Sorcova, vesela…

Vărul meu nu mă lua în seamă. Eram fată şi cu doi ani mai mică – într-un cuvânt, neinteresantă. Fără să fie răutăcios sau egoist din fire, Sorin avea vârsta la care băieţii cred sincer că ei şi fetiţele sunt ca apa şi uleiul, n-au cum, nici de ce să se amestece.

Mamele noastre erau surori şi împărţeam aceeaşi bunică – aici puteam trage linie pentru ce aveam în comun.

Cât despre diferenţe…

Sorin era un copil de bloc, nu crescuse în primii ani la ţară, ca mine. Nu-şi murdărea hainele tăvălindu-se prin iarbă, nici nu aducea acasă orice pisoi jigărit îi ieşea în cale. Găini văzuse doar la aprozar, iar vaci sau porci în pozele din cărţile de şcoală. Mâţele nu-i plăceau, le considera nişte prefăcute, iar de câini se ţinea departe de când îl muşcase unul. Nu s-ar fi extaziat înaintea unui muşuroi de cârtiţă, n-ar fi luat în palmă un melc bălos, descântându-l până ce îşi scotea coarnele, n-ar fi adunat ciuperci nebuneşti ca să i le ducă bunicii pentru tocăniţă, n-ar fi plimbat o raţă în căruciorul de păpuşi, nici n-ar fi suflat în toate păpădiile de pe Luncă, venind acasă cu părul alb de la puf.

Sorin avea întotdeauna unghiile curate, fiindcă nu îşi băga mâinile în pământ după râme, ori în baltă sub mătasea-broaştei după mormoloci, nici nu descojea toamna nucile verzi care lăsau pete trainice pe piele. „De ce nu eşti cuminte ca vărul tău?“ – mă întreba mama când mă întorceam de la Vlădeni cu purici, căpuşe sau cu acei microbi pe care ea îi vedea fărămicroscop şi, de fiecare dată, trebuia să mă deparaziteze frecându-mă cu buretele, peria şi faimosul săpun Cheia ce făcea puţin clăbuc, în schimb mirosea a leşie.

Chiar dacă nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, lui Sorin îi plăceau păsările – cele cântătoare trăind în colivii – şi peştii care îşi fluturau cozile şi înotătoarele ca pe nişte voaluri. Cum părinţii lui nu îşi permiteau să cumpere vreo zburătoare exotică, nici n-aveau loc de acvariu în apartamentul de bloc, ţinea câţiva caraşi aurii într-un fost borcan de murături. Se uita la ei cu drag, îi hrănea şi le schimba apa cu un devotament pe care nu îl înţelegeam. Ce folos că lunecau neobosiţi în cercuri între pereţii de sticlă? Cum să mângâi un peşte, să-l iei în braţe, să-l lipeşti de obraz? Mă duceau cu gândul la plăcuţele de la Grădina Zoologică din Noua. „Uitaţi-vă la animale, însă nu puneţi mâna pe ele.“ Peştii lui scoteau uneori capul din apă ca să îi atingă pe creştet, susţinea Sorin – dar am decis să cred asta când voi vedea cu ochii mei, ceea ce, până astăzi, nu s-a întâmplat.

Mai mult decât păsările sau peştii, Sorin îndrăgea fotbalul – să îl joace cu băieţii în faţa blocului, ori să privească meciurile împreună cu tatăl lui, pe stadionul din Bartolomeu ori la televizor. Ţin minte cum, la un gol dat de echipa lui, de bucurie ţâşnise de pe canapea până la lustra din plafonul nu foarte înalt şi spărsese un glob. Era normal să-i placă sportul, aşa cumfirescar fi fost ca eu să ador păpuşile. N-am avut decât una, de care m-am plictisit repede, exilând-o în magazie. Preferam să mă joc de-a indienii sau muschetarii şi îmi făceam singură arcuri, săbii sau flinte, de fabricaţie artizanală şi nu prea arătoase, însă de mare folos în ambuscadele curţii.

