Alimentara 3

Albert (Alby)

Azi pereții Alimentarei transpiră miros de vară, aromă amestecată de legume bine coapte și mirodenii, iar neonul bâzâie ca o muscă bătrână care n-are liniște.

E de serviciu Alby, fiindcă Elena e în concediu, iar Vânzătoarea cea veche e virusată. Alby e proprietarul și în tot magazinul duduie muzică italiană din anii ʼ80. Sunetul se prelinge printre legume și ne dă vibe de discotecă. Semiinnamoro, semiinamoro, semiinamoro sara di te, fredonează el. De care lămâie vreți, doamnă, de coajă sau de zeamă? Ia uitați-le pe astea de zeamă, stoarce teatral jumătate de lămâie în magazin, aproape ne atinge cu ploaia de stropi aurii deveniți lipicioși pe dușumea.

Alby a preluat magazinul de la fostul proprietar, care îl cam pusese pe butuci, găseai atunci doar produse cu termen de valabilitate lung, kituri de supraviețuire pentru leneși și conserve pentru Apocalipsă.

Se zice că Alby a decis să cumpere afacerea într-o zi când a plouat doar pe jumătate de stradă, iar pe cealaltă ardea soarele. A adus fructe și legume proaspete, borcane cu murături și condimente livrate de micii producători din cartier, iar clienții au început să-i treacă mai des pragul, până când a devenit locul nostru de socializare.

Două cucoane care își aleg tacticos roșii, adâncite în conversație: nu s-au certat niciodată, se înțeleg atât de bine, fac acum cununia, sunt împreună de șase ani, rămân blocate cu roșiile în mâini când Alby le întrerupe brusc: nu există așa ceva doamnelor, dacă nu îl ceartă, nu îl iubește (câteva capete se clatină aprobator), eu mă cert des cu nevastă-mea, dar ce dulce e împăcarea, pentru aia merită să te cerți. Mie pe lumea asta nu mi-e frică decât de Dumnezeu și de nevastă-mea.

Se lasă o tăcere densă, acoperită imediat de altă piesă în italiană. Alby nu știe, dar noi îi zicem Einstein când vorbim despre el.

Alby își făcuse o salată din legumele aflate la vânzare, care trona lângă casa de marcat de îți lăsa gura apă. Nu miroase a plastic, nu?

Dar nu se compară cu ce găseam pe vremuri, începu neinspirat bătrânul nostalgic, amintindu-și de o vreme în care laptele avea gust de cântec.

N-a apucat să continue formula “când aveai siguranță și loc de muncă”, pentru că Alby a sărit: pă da, era bine că vă dădea statul apartamente moca! M-am născut sărac, am învățat, lucrez, mi-am făcut casă, am trei copii. Nu mi-a dat nimeni nimic. Am muncit pentru tot și să nu îmi zică nimeni că nu se poate trăi aici dacă vrei să faci ceva. Da, nu mai sunt pomeni, mocangeală, egalitate pentru toți leneșii.

Ne umplem coșurile în liniște.

Tania

Intră Tania, vorbind la telefon, fără să își dea seama că sparge tăcerea: când l-am văzut fixându-mă, sigur pe el, cu zâmbetul larg și cute drăgăstoase la colțurile ochilor, am știut sigur că ne vom iubi.

Tania are tăciuni jucăuși în privire, păr brunet ondulat, ca o cascadă neagră și bogată, forme generoase întrerupte de o talie bine marcată și e îmbrăcată, ca de cele mai multe ori, cu rochii care-i lasă la vedere genunchii rotunzi și albi. Pielea ei, atât cât se arată privirii, n-are nici cel mai mic cusur, e netedă și pare pufoasă, aproape te îndeamnă să încerci să îți apeși un deget de carnația ei. Are un parfum aspru, aproape lemnos, cu miros amar de lămâie zdrobită.

Lungim alesul produselor și tragem cu urechea: a fost printre cele mai frumoase seri de dragoste, au băut vin, au mâncat măsline aduse din Grecia, s-au iubit o dată și încă o dată, au povestit isprăvi din copilărie, și-au împărtășit visurile, fără televizor, doar cu muzică aleasă de el. Chiar au dansat, la un moment dat, goi. Ne ținem respirația când auzim că partea interesată abia urmează:

Pe scurt, când s-a trezit Tania, s-a uitat prima dată la telefon să vadă ora pentru că în toamna ploioasă, era încă întuneric în dimineața de sâmbătă. Ora era 8, s-a hotărât să mai zacă în pat, le putea face pe toate în ritmul ei azi. După un timp de ațipire, a întins din nou mâna către telefon. Ora arăta 7: 59. A zâmbit și s-a întors pe partea cealaltă. La următoarea trezire, ceasul de pe telefon arăta 7: 57. Ora cobora spre început, iar ea simțea că respirația ei se întoarce în trupul nopții.

S-a trezit de-a binelea și a început să acceseze rețelele sociale, ca să vadă cum curge timpul. De data asta a trecut normal. Poate ar fi trebuit să repete readormirea la nesfârșit și ar fi retrăit seara de ieri dacă mergea mai mult înapoi, chicoti ea.

Până și timpul părea că se pliază peste pielea ei, că ziua se putea rescrie.

Ce să mai gătesc? După ce a plecat, am mâncat o felie de pâine și am băut un pahar de vin roșu. Își dă seama că a vorbit prea tare, dar nu se sinchisește, achită și părăsește triumfătoare arena, cu pieptul înainte și capul sus ca un toreador care tocmai și-a îngenuncheat taurul și pleacă fără reverență.

