„despre mine însuși” de Dan Iancu

,,M-am învățat (greu) să tac, să vorbesc (în gând) doar cu mine”

Impresii despre volumul „despre mine însuși” de Dan Iancu

Literatura română contemporană traversează o epocă a proliferării volumelor și a democratizării accesului la publicare, în care zeci de cărți de poezie și proză apar lunar, iar rețelele sociale au transformat orice scriitor începător în potențial fenomen viral. În acest context al supraproducției editoriale, unde mulți autori se pierd în experimentări sterile, în poetry slam-uri de efecte ieftine sau în sentimentalism de ocazie, Dan Iancu reușește să ne ofere, sub tema unui titlu deviat de la norma gramaticală (aluzie la fracturile comunicării) – „despre mine însuși” – ceva rar întâlnit: o anatomie frustă a propriei existențe, fără voaluri sau justificări.

Într-o vreme când tinerii poeți caută validarea prin like-uri și share-uri, iar mulți veterani se refugiază în hermetism sau în nostalgia unor vremuri literare apuse, cartea lui Iancu vine ca o palmă rece peste literatura de consum facil.

Această carte nu este pentru cei care caută poezie în sensul clasic al termenului – este pentru cei care au curajul să privească în adâncul unei sincerități dezarmante.

De la primul text, autorul anunță programatic: aceasta nu este o carte de poezii sau cu poezii. aceasta este o luptă cu mine. aceasta este o carte făcută din texte în care mă descriu clar, fără metafore inutile, fără a mă ascunde după deștul ciunt al jelaniilor. Și într-adevăr, ne aflăm în fața unei confesiuni crude, când Dan Iancu își disecă existența cu precizia unui chirurg și cu durerea unui pacient conștient. Uneori, limbajul este deliberat vulgar, plescăind prin realitățile mizere ale unui București de periferie: scriu despre mine și doar despre mine chiar dacă rescriu, descriu ce văz cu ochii beliți a surprindere sau a teamă.

Autorul nu se ferește să-și expună momentele de degradare extremă: ieri, de exemplu, m-am făcut de m-au târât vecinii în casă și am adormit pe jos în propriul pișat destrămat. Această imagine brutală surmontează efectul literar, vorbind chiar despre condiția umană în cea mai abjectă formă a sa. Dar are și gesturi de revoltă subtilă împotriva normei, care se potrivesc perfect cu spiritul rebel al întregii cărți. Autorul își arogă „urâtul” ca emoție comunicativă: și da, scriu urât, vorbele-mi țâșnesc ca apa dintr-o conductă spartă, amestecată cu pământ și limbi de iarbă.

Tema urbană este omniprezentă, dar nu în sensul pitorescului bucureștean. Iancu ne arată un oraș degradat, văzut prin ochii unui inadaptat: bodega pieței miniș, numită la roggo unde mă-mbăt neprogramat, nealiniat, dar vaccinat.

Piața Victoriei, tramvaiul, străzile devin coordonatele unei geografii existențiale în care personajul-autor supraviețuiește mai degrabă decât trăiește: plimbându-mă prin cartier mă gândeam la corpul meu deformat și la imaginea lui de dinăuntru înspre înafară cu reflexele lui de dorințe.

Relația cu mama, aduce o notă de umanitate vulnerabilă într-un text dominat de agresivitate și autodistrugere: așa e când îți bagi mama într-un spital colosal fără să ai vreo acadea-proptea sau vreo înțelegere. te prefaci că ataci de parcă ar fi importante versurile idioate ale unui om ce vrea o strângere-n brațe și asta o faci pentru că ești mic impulsiv și râzi cu mama ta îmbrăcată-n pijamaua cu margarete pe care i-ai adus-o de la ierushalaim. Aici autorul lasă să transpară o tandrețe neașteptată, care face ca întreaga construcție să capete profunzime emoțională.

