De-a v-aţi ascunselea cu timpul

De-a v-aţi ascunselea cu timpul: M. Eliade, Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger

„Cred că un asemenea lucru e posibil. Cred că cineva înzestrat cu puternice virtuţi oculte te poate scoate din prezent, îţi poate anula condiţia ta actuală şi te poate proiecta oriunde în univers.” (Mircea Eliade, Nopţi la Serampore)

După romanul Maitreyi (1933), prin care – la numai 26 de ani – Mircea Eliade obţine celebritatea, fascinaţia Indiei „magice” apare din nou în povestirile Nopţi la Serampore (1940) şi Secretul doctorului Honigberger (1940). Cele două texte reprezintă, în esenţă, o aplicaţie narativă a tezelor vedice privitoare la temporalitate şi ilustrează convingerea pe care autorul o exprimase în articolul „Folclorul ca instrument de cunoaştere”, publicat în 1937 şi republicat, în rezumat, în 1978: dat fiind că toate fenomenele paranormale sunt reale, aventurile fantastice expuse de Eliade în romanele şi în nuvelele sale –deplasarea în spaţiu şi în timp, practicile magice, metensomatoza, experienţele de vampirism- sunt şi ele reale.

Mai târziu, deşi păstrează aceeaşi concepţie a fantasticului ce irupe în cotidian, Eliade va elabora „teoria miracolului incognoscibil”, ilustrată de texte precum La ţigănci, Douăsprezece mii de capete de vite sau Pe strada Mântuleasa. Conform acestei teorii, miracolul este camuflat în evenimentele realităţii imediate, concrete, consecinţa acestui lucru fiind aceea că toate faptele banale pot fi investite cu semnificaţii aparte:„Irecognoscibilitatea miracolului echivalează cu a spune că el ia aparenţele cele mai nesemnificative. Ca şi lapis-ul alchimiştilor, este aurul care zace în noroi, este ceva „vilis, exilis”, de căutat […] în materia cea mai amorfă”[1].Resorturile şi manifestările aventurilor fantastice vor rămâne aceleaşi, ceea ce se schimbă însă va fi atitudinea personajelor faţă de evenimentele cu care se confruntă. Este momentul în care în proza lui Eliade îşi face apariţia „idiotul” din estetica expresionistă, ceea ce corespunde atât unei noi estetici, cât şi unei noi modalităţi prin care sacrul se dezvăluie în lumea modernă.

O a treia perioadă din literatura fantastică a lui Eliade aduce cu sine o altă mutaţie: în proze precum Nouăsprezece trandafiri, Les Trois Grâces, Pelerina şi Tinereţe fără de tinereţe, miracolul este abandonat, iar fantasticul nu mai irupe în cotidian, ci este pus în legătură cu ştiinţa modernă şi cu criptografia.Trecerea de la primele două „cicluri”, cel al „eroului” şi cel al „idiotului”, la ceea ce a fost numit „ciclul spectacolului şi al criptografiei”[2] va fi făcută de nuvela În curte la Dionis, publicată pentru prima dată în anul 1968, în Revista Scriitorilor Români.

În Nopţi la Serampore şi în Secretul doctorului Honigberger,texte aparţinândprimului ciclu şi, în acelaşi timp, grupului de opere închinate Indiei, Eliade îşi ţese povestea în jurul uneia din temele fundamentale ale creaţiei sale şi anume posibilitatea ieşirii din spaţiu şi din timp, temă căreia autorul îi conferă o pregnantă dimensiune filozofică, investind-o cu sensul meditaţiei asupra marilor probleme ale existenţei. Astfel, dacă pentru gândirea occidentală, omul este strict determinat temporal şi istoric, lucrurile se schimbă în filozofia indiană, ce îşi pune problema decondiţionării fiinţei, lucru posibil prin practicarea tehnicilor mistice.Printr-un mecanism fantastic identificat sau, dimpotrivă, rămas obscur, eroul din povestirile afiliate acestei prime vârste a fantasticului eliadesc e smuls lumii comune, supuse cotidienei legalităţi şi proiectat într-o dimensiune a cărei realitate este neînţeleasă prin recursul exclusiv la raţional. Asemeni unei baterii psihice, spaţiul a reţinut evenimentul întâmplat şi l-a epurat de timp, blocându-l în nenumăratele lui alveole.