Probabil aş fi învinsîntr-un duel cu floreta din lemn de alun dacă fiul mătuşii s-ar fi dedat la asemenea îndeletniciri războinice. Sorin alegea însă întrecerileminţii, pe care le câştiga întotdeauna. Când ne duceam în vizită la ei, pe Strada Hărmanului, devenea gazdă de voie, de nevoie şi trebuia să se ocupe de verişoara lui. Scotea atunci cutia cu Remi sau pachetul cu cărţi de joc. Pierdeam de fiecare dată şi, de câte ori rămâneam cu ochii la piesele mele desperecheate, ori în mână cu Popa Prostu’, îmi promiteam să îmi iau revanşa odată şi odată, după obiceiul indienilor care nu uită în veci o insultă. Şi iată că, o dată la 365 de zile, venea şi cea a răzbunării. Era chiar prima din ianuarie, a Anului Nou, când îmi plăteam datoriile cu vârf şi îndesat.

Sorin era politicos, ascultător. În afara răbufnirii de entuziasm când faultase lampa din tavan, nu spărgea geamuri, cu mingea ori cu praştia, nu se bătea cu alţi băieţi, venea de la joacă înainte ca tanti Suzi să-l strige a doua oară şi dormea după-amiezele fără să protesteze. Un singur cusur avea: era mofturos la mâncare – scobea până şi feliile de şuncă ori de salam dacă zărea vreun punctişor de grăsime.

– Uită-te la Sorin ce frumos mănâncă! se minuna mama. Tu de ce nu poţi?

Ce-i în lingură tot acolo se duce, oricum ai băga-o în gură, spunea privirea tatei, dar cea care îmi lua mereu apărarea era mătuşa mea.

– Are tot timpul să înveţe…

– Numai să vrea!

Mama ştia ce spune, ducea de multă vreme lupte de tranşee cu încăpăţânarea mea – mai câştigam eu, mai pierdea ea. Pentru tanti Suzi însă, care şi-ar fi dorit şi o fetiţă, o surioară pentru Sorin, eram ca o fiică. De la ea deprinsesem tot felul de lucruri folositoare – să închid o umbrelă şi să o strâng fără să îi şifonez pliurile, să împăturesc frumos o batistă sau să-mi împletesc în păr cozide şoricel înainte ca mama să mi-l taie iarăşi scurt, băieţeşte.

Mătuşa mă răsfăţa ca pe o prinţesă, poate fiindcă şi ea venea dintr-o poveste, a Cenuşăresei din Vlădeni – însă fără mama vitregă şi surorile cele rele – măritată cu un prinţ venit tocmai din Banat.

Când comuniştii întorseseră istoria pe dos ca pe o haină purtată cu căptuşeala în afară, familia unchiului se strămutase la Braşov, lăsând în urmă tot ce fuseseră al lor şi nu mai era – pământul, lanurile de grâu, pădurile, livezile, turmele de oi, vacile de rasă Simmental şi caii din grajduri –, dar nu şi trecutul care, ca un câine bătrân şi credincios, avea să îi urmeze peste tot.

Când s-a însurat, Tiberiu avea numai hainele de pe el şi dragostea pentru mătuşa mea, ceea ce ar fi trebuit să fie de ajuns.

Însă în România acelor ani basmele erau ca un film nedevelopat, unde albul e negru şi negrul alb. Şcolit în Austria, fiul marii doamne învăţase Istoria şi Dreptul, adică lucruri care nu-i foloseau acum la nimic. Ce n-avea în schimb? Origine sănătoasă. În loc să ajungă avocat sau judecător, nenorocosul meu unchi se mulţumea cu singurele munci care îi erau îngăduite. A cărat saci şi lăzi cu cârca, descărcând marfă la o Alimentara, a fost şofer pe maşina de strâns gunoiul, om de serviciu la o şcoală profesională. A spălat sticle şi borcane, le-a răzuit etichetele în staţia din Răcădău, apoi, fiindcă era printre puţinii de acolo care ştiau să scrie, l-au pus să facă liste de inventar cu ambalajele ce veneau murdare şi plecau mai mult sau mai puţin curate.

