Sub semnul iubirii literare, poeme alese: „Educaţia sentimentală”

Radu Voinescu – distins teoretician, estetician, critic literar şi beletrist – a debutat cu poezie nu doar în presa literară (Luceafărul, 1989), ci şi editorial, primul volum apărut – Hierofantul (1999) – trasând o remarcabilă linie lirică, aşa încât se poate spune că întâia recomandare scriitorală (subliniată de Poezii, 2002) – îi atestă autorului acea rarisimă structură estetico-meditativă care-i va amprenta întreaga operă, cu o sensibilitate comprehensivă unică (o dovedește – în 2001 – kitul eseisitic Modernităţi²).

La peste două decenii, lui Radu Voinescu îi apare un al treilea volum de poeme numit, aidoma faimosului roman flaubertian, Educaţia sentimentală.

Sigur că titlul ales va introduce în sistemul interpretării orientări suplimentare însă dincolo de admirabila metaforă culturală a gestului literar configurat, uvrajul voinescian este, chiar şi la frontiera paradoxalului, o întâlnire simbolică între două spirite înalte ce s-au intersectat în esenţa lor afină.

Explicita relaţie de omonimie a celor două intitulări recuperează destinul transcendent al creaţiei descinse din tulburătoarea izolare a nepărtinirii, figurând subiacent, un apel pentru reconsiderarea sinelui creativ livrat de frumusețea cunoaşterii…

În integralitatea sa, Educaţia sentimentală voinesciană ar putea fi un ceremonial al… incidenţelor fericite petrecute sub cerul fast al harului, acolo unde, gustul pentru strălucirea perenă a „rostirii” frumoase (şi nu numai) ar fi – după Isidore Lucien Ducasse, un tânăr vizionar al secolului nouăsprezece (cunoscut ca Lautréamont): „[…] calitatea fundamentală ce rezumă toate celelalte calităţi. Este acel nec plus ultra al inteligenţei […]”³… aşa cum, în bizara lor coerenţă afectivă, incidenţe fericite îmi par şi cei douăzeci şi cinci de ani de la prima apariţie editorială a lui R.V. (Hierofantul-1999) – suprapusă incidental celor o sută treizeci de ani de la prima tipărire a romanului flaubertian – dar şi cei o sută cinzeci şi cinci ani de existenţă fabuloasă a capodoperei franceze (1869), împliniţi în 2024… plus cam tot ce, ipotetic, s-ar mai putea include în acest jubileu concentric captat de oglinzile paralele ale unei enigmatice cronoritmii… de pildă, capacitatea particulară de a înţelege tot, dar de a prezerva numai ceea ce ar trebui împărtăşit, iniţiindu-se astfel – printr-o fină inductivitate – lecţiile complinirii…  apoi, acribia intelectuală, similaritatea felului de a percepe şi de a proteja proprietatea cuvântului, discreţia elegantă a enunţului – în pofida arderilor sale semantice… şi destul de multe altele… Este, cred, limpede că o serie de criterii lansate de romancierul francez cum ar fi preocuparea de a scrie propoziţii armonioase, evitând asonanţele (cum reiese din corespondenţa acestuia cu George Sand) sau interesul său major de a găsi cuvântul potrivit (le mot juste) etc. sunt convergente cu exigenţele calofilice ale lui Radu Voinescu, singraful încântătoarelor reflexii lirice aflate sub cupola unui influent ansamblu figurativ: Educația Sentimentală și… sentimentul educației…

Poemele sunt încadrate de două citate, ambele, alese din ultima parte a romanului – consacrată, în linii generale, maturităţii; primul se substituie prologului liric orientând, îndeajuns de lămuritor către o citire implicată (În loc de Prolog: „Călători. Cunoscu melancolia vapoarelor, trezirea îngheţată sub cort, ameţeala peisajelor şi a ruinelor, amărăciunea simpatiilor întrerupte. Se întoarse.” – p.5), cel de-al doilea reproduce ultimele două rânduri ale cărţii lui G.F., post-încheind versurile lui R.V. în dulcele pesimism al condeierului francez (În loc de Post scriptum: „– Asta-i tot ce am avut mai bun!/ – Da, poate! Asta-i tot ce am avut mai bun, zise Deslauriers.”- p.72).