Nopţi la Serampore relatează experienţa extatică a abolirii timpului, cursul evenimentelor fiind determinat prin formule ale romanului de consum, integrate unei proze în care fantasticul înclină către senzaţional, iar miticul este absorbit de exotic. Acţiunea se desfăşoară în India, unde trei europeni –naratorul, tânăr intelectual aventurier, pasionat de cultura locală, rusul Bogdanof, fost consul al împărăţiei ţariste la Teheran şi Kabul şi olandezul Van Manen, bibliotecarul şi secretarul Societăţii Asiatice din Bengal- sunt proiectaţi, prin magia practicilor tantrice, într-un alt spaţiu/timp, dimensiune paralelă axei spaţial-temporale obiective. Cei trei „vizitatori” asistă aici la un eveniment tragic, petrecut cu aproximativ 150 de ani în urmă, eveniment ce ar putea fi, la fel de bine –urmând un mod clasic de ambiguizare- doar un vis al naratorului sau un exemplu de halucinaţie colectivă, potenţată de virtuţile alcoolului, de care nici unul dintre protagonişti nu este cu desăvârşire străin.

Straniile evenimente se desfăşoară în pădurile Seramporei, decor întru totul favorabil aventurii fantastice: liniştea e de nepătruns, vegetaţia îşi amestecă, în voie, specii necunoscute şi exotice, peste toate plutind o taină adâncă, venită de dincolo de timpuri, ce întreţine în suflet un sentiment ambiguu de spaimă nedesluşită.Ideea de spaimă surdă este, de altfel, reluată şi accentuată în text: în penultima noapte cu lună plină, cei trei prieteni se regăsesc, „înfioraţi şi turburaţi”, pădurea ascunde lumini molatice şi umbre stranii, iar „tăcerea ajunsese acum înspăimântătoare şi parcă firea întreagă încremenise sub vraja lunii”.

Conduşi de o necunoscută forţă exterioară, ţesută din trecutul locului în care se află şi căreia subconştientul nu i se poate opune, cei trei prieteni înaintează halucinaţi, nutrind în suflete o nedesluşită şi neliniştitoare premoniţie a răului:„Cum să nu-ţi pierzi minţile într-o asemenea noapte, şopteşte, la un moment dat, Bogdanof. Frumuseţea asta e prea cumplită ca să nu fie vinovată… […]. Pe pământ orice frumuseţe de acest fel e o ispită diavolească”. Aici, spaţiul pare a se sustrage pe nesimţite reprezentărilor concrete, intrând într-o dimensiune în care miracolul ar putea irupe oricând şi oriunde, fără a stârni uimire, iar spaima se topeşte într-un straniu sentiment de aşteptare, al cărui obiect nu se lasă încă dezvăluit.

Aceeaşi atmosferă nepământeană îi întâmpină pe eroi şi la întoarcerea din Serampore, când trec cu maşina înapoi, spre Calcutta, prin peisaje ireale, scăldate în lumina fantomatică a lunii. Supunându-se unor legi proprii, inaccesibile neiniţiaţilor, spaţiul se dilată, ca şi cum ar creşte din el însuşi, creând cute în care decorul recognoscibil se cufundă şi apoi se risipeşte:„Aveam mereu impresia că maşina apucase pe un drum greşit şi că ar fi trebuit demult să ieşim în şoseaua cea mare. Nu îmi dădeam bine seama ce se întâmplă, dar mi se părea că nu mai recunosc peisajul […]. Nu recunoşteam nimic în jurul meu. Parcă ne-am fi găsit în cu totul altă parte a Bengalului, atât de ciudate îmi păreau împrejurimile”.Apoi, dintr-o dată, un ţipăt sfâşietor de femeie şi o lumină, licărind fantomatic, printre arbori ciudaţi, cu forme şi dimensiuni nemaiîntâlnite. Totul se petrece ca într-un vis greu, destul de neclar şi totuşi pregnant, căruia eroii nu i se pot sustrage, deşi îl trăiesc în deplină conştienţă. Conform logicii onirice, spaimele sunt suprimate, deşi detaliile ar fi, în stare de veghe normală, de natură să neliniştească, iar scenele care se succedă, cu toate că sunt percepute ca fiind nefireşti şi sunt acceptate cu uimire şi ezitare, nu terifiază.