Cu noi, cei din familie, unchiul Tibi era plin de vervă, trecând cu uşurinţă de la cursele de maşini la zborul spre Lună, fără să facă paradă din faptul că le ştia pe toate mai bine decât oricine. Cu alţii însă, devenea un alt om, de nerecunoscut. Îl văzusem odată în Răcădău, când tanti Suzi şi cu mine ne duseserăm să îl luăm de la serviciu, după terminarea programului; acolo vorbea altfel cu lucrătorii, mai pe limba lor, îi asculta fără să îi contrazică, râdea la glumele lor nesărate şi le înghiţea grosolăniile. Voia, cu disperare aproape, să se integreze în colectiv, poate aşa lumea o să uite că avea nu una, ci două licenţe, într-o vreme când oricine scotea cât de cât capul din turmă era privit cu suspiciune. Îşi făcuse un scut cameleonic, mi-a zis o dată, uitând că sunt la grădiniţă. Însă pavăza asta nu prea ţinea, răzuitorii de etichete îl mirosiseră imediat: vorbea, se îmbrăca şi se purta ca ei, dar nu era de-al lor.

Nu-i bai! ar fi zis bunica, adică nu-i cu supărare când lumea îţi întoarce spatele, atâta vreme cât îţi rămân ai tăi. Tanti Suzi o avea pe sora ei, cu mine şi cu tata la pachet,cei doi cumnaţi se înţelegeau de minune, familiile îşi petreceau împreună concediile, sărbătorile şi mai ales noaptea Anului Nou. Tanti Suzi şi cu mama vorbeau despre rochii, reţete şi romane siropoase, tata şi unchiul despre războiul pe care îl făcuseră unul la Vânătorii de Munte, altul la Blindate, iar amândoi scăpaseră ca prin urechileacului de prizonieratul la ruşi. Dacă cei mari se însufleţiseră– aruncându-şi cuvinte-mingi peste masa pe care se lăfăiau platouri cu salată de boeuf, răcituri şi plăcinte cu brânză –, Sorin, ca de obicei, mă ignora. Nu mă supăram însă, fiindcă ştiam ce o să urmeze a doua zi. Ştia şi el, de-asta devenea tot mai tăcut, abia răspunzând ori clătinând din cap de câte ori era îndemnat să mai ia o porţie de ouă umplute sau sarmale.

Şi-aşa am îngropat anul cel vechi, cu bune, cu rele, ridicând paharele pentru venirea celui nou, patru cu vin spumos Zarea, iar două cu sirop de zmeură pe care sifonul îl transforma, miraculos, într-o şampanie roz… În noaptea dintre ani copiii nu erau trimişi la culcare după Telejurnal, iar programul serii se prelungea. Ne-am uitat împreună la Revelion, eu şi Sorin mai atenţi la cuvintele schimbate între părinţii noştri decât la televizor. Am aţipit în timp ce un taraf de muzică populară se dezlănţuise pe muţeşte – la asta şi la pluguşoarele răcnite din toţi bojocii unchiul Tibi se ridica, dând mai încet sonorul; ar fi fost bună o telecomandă, dar nimeni nu îşi închipuia că va ţine vreodată în mână o cutiuţă cu care să schimbe o sută de canale fără să se clintească din fotoliu.

Nu-mi amintesc să fi visat ceva în ce rămăsese din noapte, după ce tata m-a purtat, pe jumătate adormită, spre patul meu; însă zorii noului an m-au găsit în picioare şi gata de acţiune. Ziua de întâi făcea parte dintre sărbătorile mele preferate, imediat după Sfântul Nicolae, când descopeream darurile moşului puse de părinţi în ghetuţele lăsate sub brad. Acum venise un alt moment îndelung aşteptat.

