Cataleia

Mai erau doar câteva zile până la Sărbătoarea Pascală. Îți dădeai cu ușurință seama după haosul din oraș, o agitație specifică sărbătorilor mari, când stresul și oboseala deformau fețele oamenilor în expresii de disperare. În saloanele de înfumusețare nu mai existau locuri disponibile, rezervările au fost făcute cu o lună înainte, iar stiliștii, ca mine, ajungeau acasă doar noaptea, hăituiți.În acel an devenise cunoscută tehnica tip balayage, iar femeile erau dispuse să plătească un sfert din salariu pentru suvițele blonde, jucăușe. Se transformase într-o emblemă a frumuseții, alături de buzele umflate și genele răsucite sub sprâncene. Aveam ochii roșii de la oboseală și nesomn. Eram sătul să aud drame, exagerări pripite, hiperbolizarea tuturor trăilor umane: o banală unghie dezlipită se transforma într-un delir sufletesc. Iar eu trebuia să le ascult pe toate.

Pe Cataleia am recunoscut-o de pe stradă, prin ușile din sticlă. Am știut că e ea, ca atunci când visezi un om și nu îți mai amintești exact cum arăta, iar apoi, când îl ai în față, ai vrea să știi cu ce drept ți-a bântuit visurile. Avea părul împletit spic, într-o coadă la spate și purta o rochie de vară, deși afară nu se topise peste tot zăpada. Nu tremura. Mergea ușor, abia atingând trotuarul cu sandalele. A intrat în salon și recepționera a început să dea necontrolat din mâini; se pregătea să o dea afară, dar își căuta cuvintele; nu voia să pară nepoliticoasă: Politica firmei interzice să tundem femei îmbrăcate modest? Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientele?

– Este plin, a zis ea. Este plin, plin. Nu mai avem niciun loc în sezonul acesta. Îmi pare rău că trebuie să vă refuz.

– Am rezervare, a zis Cataleia.

– Nu, nu cred că ați putea… Dar buzele încărcate de acid hialuronic s-au strâmbat într-un rânjet,înainte de a termina propoziția.

– Să intru? Vă spuneam că am rezervare.

Cataleia aprivit-o cu o expresie nedefinită și s-a îndreptat spre scaunul unde stăteam eu. Nu m-a salutat, doar a înclinat ușor capul. Alexandra îmi făcea semne disperate să îi spun că e ocupat. M-am uitat la ea și am dat din umeri:

– Așează-te! Cum vrei să te tund?

– Simplu, natural.

– Mai exact, cum? Un bob clasic?

– Un tuns drept. Până aici. Și a arătat puțin sub umeri.

– Te vopsesc?

– Nu.

– Ești de curând în orașul nostru, i-am zis în timp ce îi periam părul.

Mirosea a plante de ceai, avea ceva matern ascuns în textura firelor. Fugar, mi-a trecut prin cap să îi strâng părul tuns și să îl iau acasă. Mi-am dat seama că e o nebunie. Am studiat-o atent. În vis, ochii îi erau tăioși, cruzi, dar acum zâmbeau. M-au privit curioși în oglindă, fără să îmi răspundă.

– Degeaba zâmbești, am continuat. Nu știi să minți, nu ești fericită. Cutele din jurul ochilor te trădează.

Cataleia a continuat să mă privească în oglindă, cu buzele întredeschise. Ar fi vrut să vorbească, dar nu își găsea curajul. A privit în jur, dorind să fie cineva care să intervină, dar în încăpere era liniște, colegii plecaseră în pauza de masă, chiar și Alexandra își găsise de lucru pe telefon. Se auzea doar peria cum îi mângâia părul. Ezitam să i-l tai, pentru că nu voiam să plece.

– În fiecare cută stă acunsă o poveste, am continuat. Îmi place că nu folosești fond de ten, ești mai frumoasă așa. Reală.

În clipa aceea am iubit-o. M-am regăsit în tăcerea ei prelungită, în conversațiile zbuciumate dintre priviri, în misterul pe care îl emana prin toți porii; pe care dacă nu l-aș fi găsit, l-aș fi inventat. Obosisem să ascult cuvinte vulgare venite de pe buzele unor femei măritate. Le adăposteau la umbra unor jargoane mondene și flirturi banale care îmi erau exclusiv adresate.