În plină junglă se iveşte o casă cu arhitectură ciudată, iar personajele întâlnite în acel decor straniu vorbesc anevoios, exprimându-se într-o limbă greoaie şi arhaică şi au aparenţă fantomatică, de spectre căzute în transă: bătrânul care-i întâmpină pe cei trei protagonişti pare a se fi trezit dintr-un somn lung şi reacționează cu întârziere – „A trebuit să repete de trei ori cuvintele, până bătrânul s-a hotărât să se îndepărteze” –, iar stăpânul casei, „un bărbat între două vârste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înţepenite”, care se recomandă cu numele de Nilamvara Dasa, abia pare a fi conştient de ceea ce se întâmplă în jurul său.

Când Van Manen îi povesteşte ciudatei gazde întâmplarea din pădure, aceasta este cuprinsă de o disperare adâncă, punctată de apariţia unui grup de oameni purtând o targă de ramuri pe care se află ceva nedistinct, în mijlocul unei tăceri mai grele şi mai sfâşietoare decât orice semn exterior al deznădejdii.La ivirea zorilor, vraja cea rea se destramă, eroii regăsindu-se în cu totul alt loc, secaţi de puteri şi cu minţile confuze, ca după o experienţă totală şi epuizantă, ale cărei efecte persistă mult timp după întoarcerea la realitatea cunoscută. Decorul a revenit la forma lui obişnuită, cotidiană, doar chipurile desfigurate ale protagoniştilor, veşmintele rupte şi încălţările prăfuite stând încă martore pentru întâmplările ciudate din timpul nopţii.

Departe însă de a se clarifica, lucrurile mai mult se complică atunci când, întorşi la bungalou, pe cei trei îi aşteaptă altă surpriză: şoferul ce-i abandonase în pădure îşi dezminte faptele, iar maşina cu care se rătăciseră prin junglă nu pare să se fi clintit din curte. Mai mult decât atât, stăpânul bungaloului îi încredinţează că nu există prin împrejurimi nici copaci şi nici case care să corespundă aspectelor descrise. Abia într-un târziu, după ce au încercat în van să identifice locul terifiant prin care au rătăcit, eroii straniei aventuri sunt nevoiţi să accepte faptul că forţe mai presus de orice demers raţional îi proiectase într-un alt spaţiu, aparţinând unei dimensiuni pralele celei în care trăiau.

Aventura fantastică le va schimba celor antrenaţi în ea atât starea fizică şi morală precum şi felul de viaţă: Revenit la cotidian, Bogdanof se îmbolnăveşte de friguri, Van Manen devine taciturn, Budge îşi vinde bungaloul şi renunţă a mai vâna în pădurile Seramporei, iar naratorul părăseşte Calcutta la puţin timp după ciudata aventură, pentru a-şi căuta liniştea într-o mănăstire himalayană. Explicaţia pe care o găseşte acolo, formulată de Swami Shivananda, un înţelept al locului, precum şi demonstraţia ei (replasarea naratorului, pentru câteva clipe, în aceeaşi cută a timpului pe care o vizitase de curând), nu fac decât să crească ambiguitatea celor petrecute: cu toate întâmplările ei, trecute, prezente sau viitoare, lumea în care trăim este doar o iluzie. În acest univers al aparențelor,există iniţiaţi precum Suren Bose -enigmaticul profesor de la universitate ce declanşase, într-un mod obscur, toată povestea de la Serampore. Stăpânind anumite forţe oculte, ei pot crea, la rândul lor, alte jocuri de aparenţe, combinând şi recombinând datele realului, la rândul său, iluzoriu.

Secretul doctorului Honigberber păstrează tema relativizării timpului şi a spaţiului, temă care, alături de motivul lumilor paralele, plasează textul în proximitatea literaturii ştiinţifico-fantastice. Cu toate că acţiunea nu se mai desfăşoară în ţinuturile magice ale Indiei, ci în plin decor al Bucureştiului interbelic, această nuvelă se cantonează, la rândul său, în problematica indică, aducând în prim-plan filozofia vedică, ocultismul şi practicile yoga practicate de iniţiaţii mânăstirilor şi templelor tibetane.

Naraţiunea, ce ia forma unei ample confesiuni făcute de către naratorul implicat în text în calitate de martor veridic al evenimentelor, descrie, cu hiatu-urile de rigoare, lungul drum al iniţierii în tainele unui univers invizibil, adiacent celui comun, ale cărui porţi nu se deschid decât celor ce posedă o anumită înţelepciune. Cunoaşterea acestui univers este strâns legată de problematica timpului, atâta vreme cât, prin exersarea tehnicilor yoga, este posibilă ieşirea din contingent şi pătrunderea în tărâmuri nevăzute precum Shambala sau Aggarttha, miraculoasele teritorii ale mitologiei indiene, ce se sustrag oricărei reprezentări geografice pentru a exista undeva, într-o dimensiune atemporală, inaccesibilă determinărilor obiective.