Aveam tot ce îmi trebuia. Două sorcove frumoase, cu flori din hârtie creponată, vopsite în toate culorile, ştiam poezioara care să-mi umple coşul cu bomboane, moşi-gerilă de ciocolată, felii de cozonac şi fursecuri. Luam vecinii la rând, fără să îmi scape niciunul, ca un administrator de moşie ce aduna dările de la arendaşi. Eram singurul copil al curţii – pe Dragoş nu-l număram, fiindcă tatăl lui, inginerul ateu, ignora cu bună știință ritualurile plebeiene, păgâne sau religioase –, iar vecinii se vădeau întotdeauna generoşi, întrecându-se să îmi îndese dulciuri în coşuleţul cât o paporniţă.

Deci, la Sorcovit! Ştiam cum, unde, aveam cu ce. Însă, ca-ntotdeauna se ivea o problemă. Vecinii cei darnici erau superstiţioşi. Doamne fereşte ca în noul an să le treacăpragul întâi o femeie, asta le-ar fi adus pagube, ghinioane şi cine ştie ce alte nenorociri. De-asta aveam nevoie de un băiat lângă mine, un viitor bărbat care să vireze karma tuturor ca pe cârmă de corabie în direcţia cea bună: câştiguri la Loz în Plic şi ce îşi mai dorea fiecare. Prima oară mă întorsesem cu coşul gol, după ce ciocănisem zadarnic la uşi închise, deşi cei dinăuntru n-aveau unde să fie decât acasă. Din anul următor îmi schimbasem strategia. Sorin era băiat, nu? Ce dacă nu-i plăcea să meargă din uşă în uşă? Eram verişoara lui, iar rudele fac sacrificii, mai ales unul mărunt ca acela. Nu l-am întrebat, ştiind care ar fi fost răspunsul. M-am dus drept la tatăl lui, cu cele două crenguţe înflorate şi cu o rugăminte.

– Îl lăsaţi pe Sorin cu sorcova?

Cum nu putea să îşi refuze nepoata, unchiul mi l-a închiriat pe Sorin pentru o dimineaţă. Vărul meu se făcuse palid şi arunca priviri disperate spre tanti Suzi. Mătuşa, inimă de mamă, s-ar fi înmuiat cu siguranţă, uitând că eram fetiţa pe care şi-ar fi dorit-o, dar nu îşi contrazicea niciodată soţul când era vorba de educaţia fiului lor.

Sorin a luat sorcova cu două degete, de parcă l-ar fi ars, pornind după mine cu paşii unui condamnat dus către eşafod. Între obiceiul uratului şi a merge la cerşit era o diferenţă, dar nu în ochii lui. Şi ce? Mie îmi cădea bine când pierdeam la Remi, Moară ori Păcălici? Aşa cum, în Roma antică, clepsidra lumii se răsturna de Saturnalii – când sclavii erau slujiţi de stăpânii lor fără crâcnire –, aveam şi eu momentul meu glorie; nici chiar bomboanele de ciocolată umplute cu alune nu se comparau cu dulcele gust al răzbunării.

Zece familii în afară de noi locuiau pe atunci în curtea noastră şi ne-am dus pe la fiecare, eu într-un marş de triumf, Sorin de parcă urca o Golgotă a ruşinii. Sunam la uşi şi mă dădeam la o parte, cei dinăuntru vedeau prin vizor ori printre faldurile perdelei un băiat venit să le aducă noroc şi se grăbeau să deschidă. Îl lăsam să treacă primul pragul, după care agitam bagheta magică a sorcovei, rostind cu însufleţire descântecul ritmat. Între timp, vărul meu încremenea ca statuia unui Neptun ce uitase să respire sub apă şi avea o mătură în loc de trident. Ne luam obolul cuvenit în coşul pe care tot Sorin îl purta, un alt simbol al umilinţei, apoi treceam la următoarea gazdă, unde sceneta se repeta identic.

