Valeriu Valegvi, Mersul pe gânduri
Valeriu Valegvi, un scrib al vremilor de mătase…
(Valeriu Valegvi, Mersul pe gânduri, Ed. Detectiv Literar, București, 2025)
Semnatarul volumului despre care mi-aș permite să opinez – este destul de rezervat în etalarea realizărilor sale literare… În pofida palmaresului de douăzeci și nouă de cărți, Valeriu Valegvi nu are obstinația poducției beletristice, cum nu are nici încrâncenări existențiale fiindcă dispune de suficientă sensibilitate culturală încât să convertească orice problematică inflamantă la o consumabilă pentru sinele său meditativ unde totul se topește într-un solipsism împăcat… este un poet al naturii interioare și al îmbânzitelor ei tensiuni, al vremilor de mătase sau al volatilității temporale, un poet al deschiderilor către bănuitele adevăruri ființale sau către transparența schimbătore a lumii…
Profunzimea exprimatului său nu reclamă ornamente inutile.
În fapt, începând cu incitantul titlu al opului (Mersul pe gânduri) – o escaladare „cu tâlc” a formulelor „încremenite în proiect” – singraful practică o scriitură relaxată, susținută de o certă elocvență apodictică, dar și de o noematică gravă străbătute când și când, ba de un ludism temperat, ba de o ironie criptică (criptică, pentru cei gata să o confunde cu truismul), ba de melancolii evanescente, toate, sub influența unui cod al moderației comunicative ce amprentează fiece „rostire” cu o emoție estetică fină care, după parcurgerea integrală a editului, se va dovedi dominantă pentru simplul motiv că este rezultatul unui veritabil har scriitoral… probabil că, separat, poemele vor ocupa, în funcție de calitatea lecturării, ierarhii diferite, dar niciodată nu vor fi lipsite de o sclipire aparte, de o anume subtilitate sau de acea rarisimă inefabilitate…
Rama transparentă a uvrajului, ar putea fi o toamnă anemică a cărei transmisie senzitivă se degradează, pe măsură ce timpul postechinocțial (tangent la timpul mitic) se îndepărtează tot mai mult de nucleul echi al etapei – perioadă, evident, figurativă… În coerența intimă a limbajului liric, respectiva îndepărtare poate fi în relație de sinonimie cu glisarea către metafizic, în prelungire, cu iluminarea: Cu aceeași emoție tai felii din/ toamna anemică. avarii pe retină/ zboruri pe marte în pregătire sentințe/ la pachet. cu inerții noi provoci marea./ zvonuri în urechi răni pe repede înainte./ investighezi spații se aud cuiburi se respiră/ aer poluat. se descifrează mătăniile pisicii și/ nu faci un pas în zadar.// (De ce se ceartă vânturile?).
În cuprinderea meta-fertilă a toamnei nu este loc pentru optimism (altminteri, o însușire subrațională), ci doar pentru retorici nostalgice […] cum să nu te revigorezi/ în uvertura toamnei/ să crești precum lujerul de mentă// (Restriștea clipelor) și, mai ales, pentru acceptare… Acceptarea putând fi percepută și ca substitut al unei situații cronosimbolice, și ca sursă a concentratului expresiv: Gata. anotimpul culesului a trecut./ în vii rugina se-așterne-n straturi/ de-acum cu tăcerile te vei fugări/ o umbră va sta în spatele umbrei./[…] (Din anotimp în anotimp).
Și dacă figurativul temporal ar fi obligat de varii contextualizări să își reconsidere condiția – devenind un vector al realității închipuite – metafora întregului poesis ar reprezenta, indirect, proiecția paradigmatică în jurul căreia se adună mai toată creația lui Valeriu Valegvi „din a doua senectute”, cum și-a subintitulat câteva volume precedente acestuia… Vorbind despre proiecția paradigmatică m-aș referi la iluzie și derivațiile amplei sale trene semantice, însemnând: complementarități, similitudini, convergențe, intersecții ș.a., nelipsind dintre ele nici mistica trecerii și racordurile sale aluzive, nici fantomaticul, nici umbra, nici spaima, nici aporia și indecisa ei colorație, nici paroxisismele hiperlucidității… Prin urmare, un construct apoape imponderabil a cărui mișcare suplă, dar impredictibilă menține atmosfera unui poesis înalt.