Pasajele amintite nu sunt însă numai referinţe pentru o lectură stratificată, ci şi rama unei condiţii artistice superioare (comună celor doi autori), părând in extenso, iconicul unui moment specular filtrat de poezia voinesciană în a cărei adâncime tresar senzitivele vibraţii ale climatului epic…

Nu în ultimul rând, extrasele sunt elemente de gardă ale unui complex simetric amplu, cu o puternică axă poematică: un construct pe cât de suplu, pe atât de apt să întreţină osmoza dintre atmosfera romanescă şi cea lirică, permiţându-i splendidei aluzivităţi compulsive – proprie pasionalităţii criptice a romanticilor – să circule, firesc, în ambele medii expresive.

Un revelator poem în proză, subintitulat Din punctul de observaţie, o confirmă: […] Simţea delicateţea toată în gestul acesta, primea prin vârfurile degetelor, prin palma ca de finet toată căldura făpturii ei, feminitatea ei evanescentă şi, totuşi, stăpânitoare, care-l cucerise cândva, demult, şi pe care o căuta de fiecare dată când se întâlneau, ca pe un semn ce îi aparţinea […] Înserare prozaică (Din punctul de observaţie) –  p.54.

Sau, survolând multiplele semnificaţii (mai mult sau mai puţin enigmatice) ale imperceptibilelor energii radiante: […] elegantă doamnă,/ o siluetă subţire,/ cu pălărie amplă de pai, purtând/  rochii vaporoase, aproape până-n pământ –/ Şi ieşeau, trestii în voaluri,/ frumuseţe materializată,/ până la automobilul parcat/ lângă rondul cu lalele,/ dispărând în scurt timp,/ înecat în polenul scurs pe străzi/ în teii în floare./ […] (Cuante de lumină, pp.18-19).

  Și, cuante de lumină dinspre Gustave Flaubert: […] În penumbra serii, nu-i zărea decât ochii sub voaleta de dantelă neagră care-i masca figura. După ce puse pe marginea căminului un mic portofel de catifea roşu-închis, se aşeză. Amândoi stăteau fără să poată vorbi, zâmbindu-şi unul altuia.[…] …

Propulsia diegezei flaubertiene este asigurată de o banală călătorie (iniţiatică, ar zice domnul Propp⁴) cu vaporul pe Sena, unde tânărul protagonist, Frédéric Moreau, o va întâlni pe Mme Marie Arnoux, o suavă doamnă brună – pogorâtă parcă din sonetele shakespeariene… întâlnirea va alimenta, cu o surdă intensitate erotică, întreaga desfăşurare… Melancolicul fir curgător al Senei – dotată cu toate drepturile de a figura un timp intim – va însoţi, cu jocul său alegoric, tot parcursul firului epic (întins pe cca. trei decenii), finalizat – într-un soi de eupatie constrânsă de tiparul comportamental să mimeze autoironia – cu un popas nostalgic în inima tânără a excursului romantic (în ciuda ştampilei de realist, însuşi Flaubert se vedea romantique et libérale⁵), acoperind, cu replica finală […] Asta-i tot ce am avut mai bun […], o realitate învinsă, incapabilă să restituie fiorul proaspăt al primelor confruntări cu viața…

 Cam aşa sună şi tonul voinescian al ultimei compoziţii (O poveste îndepărtată, p.71): Uşa s-a închis în urma mea,/ dar eu nu am auzit…/[…] rândurile scrise în broderia anilor,/ citite o dată, pentru totdeauna necitite./ […] sau – în aparentă contrarietate – al uneia dintre primele când, în armonie cu duhul textului flaubertian, Radu Voinescu sintetizează nostalgic: Totul era de cucerit pentru inimile noastre brave,/ mai ales lumea tainică/ zămislită pe nesimţite din torentele/ rostirilor neobosite,/ un tărâm de cuvinte – irezistibilă aventură!// (Cine ar fi crezut că dragostea noastră va dura!?…, p.8).

