Visătoarea

Bătrâna își drese glasul şi îşi apropie palmele de foc. Pădurea vuia pretutindeni în jurul ei, frunzele veştede ale copacilor aveau un foşnet neliniştit, ca şi cum se apropia o furtună. Se ghemui mai bine lângă foc şi începu să le povestească celor trei szaye care o petreceau în drumul către Stingere.

– Știu povestea asta de la bunica mea, care o știa de la bunica ei, pentru că s-a petrecut demult, demult de tot, în vremurile când tărâmul nu era încă așezat cum îl cunoaștem noi astăzi, când vrăjitorii încă se împărțeau în clanuri formate din câteva zeci de familii, clanuri care nu de puține ori își încrucișau vrăjile și blestemele, iar nu de prea multe ori cădeau la pace privind pământurile și hotarele pentru care se certau. Se spune că într-un astfel de clan s-a născut Visătoarea care avea să prezică venirea pe lume a Născătoarei.

Numele ei era Seryan și făcea parte din clanul Duhu, cel mai mare și mai puternic. Duhu erau vrăjitori ai morții, care-și aleseseră cei mai întunecați zei pe care să-i venereze: pe Masti, cealaltă mamă, pe Hyan, războinicul apus, și pe Soro, mătușa stearpă. Se închinau adesea mai mult la corpurile cerești decât la pământul roditor, săvârșeau ritualuri de afumare pentru zeii întunecați și nu-i ofereau Mamei prețuirea cerută, așa cum făceau alte clanuri. Mulți vrăjitori credeau pe atunci că, din cauza asta, Duhu aveau să ajungă la pierzanie, dar au trecut multe sute de ani până să se întâmple acest lucru și, de fapt, clanul nu s-a surpat niciodată, ci s-a despărțit în familii mai mici, care au continuat să împânzească miezul continentului.

Seryan era la fel de frumoasă ca o lună palidă pe cerul nopții: avea părul lung, aproape argintiu, sclipind a tinerețe și vigoare, ochii albaștri precum reflecțiile stelelor în lacurile munților și era iute de limbă și isteață. Era chiar fiica marii căpetenii a clanului, Dormur Duhu, o namilă de om de patru brațe înălțime și rotund ca un bolovan, care, atunci când vorbea, parcă scuipa tunete.

Cele trei szaya se priviră unele pe altele, ridicând din umeri.

– Da, da, nu vă mirați, le zise Visătoarea, gârbovindu-se și mai tare lângă focul în care trosneau crengile. Vă spun de-a dreptul ce mi-a povestit bunica. Dormur Duhu o iubea mult pe Seryan, și cu toate acestea, după cum adesea știm că sunt bărbații, o ținea din scurt, ca nu cumva să i se înfiripe în minte idei nefirești, mai ales că era o tânără fecioară în prag de măritat, cu Suflarea încă adormită în ea, râvnită de mulți băieți vânjoși din clan.

Însă Seryan păstra o taină care avea să-i aducă harul de Visătoare: ea îl iubea pe fiul cel mare al clanului Haska, Gub. Și Gub o iubea pe Seryan, deși amândoi știau că părinții lor n-aveau să le dea niciodată binecuvântarea pentru căsătorie și împreunare. Dar se iubeau, ori cel puțin așa credeau, căci atunci când ești tânăr nu poți știi, iar iubirea îți pare ceva ușor de dus și flușturatic, ca un dans de păpădii în briza verii.

Visătoarea se opri şi începu să tușească. Frigul îi rodea oasele bătrâne, iar focul se domolise şi căldura lui n-o mai ajuta foarte mult. Țipătul scurt al unei cucuvele se auzi în apropiere, iar bătrâna tresări. Nori spumoşi învăluiau luna albăstrie într-un semicerc de fum, care împrăştia lumina limpede a clarului peste pădurea bătrână şi găunoasă.