Toate versurile conțin această trăsătură eterică… De pildă, iată cum, într-o piesă de o insațiabilă dinamică expansivă, debordând de bucuria uimită a copilăriei, de la care te-ai aștepta (poate) să rămână în codul ludic elementar (al inocenței), acel „orizont de așteptare” se schimbă printr-un revers inopinat, iar versurile se încheie cu surpriza asumată a… iluziei: Dii căluț/ cu șapte vieți/ în sângele zglobiu/ dii cal nărăvaș/ pentru cei vizionari/ agonisind istorii/ libere ca vrăbiile/ dii cal răsfățat de amiezi./ și de o fi și de nu o fi/ să te îngrijesc/ aproape să-mi fii/ până la ultimul nechezat/ calule ivit dintr-un răvaș/ trimis de un prieten// (Dii calule)…
Sau: o tulburătoare compoziție supraonirică – finalizată cu o metaforă subonirică a cărei deschidere multi-imaginativă pare că efleurează psihedelismul – se citește tot în cheia iluziei: În visul unei păsări/ te trezești ca dup-un alt vis/ până peste cap de îndrăgostit/ de-al înălțimilor tărâm/ ay visul acesta/ poartă deschisă copiilor// (În visul unei păsări)… Sau: un micropoem a cărui stranie conștiență reușește să deplaseze sensurile nostalgiei către întristare, forțând astfel conotația întregului enunț să marșeze spre iluzionare: Calculat în entuziasme/ vuietul mării savurând/ rămâne doar să suporți nostalgia/ s-o întorci pe o parte și pe alta// (Nostalgia)…
În următorul „spot” liric, complicatul for auctorial pare că fuzionează cu o virtuală autoritate omnicsientă realizând, în abstract, un catalizator reflexiv – o instanță mediatoare care va prelua controlul asupra exceselor emotive apărute sub presiunea indefinibilului, astfel că fricile întunericului – una dintre posibilele alegorii ale alienării – sunt inhibate de o intervenție liniștitoare, menită să reconcilieze trama existenței cu cea a individuației… ce-i drept, o chestiune greu de gestionat și imposibil de tranșat…
Totuși, cum ne sugerează condeierul, toată frumusețea indescifrabilă a lumii trebuie înțeleasă și, obligatoriu, mărturisită: După spusele grădinarului rădăcinile/ nu mor. după spusele paznicului inocenții/ nu evadează. după spusele vânătorului pușca/ nu ruginește. din memoriile insomniacului reții/ traseul parcurs de singurul revoltat dintr-o/ mulțime de resemnați. […] după spusele ghicitorului/ noaptea se trezesc fricile. nu uita blânde/ scrib al vremilor de mătase// (Noaptea se trezesc fricile) – poem puternic, congruent unei tipologii expresive particulare: Valeriu Valegvi sau blândul scrib al vremilor de mătase…
Un complex poematic intens, situat la frontiera ermetismului (și nu numai), al cărui motiv relevat în titlu (Mersul pe gânduri) – marchează tocmai depășirea continuă a „întunecării”, a stazei comprehensive, a „căderii”, adăugând că poemul creditat cu funcția de sinteză tematică vizează mediul specular, adică, captarea și pierderea imaginii de sine, bref, recurența iluziei: […] într-o oglindă spartă mi-am căutat/ chipul nevăzut pe când hoinăreai/ prin niște locuri pustiite/ negustorule de viziuni//(Mersul pe gânduri).
În mijlocul toposului crepuscular – traversat de cutezanța lapidară a luminii, a culorii, de istorii libere ca vrăbiile, de miresme fel de fel, de izul proustian al căutării imperceptibilului – se decupează, cât se poate de clar, reflexia unui sine înzestrat cu vocația adevărului exprimat în splendida parabolă a poeziei.