Textul cine sunt? funcționează ca un manifest al marginalității asumate: iaca o margine uitându-se la apa ce trece și-mi ia câte o fâșie, lăsând libere rădăcinile ierburilor, aproape negre, pe care le port de când nu mi-a mai ajuns ajunsul acela repetitiv. Dan Iancu își recunoaște și rolul de outsider, de observator „subteran” al cotidianului social: însumi sunt un obiect întâmplător, subteran și rareori ivit printre trotuarele patriei.

Relațiile amoroase sunt privite cu aceeași luciditate piezișă. Despre propria inadecvare emoțională, autorul scrie: mi-am zis nu te mai îndrăgosti, idiotule! știi bine ce pățești, iar despre fantasmele iubirii: alergi după imagini, întotdeauna făcute doar de tine și numai pentru tine. realitatea nu e decât osatura, carnea ți-o pui altfel.

Conștiința morții traversează întreaga scriere: când mori nu e bine sau rău, e doar ca și cum urmează să fii altcineva, altceva, ușor mai poros, mai răcoros sau pur și simplu tăcut în centrul reflectoarelor.

Această meditație asupra finitudinii nu este consolatoare, ci analitică.

Ceea ce conferă coerență acestui demers este respingerea oricărei forme de seducție literară, în prelungire, artistică.

Autorul ne avertizează: n-am pretenția că este literatură sau esteticătură aici, nici măcar cântece folk cu care să câștig vreun premiu sătesc. Paradoxal, această negare a normelor artistice ale cuvântului scris generează o estetică proprie. De fapt,  refuzul categoric de a-și „îndulci” expresia, de a-și cerși empatizarea receptorului creează, în pofida aparentei rezistențe la „literatură sau esteticătură”, un comprimat senzitiv din care va „țâșni” inefabilul: nu mai am păreri de dat, dar nici artificiile nu le-am terminat de țâșnit. prea multe lucruri nefăcute. Este recunoașterea unui eșec existențial, dar și a unei raționalități care refuză autoamăgirea.

„despre mine însuși” nu este o carte pentru toată lumea, dar este necesară în contextul actual al literaturii române.

Dan Iancu ne sugerează că literatura poate fi și un act împotriva convenției, împotriva frumuseții false, împotriva consolării ieftine și a spectacolului social-media.

Acest volum este atestatul unei sincerități absolute – implicit, incomode – însă eliberatoare.

Și iată, în final, două fragmente pe placul meu.

„17. CÂND MĂ CITEȘTI”:

ia lucrurile așa cum sunt, adică așa cum le scriu. închipuie-ți că ele sunt reale, eu descriind doar ce mi se întâmplă, pentru că nu scriu șarade, cripturi sau alte bazaconii astfel încât proful să vă întrebe cu un aer superior ce a vrut să spună scriitorul?

răspunsul amplu este NIMIC la această ineptă cerere.

nimicul are descrierea unui text.

dacă dOmnul sau dOamna vor strâmba din nas, luați o mină ingenuă și-i întrebați voi pe ei dar ce a vrut să spună autorul aici? și pregătiți-vă să râdeți cu lacrimi. fiți însă cuminți ca ei să aibă impresia că vă vor lumina! dar să nu-i credeți.

breaking news:

ca o fulgușoară ea țopăi peste mormanele de zăpădișoară albișoară.

îmbrăcată-n negru căptușit cu blană de iepure sau de vulpe polară

din plastic și lână de la merceria din colț suindu-se în troleibuz. eram

numai noi doi c-un bătrân surd, fără telefon mobil sau ochelari de

vedere, ce cânta la o muzicuță clămpănitoare, și-și pusese șapca sa

teutonă exact în centrul de greutate al universului învelit în tablă

de cinci, albastră. ne-am privit aproape trei stații, eu cu ea, desigur

până când am clipit și-am luat-o-n brațe secole, iar ea m-a-ntrebat:

dacă mă logodesc la prima.