Nu m-am implicat niciodată într-o relație serioasă. La 18 ani am terminat liceul și am parcurs toate treptele unei cariere: de la un frizer de mahala am ajuns să lucrez în saloane de lux, un hairstylist mai degrabă râvnit, decât respectat. Câștigam bine, cunoșteam atâtsecreteleclientelor mele cât și pe cele ale partenerilor care le întrețineau. Le știam viciile și nu îmi erau în totalitate străine încăperile unde locuiau, dar n-am avut o relație stabilă; doar aventuri sporadice, lipsite de dramatism. Poate pentru că am fost mereu un idealist. Sau poate pur și simplu nu am vrut să risipesc sentimente.

– Ne cunoaștem? a întrebat Cataleia.

– Nu îți amintești?

– Poate ne-am întâlnit cândva.Suntem într-un oraș cu 3 milioane de locuitori. De ce nu mă tunzi?

Mi-am îndreptat spatele lăsând să se vadă venele ce-mi străbăteau antebrațul și pectoralii munciți.

– Te tund, stai liniștită. Ai 50 de minute rezervate. Nu ne grăbim.

– Atunci eu am plecat. Și… nu, nu cred că ne-am mai întâlnit. Aș fi reținut atitudinea aceasta de mare cuceritor.

A vrut să se ridice, dar am ținut-o strâns de umeri. Erau rigizi, aproape osoși.

– Ce crezi că faci?

– Rămâi! I-am poruncit. O să te caut până când o să dau iar de tine. Chiar dacă va trebui să te urmăresc ani întregi.

– Bine, atunci.

– Ți-e teamă că sunt nebun. Sunt un nebun pentru tine, nu-i așa? I-am șoptit la ureche, apropiindu-mi buzele suficient cât să-i simt puful moale de pe gât.Răspunde-mi!

N-a schițat niciun gest, însă pielea ei a căpătat aspectul unui covor de emoții. Ar fi putut să țipe, ar fi putut să se smucească, dar adevărul e că și-a dorit să rămână.Mai târziu am aflat că nu avea prieteni. Se zvârcolea în singurătăți. Nu avea o familie: nu își cunoscuse părinții naturali, iar cei adoptivi muriseră cu puțin timp în urmă. Devenise un copil fricos, o adolescentă singuratică, o femeie ciudată. Doar întunericul îi cunoștea suferința: poate pentru că noaptea era mai puțin întunecoasă decât întunericul ei.

– Nu mi-e teamă, a zis ea.

– Atunci o să îmi spui cum te cheamă.

– Cataleia.

– Ce studiezi?

– Medicină.

– Unde locuiești?

– Am moștenit un apartament.

– Ce îți place să faci?

– Cercetare.

– Ce anume cercetezi?

– Biologie.Am acasă un laborator primitiv unde studiez medicina.

– Nu îți face plăcere să vorbim, răspunzi sec.

– Oh, dar nu e asta… Doar că, nu am mai vorbit de mult cu cineva. Nu știu dacă e bine să devenim prea apropiați. Nu ne cunoaștem. Ar putea să iasă rău. Și-a trecut mâna peste fața negricioasă, acolo unde transpirația începuse să îi curgă spre bărbie.

– Totul are un început, i-am spus.

– Ești sigur că vrei asta?

– Te caut de mult timp, Cataleia.

În privirii s-a impregnat neliniștea unui ocean. Îi simțeam zbaterea.

– Știi… a zis ea, fără să mai privească spre oglindă.Nu-i corect ce faci tu. De ce insiști? Ți-am spus că nuvreau să devenim prieteni. Îmi este bine singură. Mi-am promis că o să rămân singură.

– De ce?

– Nu aș suporta să mai fiu încă o dată abandonată.

– Cine te-a abandonat?

– Toți. Absolut toți. Și tu ai face la fel dacă ai avea ocazia.

– Și dacă îți promit că eu nu o să te abandonez?

– Să știi că aș prefera să nu vorbești cu nimeni despre mine.

–De acord. Nu ești curioasă să îți spun de unde te știu?

– Nu. Dacă ar fi contat, mi-aș fi amintit.

– Poate că de data aceasta o să conteze.

Cataleia a ridicat din umeri. A vrut să plece. Am lăsat-o.

– Cât îți datorez?

I-am spus o sumă mult mai mică. M-a privit tăios și a lăsat 300 de lei pe blat.

– Lucrurile gratuite sunt cele mai scumpe, a zis ea. Nu e cazul să îmi faci favoruri.

– Cum vrei. Vin cu tine oricum.