– Continuă, te rog, o îndemnă una dintre szaye, clipind din ochii ei alungiți și roșii, apoi apucă un băţ uscat de pe jos şi începu să scormonească în foc, mai mult în joacă.

– Seryan, după cum spuneam, îl iubea mult pe Gub, fiul clanului luminii, al doilea cel mai mare și mai puternic clan. Gub era și el un tânăr vânjos, neîntrecut la vânătoare, bun protector al fraților lui mai mici, înțelept și ascultător, iar familia lui venera pământul roditor, se închina Mamei, așa cum ar trebui să facă toți vrăjitorii, cânta descântece copacilor și tufelor și alinta cu drag firul ierbii. Pământurile lor erau pline de roade nemaivăzute, de tot felul de fructe, unele mici și colorate, altele gigantice, cât un copil nou-născut, cu coaja tare și miezul moale și dulce; lanurile lor aurite creșteau multe grâne. Bărbații le măcinau până la pulbere, iar femeile le frământau cu apă ca să facă ceea ce numim noi astăzi pâine. Pământul era darnic cu clanul luminii, iar ei iubeau pământul, dar Gub o iubea și pe Seryan, și adesea, când avea ocazia, pornea călare pe moharkul lui bătrân, cu ochii încrucișați în cap și blana lui verzuie și ațoasă ca mușchiul copacilor, și traversa câmpurile și ogoarele peste care stăpânea clanul lui, ajungând la poalele munților, unde își lăsa moharkul să pască la adăpostul stâncilor și se cățăra cu mâinile goale pe platformele suspendate de piatră care formau teritoriul stăpânit de clanul întunericului.

O întâlnea adesea pe Seryan într-o vâlcea ascunsă, în miezul căreia se căsca un crater plin cu apă fierbinte, care veșnic bolborosea. În vâlceaua aceea nu creșteau copaci ori tufe, la fel ca mai în jos, la șes, ci era plină cu ciudate soiuri de arbuști, cu ramurile moi și unduitoare, terminate cu bobițe care, noaptea, împrăștiau o lumină albastră, ori cu tufe în care se odihneau creaturi cu carapacea luminoasă, ori sălcii scunde, cu pletele revărsate ca niște perdele cu muguri și flori de culoarea sângelui. Gub o întâlnea acolo pe Seryan și o ținea pe genunchii săi toată noaptea, alintându-i părul argintiu, șoptindu-i în ureche vorbele dulci și otrăvitoare de iubire care i-au făcut cugetul să se întunece.

După cum e cunoscut, fecioarele nu trebuie să-și piardă virtutea înainte de trezirea Suflării, altminteri lucruri groaznice se pot petrece. Multe vrăjitoare tinere au căzut în patima iubirii și, din cauza asta, au fost nevoite să plătească un preț cumplit: fie și-au pierdut puterile, fie au rămas sterpe, fie au dat născare unor fii deformați, care le-au murit în brațe, chinuindu-se, fie au căpătat puteri prea mari, care le-au făcut să înnebunească.

Una dintre szaye chicoti scurt în colțul gurii, iar bătrâna plescăi a scârbă. Vorba lungă îi uscase gâtul, așa că se întinse după tolba pe care o umpluse de la pârâiașul din valea pe care-o trecuseră. După ce-și ostoi setea, privi o clipă către focul care amuțea. Vântul răscula coroanele bogate ale copacilor, șuierând nervos. Noaptea se adâncea, szayele nu mai aveau răbdare și fornăiau din nările lor străpunse de drugi subțiri de fier, ori clipeau des din ochii lor de sânge, așteptând ca Visătoarea să termine mai repede povestea, care era ultima ei dorință, pentru ca ele s-o poată petrece în continuare pe drumul către Stingere.

