Rechizitoriul lui Cristobal

Sunt procuror de mulţi ani, dar nici până azi nu ştiu dacă trebuie să fiu mulţumit de alegerea făcută sau dacă ar fi trebuit să fug de la început, de această profesie. Cei mai mulţi compară avantajele traiului asigurat cu uzura intelectuală specifică muncii. Dar eu văd altfel lucrurile, nu neapărat în termeni cuantificabili. Lucrez într-un mediu şi cu oameni care exclud vreo elevare intelectuală, unde trebuie să depui eforturi serioase în sensul ăsta, dacă aspiraţiile tale privesc şi altceva decât o faţetă, destul de cenuşie, a justiţiei.

Mi-au trebuit mulţi ani ca să renunţ – nicidecum să o rezolv – la dilema morală care mi-a bântuit mintea: ceea ce fac eu, este bine sau rău? Evident că pentru societate este bine. Idealul dreptăţii m-a împins aici după studenţie, considerând că a fi un gardian al ei este o mare onoare. Mai apoi, idealul s-a nuanţat. Dreptatea şi adevărul nu aparţin numai entităţii impersonale numită societate, ci şi fiecărui om în parte, fie că e victimă, fie că e agresor. În primul rând și cu cea mai mare intensitate, în ei își produce efectele, justiția. Ştiu, desigur, că sarcina mea nu este disecarea filozofică a acestor noţiuni, ci dovedirea vinovăţiei suspecţilor. Dar mă deranjează că în decursul anilor această obligaţie de serviciu a devenit un fel de obsesie, căutând vinovăţia chiar şi acolo unde ea nu există. Mi s-a creat convingerea că orice om ajuns în faţa mea este vinovat şi trebuie condamnat. Că a făptuit cu siguranţă infracţiunea de care e bănuit, dar că eu nu sunt capabil să dovedesc asta. Şi mă încrâncenez şi mai tare împotriva lui, ceea ce este greşit, indiferent dacă este vinovat sau nu. Întâi şi în orice situaţie pentru că, în sinea mea, ignor cu bună ştiinţă prezumţia de nevinovăţie. Scopul scuză mijloacele a devenit un motto mult prea personal. Şi apoi, pentru că în cazul unui inocent îi fac o mare nedreptate, chiar dacă până la urmă clasez dosarul. În cele din urmă chiar şi în cazul veritabilului făptuitor, din perspectiva lui săvârşesc o nedreptate.

Şi acum asta: povestea lui Cristobal. După doi ani de muncă asiduă am un rechizitoriu cât un roman în trei volume dense. Un thriller de succes ar ieşi, dacă cineva l-ar ecraniza vreodată! E gata, trebuie doar să-l semnez.

Cristobal avea douăzeci și unu de ani când a intrat în vizorul lumii şi l-am cunoscut eu. Nu ştia cine îi sunt părinţii. Fusese găsit pe stradă, la vârsta de o lună şi crescuse într-un centru de plasament din Maramureş şi apoi, după majorat, venise la Bucureşti. Nu avea carte de identitate, ci doar un certificat de naştere atipic, fără nume. Numai prenumele acela ciudat și nicidecum românesc, era trecut acolo. Nu lucra, dar nu avea nici cazier. Se întreţinea cântând la chitară, pe stradă sau prin staţiile de metrou. Conform declaraţiilor martorilor, „cânta” e un pic prea mult spus. Părea că îşi acordează chitara la nesfârşit, cântând la ea în surdină, fără ca cineva să audă mai mult de câte un sunet și fără să existe vreo melodie. Trecătorii miloşi puneau totuşi câte un ban în cutia de carton din faţa lui. Dar de ştiut, ştia să cânte la acel instrument. Foarte puţini l-au auzit, dar cei câţiva au declarat că îl apuca din când în când o frenezie şi atunci, pentru câteva secunde, chitara lui suna extraordinar de bine. Dar se oprea imediat, oprind reverberaţia sunetelor, acoperind corzile cu palma, amuţind instrumentul, continuând să-l atingă apoi în surdină, revenind la ocupaţia lui obişnuită. Unii mi-au spus că părea să compună ceva la nesfârşit, încercând să potrivească sunetele.