Tăcea, dar jur că am auzit-o când a spus: dacă vii, nu o să te mai întorci. Am vrut să îmi iau paltonul, dar mi-am dat seama că o să arăt ridicol alături ea, îmbrăcată doar într-o rochie de vară, așa că l-am lăsat în vestiar. Fața Alexandrei s-a transformat într-o smochină uscată. De la o vreme îmi căuta mereu compania. Știam că este geloasă de fiecare dată când plecam alături de o clientă, dar de data aceasta m-a privit cu dezgust.

– Unde pleci? Și programările?Tu ești normal, Andi?! Nu poți lăsa oamenii baltă! Chiar acum, înainte de sărbători. O să te dea afară.

– Atunci fă ceva să nu mă dea! Sunt bolnav, mort. Inventezi tu ceva!

– Ți-o faci cu mâna ta, Andi, și de data asta chiar nu intenționez să te mai scot. Ești un dezastru!

– Atunci nu mă scoate, i-am spus și am prins-o pe Cataleia de braț. N-a ripostat. Era exact așa cum îmi apărea în vis: rece și stăpână pe ea. Numai eu deveneam neîndemânatic, am strâns-o tare, încercând să îmi potolesc degetele asupra cărora nu mai aveam control.

– E frig: frig, frig. Nu vrei să luăm mașina?

– Nu.

Mi s-a părut cel mai potrivit răspuns, probabil aș fi intrat în primul copac. Simțeam o amețeală ciudată în creștet ca la începutul unei beții.

– Atunci hai să bem un ceai cald, m-am trezit spunând.

– Îl facem la mine.

– Sigur, îl facem la tine.

Mi s-a părut un lucru firesc, la fel ca orice cuvânt pe care îl auzeam venit de pe buzele ei. Am pornit alături de Cataleia, ca hipnotizat:copacii treceau pe dinaintea mea, mașinile goneau, chiar și cerul pornise într-o călătorie inversă spre pământ, doar noi rămâneam nemișcați, mici, tot mai mici, tot mai tăcuți, striviți de zgomotele din jur. Când m-am trezit în fața apartamentului ei eram deja bătrân, obosit. Obosit am mai fost, bătrân nu știam cum e să fii, până atunci: să te simți o povară pentru omenire.

– Intră, mi-a zis și a deschis ușa.

Era ceva plăcut în apartamentul acela vechi, ca o tristețe caldă ce acoperea pereții și mobila, un acasă fără amintiri. Doar aerul era încărcat de un miros greu, de spital: am retrăit perioada aceea când am fost internat 3 săptămâni în spitalul de copii. Mama rămăsese acasă pentru fratele meu mai mic. Trebuie să fii puternic pentru Andrei, mi-a spus. Tu ești băiat mare, poți să te descurci fără mine. Eram, aveam 10 ani. N-am mai vorbit cu nimeni despre spital.

– Cu ce îți fac ceaiul? Tei, fructe de pădure?

– Nu contează. De cât timp locuiești aici?

– Totul a început când aveam 8 luni și m-am îmbolnăvit, a zis ea. O nenorocită de boală. Dacă aș fi fost sănătoasă poate că nu m-ar fi abandonat ai mei în spital. Nu știu exact cât am stat. Suficient cât să simt toată neiubirea pe care o poate resimți un copil. Mă vegheau asistentele și aveau grijă să nu mă ia nimeni în brațe. De altfel, cei din salon erau prea ocupați să aline suferința propriilor copii. Spitalul e pentru toți, iubirea, însă, este doar pentru copiii care au părinți. Nimeni nu avea ochi să vadă cum întindeam mâinile printre zăbrelele pătuțului cerșind o mângâiere. Ceream prea mult? Răspunde-mi! Mă auzeau noaptea cum plângeam și urlau la mine să tac. Atunci am învățat să tac. Așa învață lumea să tacă, tot îmi lăudai tăcerile ca pe o mare trăsătură de caracter…

Am privit-o cu ochii închețoșați, secați de lacrimi și storși de vină. Am scâncit ca un copil, înainte de a-și primi pedeapsa.