– Cum spuneam, lui Seryan i s-a întunecat cugetul și i s-a dăruit lui Gub. În noaptea aceea, însă, a aflat că fiul clanului luminii n-o iubea chiar atât de tare pe cât se tot jurase. Aflându-se pentru prima dată în fața trupului gol și copt al unei femei, se petrecu ceva cu el: mintea i se îmbâcsi de dorință, trupul i se încordă, șoaptele mărunte din capul lui deveniră voci, iar vocile deveniră urlete, așa că se năspusti flămând, fără a mai spune înainte zicerile sacre, și, tremurând de plăcerea cărnii fragede, ca un demon care se înfruptă din trupul mort al unui copil, se contopi cu Seryan. Atunci, ea își căpătă puterile de Visătoare.

Putu vedea că cerul înstelat de deasupra ei de mutase îndărătul pleoapelor, unde o altă lume și un alt timp i se deschiseră. Pătrunse cu mintea mult în viitor, poate chiar sute de ani, devenind martoră la momentul nașterii femeii care avea să rămână cunoscută în lumea noastră drept Născătoarea, cea care avea să-i zămislească, mulți ani mai târziu, pe dar duhu și pe darhaska.

Cele trei szaye își lățiră nefiresc gurile la auzul cuvintelor rostite în limba veche. Capetele lor chele, acoperite de piele cenușie, luceau în puțina lumina împrăștiată de focul care se stingea. Visătoarea ghici că, îndată ce se va fi stins, umbrele aveau s-o smulgă de pe loc și s-o târască după ele în adâncul pădurii, unde să-și poată înfige colții în carnea ei veștedă și să-și asmută gândurile spre mintea ei coaptă, căutând să-i soarbă înțelepciunea. Tocmai de aceea, în timp ce povestea despre prima Visătoare, care a existat între vrăjitori, bătrâna se chircea și mai tare, gemând, oftând, iar oasele îi pocneau scurt, iar pielea lăsată îi tremura, dar se sforța cu toată ființa să mențină ruga către vânt, care, deocamdată, o asculta și răscolea pădurea, ținând astfel și puiul de foc în viață.

– Dar Născătoarea e aici deja, zise una dintre szaye fără să-și ascundă rânjetul.

– N-avem de unde să știm asta, se apără bătrâna Visătoare cu vorbe mult prea repezi. După cum spuneam, Seryan a văzut prin timp momentul nașterii. Viziunea ei a durat câtă vreme Gub s-a înfruptat din trupu-i, iar imediat ce el și-a deșertat sămânța în pântecul nesfințit înainte, ochii cei frumoși și albaștri ai lui Seryan și-au pierdut lumina pe vecie. Visul nebănuit s-a destrămat, iar trupul asudat i-a fost învăluit de o pală rece de vânt. Gub s-a ridicat, s-a scuturat și a plecat fără să spună cuvintele de mulțumire. Nici măcar nu a privit înapoi în timp ce cobora potecile șerpuite. Și-a încălecat moharkul și l-a împuns cu vârfurile tălpilor în burta prea plină de iarbă, ca să-l mâne înapoi spre satul său.

Seryan a rămas singură în vâlcea, pe marginea craterului plin cu apă fierbinte, acolo unde tocmai își pierduse harul. Deși pustiul de beznă îi umpluse privirea, căpătase o altfel de vedere, de parcă însăși mintea ei devenise alta. Știa că nu trebuia să simtă nici rușine, nici regret și cu atât mai puțin nu trebuia să se lase pradă gândurilor care-i șopteau să se arunce chiar în clipele acelea de pe crestele munților, fiindcă din nenorocirea în care căzuse urma să apară un miracol. Sămânța spurcată a lui Gub se prinsese de carnea ei, și, într-adevăr, după zece luni, născu o fetiță.

