Un dicton nociv

„Învață să te lupți, dacă vrei pace” (Ștefan Augustin Doinaș)

Si vis pacem, para bellum  (Dacă vrei pace, pregătește-te de război) – o vorbă de duh ajunsă, ca multe altele, un șablon. Emisă de Publius Flavius Vegetius Renatus în cartea sa De Re Militari, în secolul V e.n. Este continuatoarea unor idei mai vechi ale lui Platon sau ale lui Hadrian, urmașul lui Traian, cu a lui Pace prin amenințare. Și precursoarea unei doctrine militare, care a atins și oameni de cultură (după cum se vede în motto).

Eu îl consider un dicton nociv care a dus, printre altele, la un arsenal nuclear capabil să distrugă de mai multe ori planeta. Ipocrizia apărării funcționează. Ministerele sunt ale apărării, alianțele sunt defensive.

Marele Război pentru Apărarea Patriei s-a soldat cu anexarea de teritorii și câștigarea unor noi sfere de influență. Atacăm noi state pentru a ne apăra propriul stat sau pentru a crea zone tampon. Ce contează părerea locuitorilor acelor teritorii.  Războaiele sunt de apărare a țării, a minorităților, a celor năpăstuiți când, de fapt, este vorba de o sursă de nenorociri abătute în special asupra civililor, victime nevinovate ale intereselor celor care provoacă aceste războaie – interese în principal economice și politice.

Ipocrizia merge mai departe: Războiul este de fapt operațiune specială. Sau: Ocuparea unor teritorii este justificată de importanța lor strategică pentru apărare. „Ghinion”, cum ar spune un clasic în viață, să te naști în acele zone. Ipocrizia este inclusă în dicton. Se înarmează iubitorii de pace. La o citire mai atentă se observă șantajul adresat adversarului, care, evident, este un criminal. Numai că și el se pregătește de război. De ce? Pentru că vrea pace. Și așa crește așa-numita spirală a înarmărilor care iese din logica umanismului.

Îmi amintesc de o sculptură, destul de bine realizată, înfățișând un bărbat care înfigea o sabie îndoită în pământ. Îmi amintesc și titlul sculpturii: Să transformăm sabia-n plug. Din păcate, nu și autorul. Trecând peste motivul propagandistic al perioadei comuniste, contează mesajul: nu irosiți resursele pe mijloace de distrugere, faceți ceva util umanității. Faceți dragoste, nu război! Iubiți-vă pe tunuri! Sună mai uman decât Pregătește-te de război! Degeaba. Am fost educați în altă cultură. Cultura violenței. Cum era să ne scoată din ea marșurile pentru pace ale „nonviolenților” comuniști? O altă dovadă de ipocrizie. În lume se fabrică tot mai multe arme.

Armele sunt  din ce în ce mai sofisticate. Ele trebuie utilizate. Pregătindu-ne de război, pregătind pe alții pentru război (trebuie folosite și armele uzate moral), provocând războaie.

Dezarmarea – o noțiune total opusă dictonului. Extrem de limitată, cu acorduri și tratate la care nu participă toate statele, acorduri din care se intră și se iese ca într-o gară. Se semnalează de o parte și de alta încălcarea lor.

Mă rog, trebuie transmis un mesaj. Să fie și el ipocrit?

Umbrela nucleară e făcută tot pentru apărare. O putere nucleară te ia sub protecția ei, iar tu, ca stat, te consideri apărat. Seamănă cu povestea fratelui mai mare cu care s-ar putea să ai necazuri dacă mă agresezi. În copilărie, eram complexat de faptul că nu am un frate mai mare pe care să-l invoc în disputa cu alții, cum făceau unii dintre colegii mei. Mai avem o zicală: „Cea mai bună apărare este atacul”. Merge la fotbal.

Dar ca strategie militară? Mor oameni pentru a ne asigura un avantaj la negocierile de pace. Trocul teritorii (locuite) contra pace. Cât cinism. Dacă nu ai suficiente arme nu ești o națiune măreață. La tratativele de pace participă cei puternici. Dacă nu ești invitat la masă, s-ar putea să faci parte din meniu. Cum am făcut noi la Yalta. Măreția stă în forța militară. Oare? Învinșii greci și-au dovedit măreția față de învingătorii romani prin cultură. Romanii au schimbat numele zeilor păstrând minunatele legende. Irene, zeița păcii, a devenit Pax. Și-au angajat mentori greci pentru copiii lor. Pax romana – 200 de ani de liniște în interiorul imperiului, războaie la graniță. În acea perioadă a fost cucerită Dacia… Când aud de cultură îmi vine să scot pistolul spunea militaristul Göring ne mai simțind nevoia de a fi ipocrit.

Lipsa culturii este unul dintre factorii, poate cel mai important, al cursei înarmărilor.

Popoarele sunt învrăjbite. În „Război și Pace” se vorbește despre cum le era interzis elitelor să se exprime în franceză după intrarea lui Napoleon în Rusia.

Două secole mai târziu este interzis Ceaikovski în unele teatre europene.

Acțiunile samavolnice ale conducătorilor sunt transferate oamenilor de cultură, chiar și din alte epoci.

În mod natural, oamenii de cultură ar trebui să influențeze politica. Sper ca muzica mea să contribuie la îmblânzirea unora dintre semeni, spunea marele nostru compozitor George Enescu.

O altă ipocrizie militară este lovitura chirurgicală. Se lovesc ținte militare, nu civile. Se ucid căpetenii, eventual soldați, nu civili. Ce contează că mai e și câte o femeie de serviciu pe-acolo. Victimele colaterale fac parte din jocul morții. Cu evoluția tehnologiei vor fi mai puține. Oare loviturile chirurgicale sunt umane?

