Rătăciri pe aleile fantasticului: Mateiu Caragiale, Remember (1924)

„Trebuie să nu ştim niciodată dacă apariţiile de pe sticla întunecată a ferestrei sunt de dincolo sau de dincoace, ca să ne tulburăm adânc şi să avem sentimentul fantasticului.”

(Nicolae Manolescu, Sentimentul fantasticului)

Odată cu nuvela Remember, Mateiu Caragiale aduce în proza românească formula unui „fantastic al senzaţiilor”[1], rezultată din crearea unei atmosfere stranii şi ambigue. Elementul insolit nu se materializează în apariţii supranaturale, venite dintr-un exterior malefic sau în obsesii ori trăiri lăuntrice aberante, născute în crevasele interioare ale fiinţei, ci se insinuează, subtil, din sugestii şi din percepţii flue, menţinându-se într-o zonă incertă, în care luminile şi umbrele se întrepătrund, desenând contururi ciudate şi neliniştitoare.

Autorul „se joacă” cu neobişnuitul şi cu imprecisul, dezvoltând, la nivel textual, un sugestiv cromatism al imaginilor, ce incită simţurile -în special pe cel vizual şi olfactiv-, provocând senzaţii neobişnuite, de ireal şi de fantastic. El creează o proză densă, în care tehnica scriiturii se sprijină pe exploatarea savantă a resurselor misterului, înscriindu-se în tradiţia lui Edgar Allan Poe, şi în care oniricul de factură romantică deţine un rol predominant. Întâmplările se desfăşoară pe hotarul nesigur care separă visul de realitate, într-o naraţiune în care datele prezentului concret se îmbină în permanenţă cu pitorescul exotic şi cu parfumul greu al trecutului. Povestea tânărului Aubrey de Vere, personaj straniu, al cărui portret ocupă un loc substanţial în arhitectura nuvelei, este învăluită într-o aură de taină şi de mister inefabil, menţinută dincolo de pragul unui final deschis interpretărilor.

Nuvela se constituie într-o „poveste de noapte”[2] al cărei resort narativ este declanşat de pretextul-clişeu al găsirii unei scrisori din trecut şi debutează prin sugerarea unei spaţio-temporalităţi virtuale, plasată sub semnul ambiguităţii: „Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre cari ne întrebăm dacă n-au fost vis”.

Remember este, în fapt, aducerea aminte a unei întâmplări revolute, neverosimilul şi imaginea de vis căpătând astfel un relief şi mai pregnant. Un Timp real va fi aşternut peste evenimente o umbră de incertitudine şi de neclaritate, fluxul memoriei apărând invadat de jocul înşelător al imaginaţiei.

Întâmplările evocate se petrec în Berlinul anului 1907, unde naratorul îşi trece timpul într-un decor citadin văratic, dulce şi uşor nostalgic. Aici îl va întâlni pe Aubrey de Vere, apariţie extravagantă, desprinsă parcă dintr-o icoană veche, ale cărei culori sunt încă vii, nealterate de trecerea timpului. Există un contrast bizar între frumuseţea naturală a lui Aubrey de Vere şi artificiul gătelii ce-l face să se asemene unei „păpuşi sulemenite”.Tânărul, al cărui nume are rezonanţe normandice aristocratice, pare a trăi într-o lume proprie, separată de cea reală printr-un perete subţire, de abur străveziu. Deşi sprijinit pe o arhitectură greoaie, stilul narativ are o mare putere de sugestie şi niciun amănunt nu este lăsat la voia întâmplării, portretul închegându-se atât din detalii vizuale concrete, cât şi din sugestii abia înfiripate, ce dau reprezentării un inefabil aer decadent: şapte safire de Ceylan împodobesc degetele lui Aubrey, întreaga sa făptură emană un parfum greoi, de garoafă roşie, vestimentaţia afişează întotdeauna o graţie excesivă şi ostentatorie, iar scrisul îi este semeţ, cu litere mari, pecetluite în ceară albastră. În ciuda abundenţei detaliilor, personajul rămâne învăluit într-o aură enigmatică, potenţată de absenţa oricărei legături solide care să-l ataşeze unei existenţe banale şi prozaice: „Cu ce prilej, în ce împrejurări făcuse aşa de timpuriu călătorii atât de minunate nu spunea, precum nici cine era, ce şi de unde, dacă avea părinţi, rude sau prieteni, unde sta cu casa măcar-nimic, cu desăvârşire nimic”.