Un astfel de puseu sonor a fost auzit de producătorul unei celebre emisiuni-concurs de talente, televizat şi în mare vogă. L-a întrebat dacă ştie să cânte şi mânat mai degrabă de povestea din spatele tânărului decât de evidența vreunui talent muzical, l-a chemat la filmări. I-a luat destul de mult să îl convingă, mai ales că acest Cristobal nu era foarte comunicativ din fire, dar, în cele din urmă, tânărul s-a prezentat la preselecţii, pentru a participa la emisiune, în faţa publicului şi a juriului compus din patru specialişti, celebrităţi de prima mână în lumea muzicală: un compozitor, o cântăreaţă, un actor şi un regizor.

În culise nu a stat de vorbă cu nimeni şi nimeni nu l-a băgat în seamă. A intrat timid, cu paşi rari, rotindu-şi ochii, pe sub pletele care îi ascundeau fața, la culorile şi luminile scenei. S-a oprit în fața microfonului, părând a nu băga de seamă nimic din ce era în jurul lui, fascinat de măreţia decorului.

– Bună seara! i se adresase cineva din juriu, dar el nu a reacţionat.

– Cine eşti? Venise şi o a doua încercare de a lega un minim de dialog cu concurentul din faţa lor.

Dar privirea lui Cristobal era în continuare agăţată, când undeva pe reflectoarele care îl luminau direct, când undeva, neidentificabil, în sală, ca şi cum ar fi căutat acolo pe cineva. Audienţa a avut reacţii diferite. Unii au crezut că purtarea sa face parte din număr, pentru a spori misterul şi a maximiza impactul artistic al interpretării sale, cândva începe să cânte. Alţii, judecând după hainele modeste cu care era îmbrăcat şi felul destul de neîngrijit în care arăta în general, şi-au dat ochii peste cap, spunând în gând că a maivenit un artist închipuit şi bine sărit de pe fix, să se facă de râs şi să nu producă nimic altceva decât jenă, chiar şi pentru spectatori. Câţiva au râs în gura mare de apariţia lui.

– Alo! Vorbești cu noi? Îl întrebase iar cineva din juriu – acel compozitor cunoscut.

Dar totodată îşi dăduse seama că greşise. Şi ceilalţi membri ai juriului au înţeles că poate ceva nu este în regulă cu el. Mai văzuseră şi alţi autişti, iar regulile societăţii moderne şi contractul semnat cu postul de televiziune, mai mult decât vreo conştiinţă morală, le cereau să se poarte într-un anume fel. Un fel amabil, care să nu creeze disconfort concurentului, să nu-l facă să se simtă discriminat din cauza handicapului său. Au schimbat imediat abordarea, devenind amabili şi grijulii. Nu aveau de unde să ştie că Cristobal nu era autist şi nu avea niciun handicap.

În cele din urmă au reușit să îi atragă atenţia şi chiar să poarte un fel de dialog cu el, pentru că discuţia se lega inexplicabil de greu. O discuţie care continua să amuze sala.

– Cum tenumeşti? Întrebase actorul.

Răspunsul veni foarte târziu, abia şoptit în microfon:

– … Cristobal.

– E numele tău sau e un nume de scenă?

Cristobal dădu din cap a negare, scuturându-şi pletele care îi ascundeau pe de-a întregul ochii. Nimeni nu pricepu la care parte a întrebării se refereaacel „nu”.

– Cristobal, nu vrei să vorbeşti cu noi? îl întrebase şi diva din juriu. Sau vrei să cânţi întâi şi vorbim după aceea?