Ca şi personajul-narator din Nopţi la Serampore, cel din Secretul doctorului Honigberger este un alter-ego al lui Eliade, în versiunea tânărului erudit şi pasionat de tot ceea ce-i legat de cultura indică. Recent întors din Orient, el este contactat de o misterioasă doamnă Zerlendi, soţia unui doctor dispărut în condiţii ambigue, şi invitat să cerceteze colecţiile orientale strânse, de-a lungul timpului, de către acesta. Demersul va fi însă deturnat de pe făgaşul lui iniţial, transformându-se, dintr-o inocentă răsfoire a amplelor şi multiplelor materiale bibliofile, într-o veritabilă anchetă a misterioasei dispariţii.

Situată chiar în centrul Bucureştiului şi salvată ca prin miracol de demolare, casa doamnei Zerlendi a închis între zidurile ei, neatinsă, o mostră de trecut:„Era, parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese încetul cu încetul în celelalte cartiere mândre ale capitalei şi care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii şi a mizeriei”.Chiar şi stăpâna locului pare, în toată înfăţişarea sa, că s-ar fi retras undeva, în afara timpului, de unde şi-a condus viaţa după alte legi decât cele ale muritorilor de rând.

Un alt spaţiu în care timpul pare a fi încremenit este miraculoasa bibliotecă a lui Zerlendi, adevărat labirint al cărţilor vechi şi de preţ, dintre care volume de călătorii, felurite acte ale academiilor, texte sanscrite şi în special memorii asupra întregii culturi indiene. La acestea se adaugă toate cărţile şi lucrările doctorului sas Johann Honigberger, celebru indianist aventurier, a cărui personalitate îl fascinase, până la obsesie, pe soţul doamnei Zerlendi. De altfel, acesta începuse chiar să redacteze o carte despre viaţa lui Honigberger, demers pe care îl întrerupsese însă brusc, din motive rămase obscure, pentru a se consacra în totalitate studiului limbii sanscrite. Dar doctorul Zerlendi nu se dedicase numai limbii sanscrite, ci şi tratatelor mistice, biblioteca sa reunind, în număr impresionat, lucrări clasice din domeniul ocultismului, ermetismului şi teozofiei tradiţionale, alături de cărţi de fizionomie, astrologie şi chiromanţie. Mai mult decât atât, el nu se cantonase în zona teoretică, ci experimentase chiar anumite practici oculte, după cum avea să descopere, treptat, naratorul, al cărui demers seamănă cu cel al unui detectiv solicitat să recupereze şi să pună apoi laolaltă pieselor fragmentate ale unei enigme.

Tănărul află însă că nu fusese singurul solicitat să dezlege dublul mister al vieţii celor doi doctori. Existau şi ceilalţi, care nu avuseseră norocşi pieriseră înainte de vreme, atinşi parcă de un blestem asemănător cu cel al lui Tutankhamon, printre ei aflându-se şi Hans, logodnicul fiicei doctorului. Tânărul ofiţer german rămăsese în Bucureşti după ocupaţie şi părea a fi ajuns destul de departe în documentaţia sa, dar sfârşise tragic şi stupid, într-un accident de vânătoare petrecut chiar la una din moşiile familiei Zerlendi.

Adâncit într-o „anchetă” din ce în ce mai pasionată, personjul-narator află, din jurnalul doctorului Zerlendi, amănunte despre ultimii ani ai vieţii acestuia: regimul de viaţă ascet şi înstrăinarea treptată de lume, de prieteni şi de familie, misterioasa muncă ce-l acapara, ziua şi noaptea, lăsându-i doar câteva ore de somn, ceasurile de „meditaţie”, dispariţia subită şi neelucidată, în costumul de casă, fără bani, acte sau bagaje. Toate aceste amănunte fac ca aura de mister din jurul întregii poveşti să fie încă mai densă şi să crească, cu fiecare zi ce trece, existenţa lui Zerlendi devenind mai interesantă şi mai ambiguă chiar decât cea a lui Honigberger însuşi.

