Spagirus

Acum avea Corpus Stellatum, avea manuscrisul. Ca prin minune, scăpase din ghearele Inchiziției.

Vechea carte era aproape îngropată într-una din criptele abației.

O parte din pagini erau rupte, altele fuseseră restaurate cu multă grijă, dar acum le mânca mucegaiul. Iată aici și ilustrațiile: bărbați și femei cu pielea sfâșiată, învăluiți de lumina ce coboară de la stele, rătăcind prin orașe ruinate.

Unui om i se vedeau oasele, ca și cum carnea îi devenise transparentă. Dar nu numai atât, în conturul corpului său se vedea o constelație, Ursa Major.

Danab era pe frunte, interzicându-i înțelepciunea, Mirak stătea pe umărul drept, îndepărtându-l de lumină, Phad și Megret pulsau albastru în coșul pieptului, Aliot se destrăma în palma mâinii stângi, Mizar îi împiedica genunchiul drept, iar Benetnash îi împingea înainte vârful piciorului stâng. Asta este!

Avea să devină Magister Spagirus. Găsise esența divină, contele îl va sprijini. Moartea va putea fi învinsă, lumina stelelor se va contopi cu carnea omului și îl va face nemuritor.

Chiar așa s-a întâmplat, contele i-a pus la dispoziție condamnații din criptele castelului. Să facă ce vrea cu ei… Iar Spargirus a pus ca zdrențăroșii să fie scăldați în tincturi și săruri, apoi să stea toată noaptea goi, să fie scăldați de lumina stelelor.

După șapte eclipse negre, în care Luna s-a stins de tot, refuzată de cer, carnea nelegiuiților și-a pierdut forma, tremura între viață și moarte.

După prima eclipsă au simțit un ger năprasnic venit din propria piele, de parcă moartea venise deja să-i ia, dar ei nu aflaseră încă. La a treia eclipsă le-au dispărut vocile, iar la a cincea le-au dispărut umbrele.

De fapt așa scria în Corpus Stellatum: „cei ce privesc lumina fără trup să-și ia adio de la umbră”.

După a șaptea întunecare a lunii, nu mai erau în castel.

Nimeni nu știa unde fugiseră, nici dacă mai trăiau. Dar rătăceau prin lume, și atunci și în veacurile ce aveau să vină. Carnea li se scurgea ca ceara topită, dar se refăcea imediat ce erau priviți de alți ochi aidoima cu ai lor, ochi ce reflectau stelele nopții. De aceea nu se puteau despărți. În grupuri de cel puțin doi, s-au răspândit în cetăți.

Spre deosebire de Spagirus, ei nu căutau să obțină aur din metale inferioare.

Cei atinși de stele aveau alte metode, mai subtile.

Ei prefăceau monedele de aur în fier ce cu timpul ajungea să fie mâncat de rugină. În felul ăsta controlau piețele, au ajuns să strângă averi uriașe. Inchizitorii le-au luat urma, au vrut să îi elimine. Dar nu puteau fi uciși, pentru că Umbrae Astralis, trupurile ce murdăresc stelele, nu puteau fi distruse nici de foc și nici de sabie.

Cu timpul au fost uitați, li s-a pierdut urma. Au avut copii aidoma lor, au clădit orașe.

Dar blestemele vegheau. Zidurile se înclinau, piatra devenea moale.

Râurile reflectau cerul înstelat chiar și la amiază.

Grâul cultivat de ei nu era bun, oamenii neatinși de paloarea stelelor care mâncau o asemenea pâine ajungeau să aibă vise ciudate, în care astrele coborau și le devorau sufletele.