Tânărul repetă gestul timid, de negare.

– Nu vrei să cânţi?! se mirase celebrul regizor de film, considerând în sinea lui că el era cel capabil să dezlege limba lui Cristobal.

Acesta repetă acelaşi gest.

– Păi dacă tot ai venit, eu zic să ne cânţi totuși ceva! Ai emoţii, concluzionase regizorul. Ai mai cântat pe vreo scenă? Ai o trupă?

Aceeaşi negare, una singură, pentru ambele întrebări.

– Cânţi rock, aşa-i? intervenise şi întrebarea compozitorului.

Încă un „nu”, timid, abia scuturat din plete.

– Am înţeles, făcu compozitorul, vrând să îl încurajeze. Vrei să ne surprinzi. Eu zic să laşi emoţiile la o parte şi să ne arăţi ce ştii. Ai trei minute în care nu trebuie să ţii cont de nimic şi de nimeni. Eşti doar tu şi chitara ta. Fă-o să sune cum n-a mai sunat niciodată. Fii tu însuţi!

Cristobal se apropie de microfon. Dădu să spună ceva, dar gândi mult, înainte să întrebe:

– … pot să fac asta?

– Sigur! De asta te afli aici. Noi îţi apreciem foarte mult curajul şi îţi ţinem pumnii să iasă bine. Orice ar fi, dă-i înainte fără frică! zise diva cu un aer matern, protector. Ce se poate întâmpla mai mult decât să nu treci mai departe?

Deşi întrebarea era evident retorică, Cristobal răspunse printr-un nou gest reţinut, ridicând din umeri. Era ciudat, acel băiat cu faţa ascunsă de plete, care nu răspundea la întrebări directe, dar se simţea dator să lămurească una retorică.

– Dar eu sunt convinsă că va fi foarte bine, reveni diva, auzind pe cineva din backstage spunându-i în căşti că este tânărul pe care l-a adus producătorul, după ce l-a auzit cântând pe stradă. Haide, curaj! Nu se poate întâmpla nimic rău!

Cristobal apucă chitara şi se apropie de microfon. Desfăcu picioarele şi ridică o mână spre cer, gata să o coboare din acele înălţimi, năprasnic, asupra corzilor. Se făcu linişte, luminile se stinseră, el rămânând în bătaia unicului refector care lumina scena. Rămase mult în acea poziţie teatrală, care prevestea un mare moment muzical. Tensiunea şi curiozitatea creşteau în sală. Fiecare om prezent acolo avusese propriile aşteptări, anticipând diferit ce urma să se întâmple. Dar nimeni nu ghicise.

– Haide, haide! îl îndemnau pe rând membri juriului. Haide, Cristobal, dă tot ce poţi!

Şi, într-un târziu, Cristobal coborî braţul întins spre cer.

Ca şi cum ar fi stat în tot acel timp să adune cu mâna, de acolo, de sus, un sunet nepământean şi l-ar fi aruncat în propria lui chitară electronică, corzile bubuiră în boxele studioului amenajat sub forma unei săli de spectacol live. Două persoane din sala căzură de pe scaunele lor. Sunetiştii îşi smulseră căştile de pe urechi şi modificară degrabă nivelul de sonorizare, atât la başi, cât şi la medii şi înalte. Deşi cursoarele ajunseră la minim şi volumul scăzuse, muzicalui Cristobal se auzea în continuare foarte tare, aparatura sofisticată nereuşind să strunească decibelii.

Linia melodică era incertă, când stridentă şi electrizantă, când deosebit de melodioasă, dar pătrunzătoare. Corzile atinseră tonalităţi înalte, apoi atât de joase, încât cunoscătorii se întrebară ce fel de chitară are tânărul, pentru că una obişnuită nu putea scoatea asemenea sunete, nici măcar printr-un sintetizator. Îţi bubuiau în piept, părând că vin din interiorul tău, nu din instrumentul lui Cristobal. Iar el înteţea ritmul într-o avalanşă de sunete care te bulversau, pur şi simplu.