Pe Dragoş l-am lăsat la urmă. Voiam să-mi vadă coşul plin, să înţeleagă ce pierduse fiindcă nu i se dădea voie să meargă cu sorcovitul. Deşi erau împotriva datinilor născute, ziceau ei, din superstiţii şi ignoranţă, ai lui nu se zgârceau la daruri, căci, nu-i aşa, obrazul subţire cucheltuială se ţine. După scurta mea reprezentaţie, am rămas singuri cu Dragoş ca să ne arate jucăriile primite şi să se laude cu ele: un elicopter cu elice din lemn de balsa, o mașinuță de pompieri cu scară ce se putea ridica și un bombardier pictat în camuflaj. Deşi voia să ne impresioneze pe amândoi, se uita mai mult la Sorin, cerându-i obolul admiraţiei.

– Tatăl meu e inginer-şef, construieşte avioane, a spus. Al tău, ce este?

Era doar inginer, fără şef înainte, aşa cum la ICA Ghimbav se făceau planoare, nu avioane. Înainte să pun lucrurile la punct, l-am auzit pe Sorin răspunzându-i. Ar fi putut să zică orice, tata e tot inginer, avocat, doctor, profesor. Şi ce credeţi că i-a ieşit pe gură? Adevărul.

– Lucrează în Răcădău, la Centrul de Ambalaje.

Am rămas ca la dentist, eu şi Dragoş. Eu, fiindcă în acea clipă l-am văzut pe vărul meu altfel decât până atunci. Sorin nu minţise niciodată, aşa cum nu era cu nasul pe sus, ci un timid căruia nu îi plăcea să se dea în spectacol în faţa nimănui. Mi-a părut rău că îl făcusem să treacă prin toate cercurile iadului, dar mai ales mi-a fost ruşine – pentru mine, pentru Dragoş. Între timp, băiatul de inginer îşi revenise din uimire şi a căscat iarăşi gura: întâi a ieşit un hohot de râs, apoi vorbe.

– Spălător de sticle? Răzător de etichete? Ce frumos!

Unchiul Tiberiu făcuse şi asta, dar acum scria într-un registru intrările şi ieşirile lăzilor cu ambalaje. Ar fi fost multe de spus, însă eu, care de obicei aveam replică la orice, am rămas mută. Primul meu gând a fost să iau o mână de drageuri şi să i le îndes lui Dragoş pe gură – era şi ăsta un răspuns. Ar fi început să urle, părinţii lui ar fi venit în goană, ieşea un circ întreg… Dar altceva m-a oprit. După tot ce îl silisem să pătimească, nu puteam să-l târăsc pe Sorin şi într-un scandal.

I-am zâmbit aşadar lui Dragoş într-un fel care i-a şters mulţumirea de pe chip. Tu nu pleci nicăieri şi nici eu. Iar anul abia a început, spunea privirea mea, promiţându-i că va plăti cu vârf şi îndesat victoria de astăzi. Dragoş a înţeles mesajul: trei săptămâni nu s-a mai arătat prin curte.

În 1972, când eu începusem clasa a şaptea iar Sorin tocmai intrase în anul întâi la Liceul Meşotă, tatăl lui şi-a scos diplomele de la naftalină, reuşind să se angajeze la un birou notarial, deşi n-a putut să urmeze o carieră de magistrat, cum îşi dorise. Însă pentru unchiul meu suişurile sau coborâşurile erau de-ale vieţii valuri şi atât. Avea o soţie iubitoare, în ochii căreia a rămas mereu un prinţ şi un fiu ce îi călca pe urme, un mic lord ce nu putea să mintă, să scuipe, să înjure, ori să se bată cu alţi băieţi – şi pe care nu l-am mai târât vreodată la sorcovit.

Nici eu nu m-am mai dus din anul acela şi nu doar fiindcă nu aveam cu cine.

Nu ştiu de ce, însă tot farmecul pierise.