Mai avem și paradoxuri: Trupe de menținere a păcii. Soldați străini, înarmați până-n dinți, care se uită pe GOOGLE Maps să știe unde se află, protejează pacea altora.

Și aceste Peacekeeper Troops evoluează. Pot acționa departe de teatrul de război și chiar fără soldați, în sensul propriu al cuvântului, menajând sensibilitățile beligeranților.

Și eu m-am pregătit de război. În cadrul Tratatului de la Varșovia. Amintiri din tinerețe fără armată, nu se poate. Poate că pe vremuri, în condițiile analfabetismului și a calificărilor preponderent agricole, armata să fi reprezentat ceva. În nici un caz pentru noi, absolvenți ai unei facultăți grele. Făcând armata la marină, aveam lecții de motoare, de construcția navei etc. Ce puteau să ne învețe niște ofițeri? Socialism științific? Mai degrabă socialism dogmatic din insipidele documente de partid. Principalele activități erau învățământul politic, alarmele și studiul poziției de drepți. Am fost și la trageri. Acolo nu ne interesa nimerirea țintei, ci adunatul cartușelor care trebuiau să iasă la inventar.

Am petrecut trei zile pe mare, la bordul unui dragor de radă ale cărui caracteristici trebuiau ținute secrete, ca și cele ale vedetelor purtătoare de rachete, cele mai moderne nave din flotă la acea vreme. Era vorba de fapt de niște nave rusești scoase din uz de aceștia, cu care erau dotați și egiptenii. Halal secret militar!  Chestia cu secretul era joaca preferată a militarilor. În regimul comunist, lipsit de libertăți, restricțiile armatei ne mai lipseau. Număram zilele să treacă cele 6 luni. O perioadă neagră, de claustrare, care însă trebuia tratată cu umor. Și pe acesta ni-l furnizau din belșug superiorii noștri. În grad. Am terminat armata sublocotenent în rezervă. După mai multe „concentrări” formale, am ajuns locotenent. Am auzit că alții au ajuns generali. Depinde de calități.

Majoritatea tinerilor de azi nu vor avea astfel de amintiri. Din fericire. Totuși se vehiculează idea aberantă a serviciului militar obligatoriu. De data aceasta ne pregătim de război, în vederea păcii bineînțeles, în NATO. Armata în cadrul NATO. Presupun că e mai bine… Și, cum efectivele militare au scăzut de la 300 000 la 70 000, a crescut probabil calitatea cadrelor… În epoca dronelor și a sateliților, de ce vrem să mărim numărul infanteriștilor?

Pregătirea de război a personalului se face în școli militare, în general fără pretenții universitare. La noi, după 1989, școlile militare au devenit universități, generalii sunt doctori în științe. Mai mult, absolvenților din trecutul comunist li s-au recunoscut diplome de studii superioare deși făcuseră, cu armată cu tot, 3 sau 4 ani. Prin comparație, studiile mele de inginer navalist au durat 6 ani, fără armata de 6 luni.

Opinia mea de fost truditor în mediul academic, uneori pe funcții de conducere, este că pentru a opera sistemele sofisticate actuale, unui ofițer îi trebuie studii temeinice, pe care le poate face într-o instituție civilă, urmată de specializări postuniversitare efectuate în academii militare. Altfel, ne vom baza, ca și în alte ocazii, pe rezerviști care sunt din ce în ce mai puțini.

A apărut AI (Artificial Intelligence). Scăpată de povara învelișului degradabil al ființei umane, AI este nemuritoare. Invulnerabilă la viruși sau radiații. Poate călători cu viteza luminii. Nu are probleme existențiale.

Din punct de vedere al conștiinței morții, al morții altora, unii generali se comportă ca un sistem AI. Pentru ei moartea sau boala altcuiva, reprezintă cifre, statistică.

Emoția morții unor oameni le este la fel de străină ca și AI-ului.

Totuși: „Când sistemele sunt operate de oameni, mai poți spera într-un reziduu de umanitate.” [1] 

AI-ul ne va asigura un confort impropriu progresului sau gândirii creative.

Lăsând războiul pe mâna AI-ului, ne vom pierde „bărbăția”, care de altfel nu mai este o virtute în epoca ambiguității sexuale. A apărut și războiul hibrid. O ceată de hackeri influențează votul popular prin intermediul platformelor on-line. Posibil. Trebuie însă o pregătire pentru a face față acestui război hibrid.

Cum? Culturalizând votanții. Votanții ar trebui să știe ceva istorie, geografie, literatură, științe. Nu ar mai da crezare la tot soiul de narative, teorii ale conspirației etc. elaborate de o serie de… „creatori de conținut” cu sau fără pregătire în tehnica manipulării. Să fim înțeleși. Nu pretind că aș cunoaște strategie militară. Nici măcar geopolitică. Considerațiile mele vizează umanismul. Dacă este adevărat că abilitatea de a genera ficțiuni credibile (religie, bani, partide…) ne-a putut face să acționăm în colectiv și să devenim o specie superioară, aceeași abilitate ne-ar putea distruge. Un „avocat al diavolului”, de bună credință, îmi spune că exagerez. Evident. Cum altfel poți încerca să schimbi mentalități? Îngroșând argumente, șocând chiar. Contraargumente? E plină lumea de ele.

P.S. Papa Francisc, de pe patul de spital: „Trebuie să dezarmăm cuvintele, să dezarmăm mințile, să dezarmăm Pământul.”

[1]   Vasile Datcu, Schiță pentru o antropologie culturală, Analele Brăilei, 2024.