Orașul întunericului

Pe măsură ce mă apropiam de zidul de întuneric mă simțeam tot mai nesigur, însă, fiind singurul adult și profesor pe deasupra, nu mai puteam da înapoi. Așa că am hotărât să smulg rapid plasturele, așa cum am învățat la școală, și să mă opresc doar după ce am depășit pragul dintre zi și noapte. Prin umare am mers tot mai repede, la sfârșit aproape alergând, ca omul nebun care știe că se va izbi, dar hotărârea fiind luată nu are rost să se oprească. Ciudat, chiar am avut sentimentul că o să mă lovesc de peretele întunecat, în aparență concret, iar în ultima secundă am închis strâns ochii. I-am deschis la timp pentru a vedea că am ajuns într-un orășel de țară chiar dichisit. Felinare agățate din loc în loc încercau să facă un pic de limpezime.

Curios lucru! Nu se vedeau înainte de a ajunge înăuntru. Pe străzi era puhoi de lume care se îndrepta gălăgioasă spre, urma să aflu, piața centrală. Aici, urcat pe un scaun înalt, se afla primarul orașului, având figura unui om ieșit din minți, în special din cauza cărării groase care-i separa părul în două smocuri dese de o parte și de cealaltă a capului. Dacă ar fi fost altă situație probabil m-aș fi prăpădit de râs, însă niciunul nu se amuza așa cum nimeni nu părea să fi observat că este ceva diferit la el. În față, cu fețele îngrijorate, se afla un grup de oameni foarte agitat. Mi-am dat seama rapid că aceștia trebuiau să fie părinții copiilor din pădure.

– Ce fac instituțiile statului? Cum ne ajută să ne găsim copiii? am auzit țipând o voce feminină, îngrijorată și iritată în același timp, din aceea de care îi este frică oricărui profesor, fie el chiar cu experiență. Niciodată nu poți știi unde se îndreaptă o discuție cu un astfel de părinte. Mă învățasem să tac în atare situații fiind mai sănătos să lași conflictul să se aplaneze singur. Abia pe urmă o să vezi ce este întemeiat și ce nu în solicitarea acestuia. Acum, nu era totuși o împrejurare ca oricare alta, așa că m-am hotărât să mă apropii ca să o liniștesc.

– Dacă este vorba de un grup de copii, am spus, atunci să știți că i-am găsit în pădure, speriați, dar teferi. Mi-au zis că jucau fotbal atunci când au observat întunericul apropiindu-se și că au luat-o la fugă. Copiii sunt bine, am concluzionat, sperând că adulții vor răsufla, cel puțin pe moment, ușurați, urmând a ne concentra asupra evidenței, adică în ce fel situația de față este posibilă. Femeia pe care am auzit-o țipând la primar mai înainte s-a întors deodată spre mine cu ochii plini de disprețul rezervat celor tari de cap și mi-a zis răstit:

– Asta știu și eu! Eu întrebam dacă și cum putem ajunge la ei.

– Adică!? m-am pomenit exclamând din reflex.

– Adică, a continuat femeia, ridicând tonul așa cum vorbești cu un bătrân cam încet la minte, adică în ce fel vom ieși din oraș dacă nici unul dintre noi nu a reușit. Ne-am gândit că sunt în pădure, însă nimeni nu a găsit ieșirea deși, evident, am încercat.

Deodată glasul i s-a trasformat într-un soi de jelanie care s-a răspândit, ca focul în paie, și printre celelalte mame. Nu mai țipau, ci scoteau un soi de bocet care pe moment nu mi s-a părut justificat. Copiii erau bine! Nu?

M-am întors spre primarul care, dacă până atunci păruse doar cumva deranjat de evoluția lucrurilor, acum părea de-a dreptul îngrozit.

Își drese glasul, pe de o parte să-și arate importanța, pe de alta să nu pară că nu știe ce e de făcut.

– Vă rog să nu vă panicați și să nu stârniți agitație printre ceilalți cetățeni. Lucrurile vor fi în curând sub control. Vom organiza un grup de intervenție din care va face parte un polițist, un pompier, meteorologul și profesoara de istorie a colegiului. Ne vom întâlni și vom stabili ce este de făcut. După, o să anunțăm, a adăugat vrând să pară sigur pe el, însă sudoarea ce-i acoperea fruntea îi trăda nesiguranța.

– Ar trebui să participe și preotul, se auzi vocea unei bătrâne. Nu m-ați crezut. V-am spus eu că vine Apocalipsa. Oamenii sunt răi, domnule! Nu ți-ar da nici o cană cu apă! a mai bombănit ea, iar primarul s-a grăbit să o liniștească.

– Chiar e o idee bună, a zis, încercând să-și ascundă grimasa. Nu prea îl înghițea pe preot.

– Ar fi util și ceasornicarul, se auzi o voce groasă, rațională, de undeva din spate, poate reușește să dea de capăt problemei ceasurilor, altfel nu vom mai afla niciodată de cât timp suntem în întuneric.

– Sau de cât timp copiii noștri sunt în pădure, se auzi din nou vocea isterică a mamei urmată de un nou val de jelanii, așa că primarul se hotărî să scurteze cât se putea de repede întâlnirea.

– Să vină și ceasornicarul, zise. După ce vom trage primele concluzii ne vom aduna din nou aici în piață. Când auziți clopotul bisericii să veniți la o altă întâlnire. Vă sfătuiesc să așteptați în casă noile informații.

Oamenii se pregăteau să plece vociferând spre casă, așa că m-am precipitat spre scaunul de pe care primarul se pregătea să se dea jos, cu toată demnitatea impusă de funcția sa înaltă. Mi-am dres glasul.

– Domnule primar, vă rog. Sunt profesor de biologie la Universitate și am intrat în acestă încurcătură din întâmplare. Puteți să-mi spuneți cum pot ieși din oraș?

Probabil că doar faptul că a auzit că eram profesor la Universitate l-a împiedicat să mă repeadă.

– Nu ați înțeles nici acum, a spus rostind vorbele de parcă ar fi muscat dintr-un fruct necopt care i-ar fi făcut gura pungă, nu se poate ieși din oraș. Nimeni nu a reușit. Sunt sigur că o să vă descurcați. Găsiți undeva să stați până ne lămurim ce și cum, a mai adăugat dând să plece.

Vorbele profesor universitar își făcuseră însă treaba, așa că profesoara de istorie interveni pe dată, socotind că ar putea avea în persoana mea un aliat:

– Cred că ar fi bine dacă ar veni și domnul profesor cu noi. În cazul în care situația se prelungește vom avea negreșit o problemă cu plantele. Orice sugestie poate să fie binevenită..

Primarul dădu a lehamite din mână, făcându-mi semn să-i urmez.