Sunt cuvintele cu care martorii audiaţi au descris ce s-a întâmplat pe scenă în seara aceea.

Lumea se ridicase în picioare, fascinată, cu palmele pregătite pentru a aplauda, dar nefiind în stare să facă nimic. Ici colo, câte unul leşina, căzând din picioare, lovind scaunele care se răsturnau – dar nimeni nu băga de seamă asta. Lumea era transpusă de muzică. De sunete, întrucât ulterior foarte mulţi au avut dubii, dacă ascultaseră muzică pământeană sau altceva.

Şi, la un moment dat, Cristobal începu să cânte cu vocea. Nimeni nu a reţinut melodia, nici măcar muzicienii prezenţi acolo şi nimeni n-a putut să îmi spună măcar un vers. Unii au început să plângă, alţii să râdă. Compozitorul celebru se lăsase pe spătarul scaunului privind cu melancolie soarele care îi scălda fața. După ce a ieşit din spital, întrucât orbise, mi-a declarat că privise cu bună ştiinţă în lumina puternică a soarelui, pentru că auzea acolo o muzică divină şi voia să o înţeleagă, să vadă cine o cântă. Jura că fusese acolo, aproape de astru… că privise în el.

Diva, stând pe scaunul ei, îşi deschisese braţele. Cânta în cap, cu propria voce, muzica lui Cristobal şi plutea pe deasupra peisajelor magnifice ale Terrei, admirând de sus munţi, mări, deșerturi, oraşe minunate, unele cunoscute, altele nu. Vedea turme de bivoli străbătând în goană pustiurile Africii. A declarat că nu fusese atentă la trecerea pe lângă un perete uriaş de stâncă, undeva în nişte munţi şi se lovise el, apoi căzuse într-o vale. Avea capul spart, mai multe oase rupte şi era julită toată.

Regizorul îşi pusese fruntea pe braţele încrucişate pe masa din faţa sa, părând a savura momentul în tihnă. Murise, de fapt, fără a fi descoperită ulterior vreo cauză concretă. Legiştii au concluzionat că era o moarte naturală, aşa cum e firesc să se întâmple cu orice om: cu organismul slăbit de vârstă înaintată. El abia împlinise patruzeci de ani.

Actorul se ridicase după primele sunete ale vocii şi ieşise din studio. Poliţia care venise mai târziu l-a găsit în curte, aşezat pe o bordură, plângând. N-au reuşit să vorbească cu el şi în cele din urmă a fost nevoie să-l ia o salvare şi să îl ducă la spitalul de neuropsihiatrie. Bocea efectiv, lacrimile curgându-i fără încetare. Părea că nu e prezent, ci pierdut într-o lume oarecare, din mintea sa, unde cine ştie ce nenorociri îi smulgeau lacrimi infinite. Aşa a ţinut-o două săptămâni. Deşi fusese sedat puternic şi dormise mai multe zile, ochii îi lăcrimaseră neîncetat.

În fine… rezultatul interpretării lui Cristobal s-a lăsat cu patru morţi, nouă răniţi grav, o hemoragie internă, o mulţime de internări la nebuni şi aproape toată lumea din sala suferise diverse tulburări. Fizice sau psihice. Unul, deși nu văzuse nimic din ce povesteau ceilalți, surzise. Dar majoritatea vorbeau despre infinite pete informe de culoare, printre care zburaseră. Pentru unii fuseseră pastelate, pentru alţii intense, aproape dureroase pe reţină. Unii le-au perceput ca o ceaţă fină, alţii ca ziduri de care se loviseră. De acolo aveau şi vânătăile. Niciuna dintre declaraţiile lor nu era pe de-a întregul coerentă sau credibilă. Dar era imposibil ca toţi să mintă în același fel. Iar efectele celor petrecute fuseseră reale, concrete şi pentru unii continuau să existe.