Ochii albaștri spălăciți ai lui Alby sunt căzuți într-o visare care îl face să nu observe clienții înșirați la coadă  ̶  probabil dansează gol cu nevastă-sa după ce și-a trimis copiii la bunici.

Simte miros de vin roșu și măsline, deși are doar lămâi și varză în jur.

Dimineața următoare, Ilie[1] se înființează la prima oră în fața Alimentării, cu ochii ușor tulburi, care păreau să se lipezească pe măsură ce își bea berea de deschidere – era zi importantă pentru că Vânzătoarei îi trecuse răceala, iar el era hotărât să îi facă curte ceva mai insistent. Nu are un plan, se bazează pe inspirație.

„Dama portocalie” îi spuneam în mintea mea femeii între două vârste, cu părul vopsit roșu –oranj, corp perfect îmbrăcat în ținute stridente, toate abia acoperindu-i fundul, indiferent de anotimp.

Cumpăra țigări și rar, băutură.

Acum a nimerit fix când în fața Alimentării stau la o bere Extraterestrul[2], Ilie și Pino Șchiopul, cu preocuparea principală de a da note gagicilor care trec.

Extraterestrul nu s-a putut abține și a întrebat-o cu ce se ocupă.

Sunt asistent social, am grijă de persoane cu nevoi speciale, adică aflate la pat.

Și mergeți așa, pe tocuri înalte și cu fustă scurtă să, mă scuzați, ștergeți pe unii la fund?

Da, fac și asta, a răspuns dama netulburată, privindu-l drept în ochi, înainte să plece cu pași mari pe tocurile ei de 12, nezâmbind, ca de obicei.

Ilie se încordează, o simte că-i altfel, îi vede părul roșu cum arde singur, fără flacără și-i simte pașii cum miros a portocale. Așa că întoarce până și el capul după ea, sub privirile otrăvitoare ale Vânzătoarei. O enervau femeile care își etalau picioarele lungi și frumoase, ea avea picioarele în x și asta o frustra.

Nu-i de mirare că e acră cu pupăza, gândim colectiv.

Pino Șchiopul opinează, cu glas intenționat suficient de puternic ca ea să-l audă: asta da femeie, are tot ce-i trebuie, e și frumoasă la față și îngrijită. Bombă!

Extraterestrul aprobă, Ilie nu îndrăznește, dar e clar că Pino știe ce zice, pentru că ani de zile a avut fete la prostituție, le racola și le trimitea la produs, chiar și în Italia. Deci se pricepe la cum trebuie să arate o femeie. I se zice Șchiopul pentru că are un picior tăiat de la genunchi și umblă ostentativ cu pantaloni scurți, ca să își arate proteza, amintire din propriul război cu o bandă rivală, în urma căruia a rămas olog. Are ceva de pirat, poate tatuajele făcute la pârnaie, poate privirea scrutătoare.

Dama portocalie își ascunde expresia facială care ar putea fi interpretată drept zâmbet.

Cvasi-vagabondul își revine tot mai bine din pareză, coboară către Alimentară în pași mai rapizi, fără baston, lălăind ceva ce pare o baladă-folk: vorbim despre îngeri, despre Dumnezei/păcate, religii, bărbați și femei/vorbim despre vreme, cu soare ori ploi/dar uite că nu mai vorbim despre noi.

Bună, vecine, care mai e viața ta?

Cred că în scurt timp o să iau alt câine la plimbare, mă bag în formă, o să vezi, vecină! Tare îmi place să plimb câinii cui n-are timp și mai fac și un ban.  Eu cred că oamenii care au iubit prea mult și prea fără măsură se întorc pe lume în trup de câine, ca să învețe răbdarea. De-aia se uită la noi cu ochii ăia umezi, zici că-s niște oglinzi murdare de dragoste veche.

Era de așteptat să se înființeze și Martinică la magazin, pentru că acum e singur acasă  ̶  de obicei cumpărăturile le face Geta, nevastă-sa.

Ne-a povestit Geta acum două zile cum și-a plănuit internarea în spital, mai mult ca o relaxare, știe ce simptome să acuze ca s-o țină măcar două nopți. Vrea să evadeze un pic de Martinică fiindcă e bețivan și de fiecare dată când bea, vorbește obsesiv de cavou. Visul lui e să aibă două, unul să fie de rezervă, ca în cazul în care e mutat să nu rămână pe dinafară. În plus, toată ziua nas în nas, nici nu mai vorbim despre noi. Și cu atât mai faină va fi revederea!, a conchis Geta hotărâtă.

Martinică ne explică, printre suspine, că e roșu la față fiindcă a plâns, nu fiindcă a băut. A plâns pentru că a internat-o pe Geta și se simte singur fără ea, a ajuns să se uite de plictiseală pe net după oferte de cavouri. Acum n-are bani, fiindcă Geta și-a făcut dinții, și numai partea de sus a costat 8.000 de lei. Dar sunt de porțelan. Martinică e și un pic invidios, recunoaște, că ai lui nu-s din porțelan și au costat doar 5.500 de lei. Dar îi lipsește Geta – odată i-a cântat la ureche o melodie ca să-l adoarmă, iar el s-a prefăcut că doarme, dar a plâns în tăcere.

Martinică-i bețivan, n-are dinți de porțelan, îngână un puști care o ia la goană râzând.

E seară și Alby a venit pentru inventar. Pune aceeași melodie italiană și închide ochii o clipă. De pe trotuar se aude un râs de femeie, dar nu mai e nimeni în întuneric. Doar un miros de limoncello.

[1] vecinul care are casa lipită de Alimentară și e cel mai des prezent în magazin

[2] vecinul care se crede extraterestru, pentru că simte că nu aparține acestei lumi