Jurnalul doctorului are, de altfel, menirea întreţinerii enigmei şi a amânării rezolvării acesteia: autorul său se iniţiase, treptat, în practicile oculte indiene, ajungând în punctul de a le pune în aplicare; conform notelor, el ar fi reuşit, după o îndelungată pregătire şi graţie transelor cataleptice, să pătrundă într-un alt spaţiu şi într-un alt timp, chiar să se dematerializeze, să devină invizibil, mai precis nevăzut privirilor semenilor săi. Ultimele însemnări pe care doctorul le face în jurnal, la două zile după dispariţia sa fizică, relevă uimitorul fapt că acesta încă se afla în casă, când toţi îl căutau, neştiind ce să creadă, însă nu se mai putea întoarce. Concluzia este că, după ce s-a depăşit un anumit prag –superior- al iniţierii, dificultatea nu mai rezidă în părăsirea axei spaţio-temporale profane, pentru a intra în dimensiunea sacrului, ci în revenirea la universul iniţial, tridimensional.

Când tânărul se întoarce însă la casa de pe strada S, pentru a înapoia caietul pe care îl sustrăsese pentru o noapte din bibliotecă, nu mai este primit, sub diverse pretexte, mult timp după aceea găsind chiar poarta locuinţei ferecată. Iar câteva luni mai târziu, când în sfârşit pare a fi cineva acasă, lucrurile s-au schimbat în cel mai de neînţeles chip: Smaranda Zerlendi, ce pare cu zece ani mai tânără, şi mama sa, doamna Zerlendi, nu dau semne că l-ar recunoaşte, slujnica cea bătrână, atât de reală cu doar puţin timp în urmă, va fi murit cu cincisprezece ani înainte, iar biblioteca se va fi risipit de şi mai multă vreme, ceea ce ar fi făcut cu neputinţă prezenţa sa acolo, în toamna ce abia trecuse.Surprizele nu se sfârşesc însă aici: peste alte câteva luni, naratorul revine la casa – acum în prag de a se dărâma – a familiei Zerlendi, iar singura persoană cunoscută ce-i iese în drum – Hans, băiețelul Smarandei Zerlendi, întâlnit cu ocazia ultimei sale vizite- îşi declină, cu inocenţă, cu totul alt prenume…

Peste un prim nivel al insolitului, ţinând de eficacitatea vechilor practici tantrice şi culminând cu sugestia pătrunderii doctorului Zerlendi în ţinutul paradisiac al Shambalei (ţinut prezentat ca un fel de garant al lumii obiectiv perceptibile, atâta vreme cât doar energia pozitivă emanată de locuitorii săi o prezervă pe acesta de la pieire) se suprapune un alt nivel, nu mai puţin surprinzător: deformarea indiciilor ce ar putea susţine incredibila poveste – casa, biblioteca, membrii familiei Zerlendi –, ceea ce face ca autenticitatea ei să nu mai poată fi probată. Aluzia abil strecurată în text deschide drumul singurei interpretări probabile a ultimelor evenimente relatate: doctorul Zerlendi nu îi dăduse soţiei dezlegarea de a permite intruşilor să se amestece în secretele proprii, de altfel bine păzite în timpul vieţii sale obiectiv-concrete. Odată dezvăluite profanilor de către un iniţiat greu de redus la tăcere, acestea ar fi putut să fie periculoase şi rău întrebuinţate. Se impunea, prin urmare, altă strategie, mai puţin complicată, mai puţin dramatică şi în mod sigur mai eficientă decât cea abordată în cazurile precedente: modificarea grabnică a datelor realului, atât de mult şi de profund încercat…

Prin Secretul doctorului Honigberger, Eliade nu oferă doar o povestire cu iz ezoteric, ci un veritabil labirint inițiatic, în care granițele realului devin permeabile, iar adevărul se ascunde tocmai în această alunecare subtilă dintre lumi. Practicile tantrice, mitul Shambalei și ideea unei realități ezoterice, camuflate sub aparențele cotidianului, nu doar că incită curiozitatea cititorului, ci și redirecționează capacitatea acestuia în sensul unei altfel de perceperi a timpului, a spațiului și a identității. Departe de a aduce o soluție, în sensul clasic al termenului, finalul formulează mai degrabă o invitație – aceea de a privi dincolo de vălul gros al aparențelor, acolo unde sacrul se insinuează tăcut în profan, inițierea devenind singura cale spre adevăr.

Bibliografie

• Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995.
• Glodeanu, Gheorghe, Mircea Eliade. Poetica şi morfología romanului existenţial, EDP, R.A. Bucureşti, 1997.

[1]Apud:  Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade. Poetica şi morfología romanului existenţial, EDP, R. A. Bucureşti, 1997, p. 31.

[2]Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995, pp. 254-255.