Cei doi spectatori care căzuseră primii făcuseră infarct, speriaţi de intensitatea primului sunet. Unul fusese cardiac însă celălalt, nu. Dimpotrivă, fusese sportiv de performanţă şi sănătos tun. Nimic cu nimic nu se lega. Singurul lucru cert era că totul se petrecuse din cauza lui Cristobal. El concertase totul.

Trei oameni, din toată sala, aveau declaraţii care ieşeau din tipare. Actorul, care după ce s-a trezit, deşi nu îşi amintea nimic, mi-a spus că se simte excelent, uşurat de toate poverile adunate în viaţa sa. Nu avea nicio explicaţie, însă cele prin care trecuse, îl schimbaseră. Declara, în aparenţă fără vreun motiv, ca actoria nu e suficientă pentru a ajuta oamenii. Suferinţele trebuie alinate prin alte metode. În cele din urmă a decis să plece în lume, să caute acele metode.

Ceilalţi doi îşi dădeau seama că experimentaseră ceva necunoscut şi nedefinit, dar nu puteau da explicații. Dar se simţeau bine, liniştiţi. Unul avea o boală incurabilă şi probabil împăcarea lui cu lumea, cu sinele, cu soarta, nu avea legătură cu Cristobal. Celălalt nu se remarca prin nimic. Era bine şi atât. Când veniseră echipajele de poliţie, doar ei doi şedeau pe scaunele lor, ca şi cum nu se întâmplase nimic. Cumva, reprezentația nu îi afectase. Toţi ceilalţi erau pe jos. Zăceau pur şi simplu întinși sau se zvârcoleau cuprinși de dureri crâncene. Alții încercau, în patru labe, să iasă din sală, să scape de coșmarurile care le torturau mințile.

Cristobal fusese găsit în fața microfonului, transpirat după efortul interpretării.

E inutil să vorbesc despre aberaţiile sau mizeriile care s-au scris ulterior înpresă. Cristobal nu era nici trimisul lui Dumnezeu şi nici Lucifer în persoană. Între aceste două extreme putea fi orice, dar cu siguranță nimic din ce inventase presa, în căutare de senzaţional bun de vândut. Era perfect normal, conform tuturor investigaţiilor medicale efectuate la dispoziţia mea, de către laboratoarele de medicină legală.

L-am interogat de mai multe ori. Avea un fel ciudat de a se purta, însă oarecum explicabil, având în vedere că era singur pe lume. Nu avea – și nu avusese niciodată – rude, prieteni, cunoscuţi, legături… nu lucra pentru nicio agentură străină. Faptul că îşi ascundea faţă după plete a făcut ca lumea să îşi schimbe percepţia despre el, trecând de la „rock-er beţiv” sau „drogat” la un fel de entitate malefică, precum spiritul răzbunător al unei fiinţe maltratate în viaţă, din filmul The Ring[1].

De câteori l-am întrebat ce s-a întâmplat la audiţii, ridica uşor, din umeri. Era greu de stabilit dacă nu ştie, nu vrea să spună sau pur şi simplu nu îl interesează. Nu avea nicio justificare. Cu o singură ocazie am reuşit să îl fac să vorbească câteva cuvinte. Îl întrebasem, probabil a suta oară în cadrul interogatoriilor repetate, dacă ştie ce s-a întâmplat şi el a ridicat din umeri.

– Vrei să spui că nu ai văzut? Nu cunoști consecințele „actului tău artistic”?

