat din strânsoare, revărsându-se pe masă, pe podea. Sânii i-au zvîcnit, s-a împins în mine și furtuna ne-a luat pe talazurile-i cenușii-verzui; după care n-am mai fost decât două inimi și-o singură dorință…

Nu știu cum am ajuns în pat, cu sângele fierbând încă, luptând să stăpânesc îngerul nedomolit care-și învolbura aripile deasupră-mi. Și nici ce a urmat. Știu doar că, încetul cu încetul, fără voie, am lunecat amîndoi într-un somn adânc, iertător.

… câmpia-cimitir pe care o mai văzusem, acum năclăită de-o lumină murdară, înghețând ca sămînța unui mort. Omul cu chip de cremene mergea aplecat înainte, trăgând ceva printre mușuroaiele din care țâșneau falange osoase. Să apuce, să rupă măcar o fărâmă de carne, măcar o șuviță din pletele-aripi ce se târau, inerte, după trupul îngerului răpus…

M-am trezit scăldat în sudoare, cu urletul gata să-mi spargă coastele, pieptul. Liana dormea ghemuită alături, cu piatra albastră la gît.

Mi-am potolit cu greu spaima, răsuflarea. Visul ăsta era o minciună! Ea nu va mai fi vreodată în primejdie – oricine avea să încerce, oameni, zei, soartă…

Să se ferească de mine.

                                                   *

Liana s-a avântat din nou și întreaga orchestră s-a oprit, ascultătoare. Glasul viorii umplea sala într-un crescendo vibrant, plutea ca o apă în flăcări peste capetele noastre. Orchestra a înviat într-un cor de biruință, vioara s-a înălțat deasupră-i, tot mai sus, și undeva, în necuprinsul de dincolo, Beethoven a tresărit, auzind chemarea.

O fată îi striga că va trăi veșnic, și după ce lumea asta se va risipi, și după ce o mie de sori se vor stinge. O fată îi vorbea lui, celui surd, alinându-l. O fată… sau un înger.

Într-o rochie lungă, albă, tivită cu fir de aur, Liana părea mai înaltă, mai impunătoare. O statuie, cu brațele, spinarea și pieptul dezvelite de un decolteu cum nu mai văzuse ateneul. Și de ce nu? Lui Botticelli i-ar fi plăcut rochia aceea. Lianei îi plăcuse. Lor?… Cine erau ei?!

Am pipăit, în buzunar, cutia. Înăuntru, un inel cu safir vioriu – în seara asta aveam să i-l dau, s-o întreb… răspunsul mi-l dăruise din prima zi, cu lacrima pierdută. Cel de azi nu va fi decât un semn către soartă: poate că venise vremea să facem pace…

Concertul în re major se terminase. Sala, ca niciodată plină, ovaționa în delir. Liana s-a înclinat, cei din orchestră tocăneau cu arcușele în pupitre. O clipă mi-am amintit de oamenii mei, lovindu-și cadențat patul armelor când ne întorceam cu toții dintr-o luptă. Dar triumful fetei în alb era altfel. Avea să dureze.

Urma o uvertură de Verdi. M-am lăsat pe spate în scaunul plușat, așteptând-o pe Liana. Vom fi singuri în lojă și toți o vor privi pe ea, veneră și înger, căci mă voi trage în umbră, fericit s-o țin de mână pe ascuns, s-o știu alături. Fără ea, tot ce trăisem, ce făcusem ar fi fost în van, ca o lacrimă în ploaie. Ea era sabia pe care o ridicam iarăși spre cer, sfidându-l, era izbânda mea cea mai de preț…

Viorile atacau un allegro. M-am uitat la ceas, nedumerit. De ce nu venea?… am mai stat câteva minute, apoi am luat-o pe coridoarele dând unul într-altul, pe o scară coborând în spirală: cabina soliștilor era tocmai la subsol, într-un labirint de colonade joase, ca un desiș de porfir.

– Dacă o să te ascunzi așa după fiecare concert… am început, dar cuvintele s-au împotmolit în văzduh, căzând peste cioburile oglinzii, peste pantofii aurii și vioara frântă de pe mozaicul podelei.

Nici o furtună n-ar fi ajuns înaintea mea la poarta păzită de două uniforme cu fireturi. Violonista? Fata blondă? Ieșise mai devreme, cu un domn cărunt care o ținea de umeri.

– Era cam palidă săraca, dar așa sunt toate în ziua de azi, numai piele și os… turuia uniforma mustăcioasă din stânga.

I-am făcut semn să deschidă, am coborât treptele spre parc și am rămas uitându-mă la o stea ce clipea pe boltă.

Nu puteam să cred. Viermele ăla avusese tupeul să… după aproape un an! Era nebun, era un gunoi care trebuia spulberat!! M-am stăpânit, rânjind: despre morți, numai de bine! Căci era mort, doar că mai respira încă… dar unde să o fi dus? Acasă? În cocina lui de beton? Nu putea fi atât de nebun…

Răbdase tot concertul, cu privirea-i băloasă pe umerii goi, pe sânii întrezăriți la fiece mișcare a arcușului. Poate că fusese prea mult și, sătul să se-nfrâneze, a căutat primul gang, prima fundătură întunecoasă… deodată, m-am înfiorat. Visul! Singurul iscat fără piatra albastră. Și ultimul.