Rușinea pe care-o adusese familiei și clanului, prin nesupunere, îl făcuse pe Dormor Duhu s-o izoleze într-unul dintre cele mai îndepărtate sate ale clanului, s-o lase singură în orbirea ei, să bâjbâie printr-o coioabă de paie, să-și procure singură hrana și apa și cele necesare nașterii. Mama ei, în schimb, cunoscând greutatea patimilor femeiești, nu fu atât de aspră cu Seryan, astfel că adesea se strecura, fără să știe bărbatul ei, și-i ducea fiicei sale din toate câte puțin, cât putea căra odată cu câte doi catâri voinici. Seryan înfruntă și asprimea pedepsei, dar și chinului nașterii, și dădu viață unei vrăjitoare tare iscusite, care avea să fie primită în sânul clanului mai târziu, dar numai după ce mama ei își va fi găsit sfârșitul într-o râpă cețoasă din munți.

Gub, în schimb, s-a întors linișitit acasă, însă și-a petrecut zilele într-un zbucium cumplit, de neînțeles pentru el. Firul de dorință întunecată care-i încolțise în minte în noaptea aceea a crescut, hrănindu-se cu înțelesurile pe care le desprindea din toate câte se întâmplau în preajma lui, astfel că mintea lui deveni sclava trupului său ce nu mai putea fi înfrânat. De-a lungul următorului an, silui mai multe fiice ale clanului în încercarea de a-și potoli setea de nepotolit a trupului, până când chiar părinții săi au fost nevoiți să-i facă o dreaptă judecată și să-l condamne la moarte pentru crimele pe care le săvârșise.

Cât despre viziunea primei Visătoare, Seryan a continua să vadă aievea momentul nașterii Născătoarei pentru tot restul vieții sale scurte. De fiecare dată când mintea ei pătrundea în viitor, mai afla câte ceva despre lumea în care se va fi născut femeia din legendă. Poate că Seryan a fost prima Visătoare cunoscută, însă tot ea a fost și prima care a știut cum va fi arătat lumea noastră, când va fi izbucnit războiul prezis de Vraci, când se vor fi răsculat umbrele nestăpânite, când va fi apărut și eroul mult promis, darhaska, fiu al luminii născut din lumină adevărată, care, după cum e legenda, trebuie să se înfrunte pe viață și pe moarte cu fratele său, dar duhu, și trebuie să-l biruiască pentru a putea salva lumea noastră de la prăpăd, de la o soartă mai rea decât moartea.

Focul se stinsese aproape complet, deopotrivă cu vocea Visătoarei. Vuietul pădurii amuți preț de câteva clipe și nu se mai auzi nimic altceva în afară de respirația hârșâită a femeii. Szayele așteptară să-i ghicească mișcarea, dar văzând că nu se petrecea nimic, țâșniră ca niște iepuri din locurile unde stătuseră ghemuite în iarbă, o apucară fiecare de câte un braț și de gât, apoi o sculară cu forța în picioare pe bătrâna care abia își mai putea ține ochii deschiși.

Numai că se petrecut un lucru cu adevărat neașteptat, căci, în clipa când szayele își lipiră pielea lor cenușie de straiele lălâie ale bătrânei Visătoare, ea își dădu capul pe spate și ochii ei zbârciți se deschiseră larg către cer, inundați de o lumină albastră, groasă ca o pâclă. Gura ei se căscă nefiresc de mult, cu un geamăt înfundat și tânguitor, așa cum szayele nu mai auziseră vreodată. Deși speriate, nu se dădură în lături. Bătrâna nu putea fi clintită, ca și cum însuși pământul o ținea pe loc. Pleoapele îi tremurară scurt înainte să se închidă, iar în gând se deschise o poartă măiastră de piatră, prin care lumina albastră o purtă spre un timp care nu se petrecuse încă. Văzu aievea o fetiță dolofană, cu părul argintiu, lung până aproape de glezne, cu ochii albaștri, atât de palizi încât păreau aproape albi, cu obrajii rumeni ca cireșele coapte, cu gurița mică și veselă. Alerga printr-o grădină cu multe flori deosebite, niște soiuri cum nici măcar Visătoarea nu cunoscuse vreodată, și se juca împreună cu alți copii. Atunci, bătrâna pătrunse înțelesul viziunii sale și, primind bucuroasă ultima fărâmă de putere de la Mamă, închise ochii și gura, rosti în gând incantația cunoscută.