Şi da, viaţa este o irezistibilă aventură a cuvântului, a rostirilor neobosite, în fapt, o călătorie romantică – pare să ne comunice poetul: începe cu un bal în ţara surâsului (plus o largă asistență aluzivă), unde: […] perechile se roteau, numai suflet,/ îndrăznind piruete cu graţie vijelioasă;/ cu toţii îşi lăsaseră jos măştile de bal,/ atraşi într-o ţară a surâsului/ de tornadele unei biruitoare euforii.[…] (Sala de bal, p.6), continuându-şi piruetajul prin alte şi alte săli, în tempouri diferite, dar cu aceeaşi emotivitate fragedă a tinereţii care nu încetează să palpite în stranietatea atemporală a cugetului: […] O, de-ar putea vântul,/ ce mângâie din când în când această vale,/ mereu verde, unde nu ninge niciodată,/ de-ar putea să treacă, vântul,/ dincolo de munţii din depărtare,/ să ajungă până la pădurea noastră de mesteceni,/ te-ar găsi acolo, unde aştepţi la capătul podului,/ numai o clipă să-ţi atingă faţa şi părul/ poate cărunt,/ numai o clipă,/ o, de-ar putea vântul!… // (Un loc sub soare, p.63)…

Toate piesele acestei emoţionante lecturi emană o iubire aparte nutrită oarecum  simultan, din speranţă, mirare, reţinere şi abandon: […] Nimic nu te apără împotriva întâmplării,/ poate doar iubirea, poate…/ Dar cine să ştie?!// (Siegfried, p.14), creionând o discretă congruenţă cu sentimentalitatea comprimată a opului francez. Nimic forţat, în acest discurs: este, într-o alianță eterică, nesfârșita revreberație a emoțiilor cedate scriiturii și lecturii (sau invers), dar mai mult și mai mult, cedate iubirii literare.

Contururile poemelor apar şi dispar sub lumina crepusculară a unei îngândurări picturale, închipând în abstract, un poesis al exegezei fiinţale racordat la indefinibilul universalist… Spaţialităţi curgătoare şi luminescenţe tandre – câtă vreme tandreţea se va fi născut la frontiera tristeţii… O poveste minunată de o substanţialitate aproape sacrală, însemnând că pe fondul unei acronii dantelate – sparte când şi când de broderiile contrapunctice ale unui adevăr posibil – se derulează filmul unei trăiri pure aşadar imaginative, al cărei traseu se blureză uneori sau chiar se pierde în imaterialitate – de unde va reveni continuu, proiectând o nouă etapă ce va păstra întotdeauna engrama anteriorităţii… […] În ochi ni se oglindeau/ cerul de cerneală, norii cumulus,/ ne umpleau de fiori/ freamătul apelor din radă, clipocitul făcut de zbaturi,/ ţipetele deznădăjduite ale pescăruşilor…/ […] Dacă ai să cobori/ pe neaşteptate de pe punte,/ fluturând mâna/ ca şi cum ieri ne-am fi despărţit!?…// (Fără pereche, p.15)

Radu Voinescu este un erudit împăcat nu doar cu sclipitoarea nesiguranţă a naturii umane, ci şi cu sursa ei nenumită încă sau numită de atâtea ori încât s-a mistuit în memoria fantasmatică a suportului metafizic, chiar dacă planurile subtile ale acestuia se dislocă, impunând o reconversie a geometrizării temporale: Înrămaţi în geometria aspră/ a zilei, păşim de mână./ Timpul întreg din Univers/ se adună între umerii noştri/ dens, pur, transparent: unul./ […] (Meta-fizica, p.39)

Nimic nu este chiar ceea ce pare şi totuşi este. Disoluţia soluţiei devine conotatul unui a şti mitic, propriu rafinametului intelectual din care provin esenţele auctoriale.

Nu există rezistenţă în faţa unei atari predestinări.

¹Radu Voiunescu, Educația sentimentală – Poeme, EIKON, București, 2024

²Radu Voinescu, Modernități. Eseuri de antropologie culturală, Ed.Libra, Buc., 2001.

³Apud: Philippe Sollers, Războiul gustului, Polirom, 2002, p.379.

⁴V.I. Propp, Morfologia basmului, Editura Univers, București, 1970.

⁵Corespondență George Sand-Gustave Flaubert, introducere de Stuart Sherman, eBook, 2004.