Era târziu, iar taxiurile treceau în goană, pline. Am pornit pe jos spre marele cimitir unde dormea femeia tristă, firavă. Nu era de vină – greșise numai rugându-se, cerșind de la soarta care se juca acum cu Liana ei, a mea. Dar nu pentru multă vreme…

Mergeam repede, neabătut, cu pas egal. Cimitirul era prea departe și, dacă aș fi alergat, mă lăsau puterile la jumătatea drumului. Așa, spre miezul nopții îi urcam gardul dărăpănat. De pe creastă, gâfâind, am privit pădurea de cruci – de unde să încep?

Alei cu cavouri, capele, cruci de marmură. Poteci cu mușuroaie de pământ și gărdulețe din șipci. Până și-n moarte unii aveau mai mult, alții mai puțin. Odinioară m-ar fi pufnit râsul: ce le păsa morților de asta?! Dedesubt, dincolo să fi fost președinți, milionari, avocați sau contabili? Erau viermii mai respectuoși cu un parlamentar?

Am blestemat, pe îndelete, luna care intrase într-un nor. Mergeam de ore întregi, încordat, rumegându-mi turbarea. Nu voiam să mă gândesc la Liana, la cel care-o târâse aici. Nu, o să vină și gândurile, dar după. Acum nu eram decât o fiară hăituindu-și prada, o coasă căutând ce să lovească.

– … Așa… să plângi… cu sânge…

Frânturi aduse de vânt. Din dreapta, din spatele tufelor de trandafir – de-acolo se auzeau. M-am furișat, gata de salt. Însă de la crengile țepoase începea coșmarul: garduri, movile, ierburi încâlcite, grămezi de gunoaie. Și departe, în mijlocul labirintului, o siluetă încovoiată.

Luna scurgea pe pământ leșie otrăvită. La fiece pas îmi puteam frânge gâtul, cu fiece pas deslușeam mai bine vorbele întretăiate.

– … Nu era de mine? Poate. Dar am făcut-o a mea… căci n-am nevoie de o sfântă, de-un înger…

Mereu mai aproape; însă nu destul. Bărbatul răsufla greu în tăcerea netulburată de vreo adiere, de vreun geamăt. Mai erau zece metri – și gheme de mărăcini, cutii de conserve umplute cu mucuri, o scândură împănată de cuie… apoi, i-am văzut.

Liana în genunchi, cu spinarea arcuită, cu obrazul afundat în iarbă, tremurând. În jur, pete de ceară întorceau lumina rece ca sămânța unui mort. El, aplecat deasupră-i, n-o privea. Se uita la chipul din rama ovală, scuipându-și încă ura.

– Tu m-ai chemat, tu mi-ai trezit nevoia! Tu m-ai osândit, cu ochii ăia arzând, înghețând… și-apoi ai fugit! Ca și ea, stricata asta cu ifose de fecioară!!

S-a ridicat, a smuls crucea din țărână, și-a luat avânt. Timpul a părut să-și încetinească goana. Văzduhul se făcuse gros, anevoie de despicat; mă năpustisem, sărind peste o movilă, peste un gard, dar n-aveam cum să ajung, o știam, iar Liana zăcea, nedezmeticită, ca un miel la tăiere.

Și-atunci, din gaura căscată în mormânt a țâșnit o fulgerare. A prins, a tras de glezna celui care-și abătea crucea-măciucă peste creștetul auriu, făcându-l să șovăie, să se-mpleticească.

Mai aveam un pas, unul singur, când a scăpat lemnul din mâini, căzând peste țepii grilajului de-alături și am auzit clar pârâitul cărnii sfârtecate, șuierul aerului ieșindu-i din gâtlej odată cu sângele. Liana ridicase fruntea, ochii îi ardeau. Înainte s-o pot atinge a fost lângă el, apoi piciorul alb a apăsat pieptul bărbatului și trei vârfuri de fier s-au ivit prin cămașa năclăită brusc. Un bolborosit, un oftat – totul se sfârșise.

Am luat crucea de jos, am înfipt-o la loc. Din fotografie, femeia mă privea, împăcată și m-am aplecat, desprinzând fâșia de pânză încurcată în ierburi. Lunecase, își prinsese glezna în capcana de nimeni pregătită? M-am scuturat de bruma îndoielilor – mai bine să nu-mi amintesc… dar văzusem falangele de ceață înșfăcând, smucind, scurgându-se apoi în adâncuri!

Liana m-a luat de mână și am pornit, uitându-mă cum merge dreaptă, cu fruntea sus, ca o statuie în zdrențe. Îngerul murise, un arhanghel se năștea. Era și timpul: undeva, în cotlonu-i de negură, soarta bea din fierea neizbânzii. Când va lovi din nou?

Am sărutat obrazul mânjit de lacrimi, de țărână și Liana mi-a zâmbit, șoptind:

– Cine știe…