A scuturat din plete că nu. Nu ştiu de ce decisesem să nu fie tuns, chiar trimis în arestul poliţiei, dar când îl scoteam la interogatoriu îi ceream să-și prindă părul la spate. Voiam să îi văd ochii. Erau comuni, banali, limpezi, veşnic îndreptaţi spre pământ şi nu spuneau nimic. Cristobal era timid, dar asta nu îl absolvea de vină. Se putea folosi de acest fapt, consecinţă a vieții sale nefericite. Nu vorbea, nu încerca să ascundă ceva sau să se justifice, dar mie mi se pare că, deşi nu era niciun fel de spirit malefic, de răzbunat se răzbunase, pe toţi acei oameni frumoşi şi bogaţi, care se bucurau de viaţă, aşa cum lui îi fusese interzis de soartă. Rămânea de aflat cum reușise să facă o asemenea ispravă.

– Dar ai aflat ulterior, nu?

A aprobat moale, ca de obicei.

– De ce ai făcut-o?

– … nu am vrut! Zise după mult timp, cum avea obiceiul, atunci când spunea ceva.

– Recunoşti, deci, că tu ai provocat toată nebunia aia!

– … am întrebat.

– Ce ai întrebat, Cristobal? Şi pe cine?

– … dacă pot să o fac.

– Despre ce vorbeşti? Pe cine ai întrebat şi ce anume?

– … dacă pot să o fac. Nu am vrut să cânt şi am întrebat… Femeia mi-a spus că nu se poate întâmpla nimic rău… Iar omul acela care a orbit mi-a spus să fiu eu, să cânt cum n-am mai făcut-o niciodată.

– Așadar avem o mărturisire. Mai trebuie să îmi spui cum și de ce ai făcut-o, Cristobal?

– … mi-a zis să nu țin cont de nimic și de nimeni. Să fiu doar eu și chitara. Să dau tot ce pot.

Da, asta e mărturisirea sa, singurele rânduri, din tomuri întregi de acte, care îl condamnă. Și până azi am crezut că e suficient pentru a-l trimite în judecată. Deși în felul lui ceruse voie, poate tocmai ca să aibă o justificare, premeditase totul. Și mai ales știuse că ceva rău se va întâmpla și ascunsese asta deliberat. Întrebase, într-adevăr, dar în afară de el nu știuse nimeni la ce se gândea, ce avea să urmeze. Acordul celorlalți și îndemnul lor nu îl putea absolvi de nicio vină.

Aveam să semnez rechizitoriul. Îl recitisem, revăzusem probele… mai departe era treaba judecătorului să facă lumină și să ia o decizie. Totuși, aveam o mică reținere și am decis să îlmai chem o dată. După arestul preventiv de o sută optzeci de zile, el revenise pe străzi și în stațiile de metrou, ciupind în surdină corzile chitarei sale, mai mult cerșind decât câștingându-și banii cântând. Ceea ce era de preferat.

Nu se schimbase cu nimic. Până și hainele lui erau aceleași. La prima vedere arăta într-adevăr ca un drogat, însă nicio substanță interzisă nu fusese descoperită în organismul lui. Locuia cu o chirie de câțiva lei într-o cameră în Ferentari și în afară de a pipăi corzile chitarei nu făcea niciodată, nimic. A intrat la interogatoriu cu aceeași indiferență ca întotdeauna. Poate o detașare, necesară pentru el, față de ce făcuse ori față de lumea înconjurătoare. Sau poate o indiferență față de ea și de oameni? Lăsasem vorbă polițistului de la intrare să nu-i ia chitara, așa că o avea pe spate, în husa ei.

– Cristobal, noi am vorbit mult în ultimii doi ani. Mă rog, eu am vorbit mult, iar tu ai tăcut mult. Ți-am spus că vei fi trimis în judecată și dacă vei fi găsit vinovat, vei fi închis. Știi toate astea.

El aprobă din cap, așa cum făcea mereu.

– Totuși, nu sunt pe de-a întregul împăcat cu concluziile mele. Știu că tu ai spus tot ce ai avut de spus. Martori nu mai sunt, iar cei audiați s-au dovedit oarecum inutili. Așa că nu îmi rămâne de făcut decât un singur lucru. Vreau să îmi cânți muzica aceea pe care ai intepretat-o și în seara respectivă.