Deodată, rondul din pădure fu aprins de o flacără vie care izbucni din însuși pieptul femeii.

Szayele se poticniră, speriate de văpaia nemiloasă care înghițea cu repeziciune copacii, frunzele, pietrele și iarba, și înțelegând că bătrâna se răzgândise și că nu mai voia să-și urmeze drumul firesc spre Stingere, se înfuriară. Trupurile lor prefăcură din niște arătări cu chip de om, într-unele cu chip de bestii. Capetele li se umflară, gurile se lărgiră, colții groși și galbeni, încovoiați, le ieșiră de sub buze, ochii roșii, alungiți, se măriră și ei, trupurile firave își răsuciră oasele pe sub pânza subțire, iar carnea crescu peste carne și din trei trupuri omenești răsăriră trei dihanii cu chip de lup.

Visătoarea avu noroc, căci szayele acelea erau unele tinere, altminteri n-ar fi scăpat cu viață din colții lor. Se repeziră toate trei deodată cu boturile căscate, dar vrăjitoarea iscusită ridica zid după zid de foc, apărându-se. Bătrâna se luptă crâncen, împroșcând cu focul care-i curgea din mâini, nimerind trunchiuri rotofeie cu scoarța crăpată ori pâlcuri de tufe care se aprinseră într-un morman de flori scânteietoare. Umbrele Stingerii nu voiau să renunțe, așa că încercară în mai multe rânduri s-o apuce pe Visătoare, a cărei robă lungă, cu mâneci largi, era acoperită în întregime de flăcările turbate. Una dintre ele le făcu semn cu botul celorlalte, apoi o ocolită pe bătrână de câteva ori până când reușiră s-o încolțească lângă un copac. Visătoarea se dădu înapoi câțiva pași, până când spinarea i se izbi de trunchiul solid, iar atunci când îl simți, un zâmbet triumfător îi înflori pe chipul zbârcit.

 – Szaye spurcate, n-ați făcut decât să mă aduceți mai aproape de esența Mamei, căci de la ea îmi trag puterea! Voi nu cunoașteți legile acestui tărâm!

Cu ochii arzându-i, bătrâna își lipi palmele de rădăcinile copacului, iar focul dimprejur izbucni și mai aprig. Flăcările căpătară cuget și voință proprie, iar bătrâna le dirijă cu gesturi largi, împletind în aer câteva fuioare roșiatice, formând două biciuri care, o clipă mai târziu, se încolăciră aproape pe nevăzute în jurul gâturilor a două dintre szaye. Cea de-a treia scânci și se dădu înapoi, însă nimeri într-o perdea de flăcări și schelălăi ca un animal rănit, apoi se răsuci cât putut de repede și dispăru în noapte cu blana fumegând. Bătrâna smuci brusc din încheieturi, frângând gâturile celorlalte două, ale căror leșuri fură înghițite de focul mistuitor.

Se crăpa de ziuă, iar Visătoarea nu mai avea timp. După ce scăpă de pericol, se îngriji să culeagă focul în căușul palmelor la fel cum ar fi luat apă dintr-un râu și să-l bea. Curând, îl sorbi pe tot, apoi se întoarse cu fața către răsărit și lăsă lumina curată și blândă să-i spele trupul pe care nu se vedea nicio urmă de arsură, dar care încă tremura. Făcu primul pas cu multă reținere, apoi îl făcu pe al doilea, apoi așternu pas după pas, mergând legănat, luând calea către inima ținutului, acolo unde o aștepta o datorie sacră de îndeplinit.

Darhaska, fiul luminii, avea să se nască foarte curând.