– Stai liniștit, că nu te condamn. Și-a trecut mâinile prin părul sârmos iar buzele ei au schițat un zâmbet. Trăim în lumi diferite. În lumea mea suntem toți singuri. E ca un blestem pe care îl primești la naștere. Și nu poți să îl rupi, oricât ai vrea. Nu știu exact cât am stat în spital, poate o lună, poate un an, până și-au făcut milă autoritățile și m-au dat spre adopție. Aș fi putut să mă reabilitez, poate… O vreme am fost fericită. Părinții mei adoptivi mi-au oferit toată atenția, toată grija după care tânjisem. Oh, ajunsesem chiar să îi iubesc! Mare păcat. Cel mai mare păcat. Visam să devin doctor, să salvez oamenii. Știi? Chiar credeam că oamenii pot fi salvați de răutatea în care se îmbracă. Și-a plecat capul pe spate și a început să râdă. Așa sunt copiii, naivi. Mă urmărești? Ți-e milă, a zis ea, citind sclipirea din ochii mei. Nu ai de ce. O vreme am fost fericită. Am aflat că voi avea un frate înainte să mi se spună, toată iubirea pe care mi-o arătaseră până atunci a dispărut din senin. Am încercat să mă port frumos, să le desenez felicitări, să le zâmbesc… Cu cât mă străduiam mai tare deveneau tot mai reci, iar eu purtam iar hainele intrusului din casă. Doar că de data aceasta nu mai avea cine să mă adopte, nu mai aveam ce să aștept. Cui să întind o mână să mă ia în brațe?

La fereastră se înălța un fum negru, erao zonă industrială; un peisaj mohorât. Blocul fusese construit în perioada comunistă pentru muncitori iar acum se afla într-un stadiu ridicat de degradare. Era locuit de familii sărace și câțiva pensionari care nu își puteau permiteplata unei chirii.

– Ce s-a întâmplat apoi? Am întrebat.

– Mi-am făcut un insectar. Am descoperit că mă simt mai bine când văd insectele că suferă alături de mine. Când s-a născut Răducu, cum îi plăcea mamei să îl alinte, deja devenisem imună. L-am urât, i-am urât pe toți. Dacă eram pe bicicletă și întâlneam un câine dădeam peste el. Ce? Ți-e teamă? Văd în ochii tăi că îți este teamă. Ai de ce. N-am mai iubit de mult. Uitasem cum e să iubești. Nu trebuia să îmi amintești.

Am privit lichidul verzui din care ieșeau aburi.

– Bea! Mi-a spus ea.

– Ai de gând să mă otrăvești?

Un râset inuman a umplut încăperea. M-am agățat cu mâna de un raft și m-am ridicat să plec, într-un instinct animalic de a-mi salva viața. Cataleia a fost cu un pas în față, îmi anticipase mișcarea. A trântit ușa prinzându-mi falangele în toc.

Am scos un geamăt, zdrobit de durere. Urletul s-a pierdut printre celelalte țipete venite de pe scară. Nu le luasem în seamă până atunci. Raftul căzut a spart o sticlă care acum împrăștia un miros înțepător de formol. Durerea îmifrângea ochii care au început să curgă necontrolat.

– Poți să țipi că nu o să vină nimeni, a zis calm Cataleia.

Fata a continuat să apese, tare, cu răbdare, zdrobindu-mi fiecare țesut. Pielea a plesnit și sângele s-a împrăștiat peste tot. Tavanul a devenit neclar.

Când m-am trezit, eram pe o canapea din piele și mâna îmi era ambalată într-un sul mare de pansament. De jur împrejur am putut observa organe, aranjate în eprubete, pe categorii. Tăceam.

– Așa simplu credeai că este? Mi-a zis ea. Te-ai ridicat și ai plecat? Nu, dragule, lucrurile nu funcționează așa. Mi-ai promis că nu o să pleci. Tu ai început toată povestea aceasta, să nu uiți. Doar tu.

Fața îi căpătase expresie: ridurile din jurul ochilor i s-au accentuat parcă mai mult. O priveam fascinat, ca un condamnat la moarte.

– Uite, am aici, în borcane, toate animalele pe care le-am adoptat: Mișu, Gogu, Fălcuța. Vrei să știi ce s-a întâmplat apoi? Am avut grijă să își primească toți pedeapsa, fără să las urme. Am știut exact ce o supăra pe mama. Nu trebuia să se termine așa, a continuat ea.

– Cred că ar fi trebuit să îți spun ceva de la început… am zis. Din prima noastră conversație, dar nu m-ai lăsat, erai prea preocupată să-ți lingi rănile. Am stat internați în același salon. Ai fost prima și ultima mea ispită.

Pupilele i s-au dilatat de plăcere. Apoi a dat drumul la gaze și încăperea a s-a umplut cu substanța toxică până când am simțit că devin ușor. Mi-era somn, teribil de somn. Mi-a prins capul și m-a sărutat pe buze. A fost ultimul lucru pe care l-am văzut.

– Cât ai spus că face tunsul? A repetat Cataleia. Alexandra se foia pe scaun și îmi făcea semne disperate că a ajuns următoarea clientă.

– Tot nu o să te părăsesc, Cataleia. Bem un ceai împreună?

– Ce-ai spus?