Cristobal tresări, iar asta îmi atrase atenția. Se speriase. Nu îi vedeam chipul, dar îi simțeam neliniștea. Nu voia să o facă, deși ar fi putut să însemne salvarea sa. Condamnat era oricum, cel puțin după concluziile rechizitoriului.

– Haide, Cristobal! Nu doar că îți dau voie, ci chiar ți-o cer, în deplină cunoștință de cauză. Trebuie să înțeleg ce se petrece și ce faci tu acolo, cu sau fără voia ta.

– … e posibilsă mori, zise Cristobal după o lungă ezitare. Și nu vreau asta. Nici atunci nu am vrut.

– Mi-am asumat această posibilă consecință. Uite, am completat deja procesul-verbal al întâlnirii noastre și am menționat solicitarea mea expresă. Nu te va învinovăți nimeni, indiferent ce se va întâmpla.

El scutură puțin din cap, creând în perdeaua sa de plete o fantă prin care să mă poată vedea. De acolo, ca și cum m-ar fi spionat nu doar cu privirea ci și cu conștiința bine pitită, zise într-un târziu:

– … nu știu cum și de ce se întâmplă toate acele lucruri. Eu doar cânt la chitara mea, așa cum simt. E un blestem, deși a fi trebuit să fie o binecuvântare. Nu am cântat niciodată în prezența oamenilor, decât atunci… când am cerut voie… și mi s-a spus că nu se va întâmpla nimic rău.

– Și atunci unde ai cântat până acum?

– …în pădure. Când strâng suficienți bani, cumpăr mâncare și merg în pădure. Băneasa e prea umblată, așa că aleg Cernica sau Mogoșoaia. Vara, câteodată urc în pădurile din Bucegi. Acolo nu mă aude nimeni.

– Atunci de unde știi că e cevaîn neregulă cu cântecele tale?

– … nu e nimic în neregulă cu ele, domnule procuror. O mulțime de animale se adună mereu în jurul meu și mă ascultă fără nicio problemă. Sunt cuminți, chiar și prădătorii și nu se mișcă de acolo până ce nu termin.

– Ce să însemne asta, Cristobal?

Ca și cum ar fi vorbit prea mult, epuizând cuvintele cu care venise la el, ridică ușor din umeri.

– Hai să aflăm! Cântă pentru mine, așa cum știi tu să o faci! Hai, Cristobal! Vreau să aflu dacă sunt un procuror bun.

Cristobal se ridică. Cu mișcări tacticoase scoase chitara din husă, trecu peste umeri cureaua din piele veche și îi prinse capătul liber de gaica de pe instrument. Depărtă picioarele și ridică brațul, luând acea poziție teatrală pe care mi-o descriseseră, cu lux de amănunte, toți cei audiați. Cei care nu își pierduseră mințile. Părea că undeva în ceruri, mâna sa ridicată aduna sunetele pe care avea să le bage în chitară, iar de acolo corzile să le arunce prin biroul meu.

Inima începusă-mi bată cu putere. Brusc, curiozitatea și interesul făcură loc fricii. Unei frici ancestrale, simțită nu doar de mine, ci și de toți înaintașii mei.

Din înalturi, mâna lui Cristobal căzu peste chitară. Înainte ca primul sunet al muzicii să îmi pătrundă în minte și trup, l-am auzit șoptind ceva, încet, ascuns după pletele sale atârnânde. Ceva ca o rugăciune:

– După sufletul fiecăruia, Doamne!

[1]„Inelul” (tradus în românește ca „Avertizarea”) film horror, în regia lui Gore Verbinski, lansat în 2002, remake al filmului japonez Ringu, 1998, inspirat din cartea lui Koji Suzuki. Personajul Samara Morgan este o fetiță are purta o bobă albă, iar fața îi era ascunsă de pletele negre și lungi.