Preocupările oculte îl menţin pe Aubrey de Vere în zona de penumbră a percepţiei, enigmaticul tânăr fiind o „fiinţă unică într-adevăr şi stranie”, care se detaşează net de masa nediferenţiată a trecătorilor, atât prin frumuseţea sa ciudată şi rece, cât şi prin aerul singuratic şi nepăsător cu care trece prin viaţă, ca şi cum ar pluti într-un vis. Există, în tânărul reţinut, mereu atent să-şi „perdeluiască scurtul lui trecut şi viaţa de toate zilele”, un secret ce se cere a fi spus, dar care este oprit la hotarele buzelor şi închis în apele albastre ale inelelor de pe degete. Un resort adânc pare a se mişca uneori în sufletul cu vârtejuri palpitând sub nisipuri, dar gândul nu-şi îmbracă scânteierea în cuvinte, rămânând ascuns în fragila sa ţesătură de umbre mişcătoare.

Tovărăşia celor doi este ea însăşi ciudată, părând a fi fost urzită într-un trecut îndepărtat, acolo unde destinele oamenilor iau fiinţă, transgresând barierele timpului şi ale spaţiului. Ei par a se şti din vremuri demult apuse, simţindu-se unul pe altul,într-o tăcere menită a prelungi taina şi în care cuvintele, atât de străvezii şi de înşelătoare, nu-şi află locul, nici rostul. Discretă şi reţinută, prietenia le este pecetluită prin întâlniri matinale şi aproape ritualice, când vântul adie a trandafir şi a miros de pin, şi niciodată seara.

Aubrey de Vere dispare însă în mod misterios, tovarăşul său regăsindu-l în cele din urmă la vreme târzie, de noapte, sub înfăţişare sulemenită de femeie, bântuind pe străzile pustii ale oraşului adormit. Confuzia naratorului, împletită cu „nedumerire şi urât şi teamă”, se topeşte în cunoscuta mireasmă de garoafă roşie, făcând loc unei „curioziăţi josnice”care-l va determina să pândească, timp de câteva seri, în aşteptarea straniei apariţii.

Fantasticul se urzeşte din umbre de „catifea şi de plumb”, într-o altă noapte, întunecoasă și mirosind „a taină, a păcat, a rătăcire”, când Aubrey i se înfăţişează naratorului la o răspântie scăldată într-o lumină ce face ca întunericul din jur să pară încă mai adânc. Fiinţa spectrală, ivită parcă de nicăieri, are chipul vopsit în culori ce-i dau o înfăţişare sumbră şi ciudată, sporind ceasul de mister şi de spaimă sleită, difuză. Ceva necunoscut, asemeni unei puteri străine, malefice, pare a-l fi luat în stăpânire pe straniul tânăr, ceva rău şi neştiut, ce-i tremură glasul şi corpul, într-o înfrigurare pierdută şi dureroasă. Pe cât de bruscă îi fusese apariţia, pe atât de neaşteptată îi era metamorfoza: „Aveam înaintea mea un alt om, cu desăvârşire altul decât cel de adineaori […]. Treptat se redobândise pe sine, se îndreptase, înţepase nările şi acum sta ţeapăn, rece şi mândru, foarte mândru. Trăsăturile sale prelungi se ascuţiseră, de la albastrul fraged de floare coloarea ochilor îi trecuse la albastrul cu licăriri aspre ale oţelului, iar pe buzele subţiate zâmbetul i se făcuse crud”. Sub privirea uluită a însoţitorului său, tânărul pare, acum, învăluit cum este în lumina palidă a lunii, o făptură imaterială, desprinsă din lumi aeriene şi fantomatice.

Noaptea e stranie, tăcută şi adâncă, cu vânt cald şi molatec. Rămas să-şi aştepte tovarăşul chemat de îndatoriri neştiute, naratorul singuratic colindă, ca prin vis, cheiul pustiu, la picioarele sale apa canalului învârtejindu-se neagră şi sinistră, asemeni unui imens animal fantastic zămislit de puterile întunericului. Este momentul în care se produce alunecarea din timp şi din spaţiu, decorul asumându-si funcţia ultimă de catalizator în perceperea de catre narator a unui fantastic imagistic, dincolo de concretul imediat: „Sub mine alunecau solzii graşi ai apei leneşe, deasupra căreia se înfiripa străveziu un zăbranic de aburi”.

Aşteptarea este însă zadarnică. În lumina zorilor, vraja ce cuprinsese locurile pare să fi pierit, contururile peisajului îndulcindu-se. Rămâne, totuşi, o sugestie de spaimă, abil strecurată de un narator ce şi-a redobândit, acum, luciditatea: Apa deasupra căreia copacii fac boltă fragedă, înfrunzită, „e calea ce-o urmează trupurile celor înecaţi”. Sugestia este reluată apoi şi dezvoltată, făcând loc unui amănunt înfricoşător: în apele canalului va fi fost pescuit cadavrul desfigurat al unui tânăr împodobit din belşug cu safire de Ceylan, numai cu safire de Ceylan. Învelit într-o manta, în toată splendoarea sa vestimentară, însă desculţ, Aubrey de Vere îşi încheiase misterioasa existenţă, cu inima străpunsă de lama unei arme şi cu chipul ars, până la os, de acid.

Departe de a arunca lumină asupra misterului, sfârşitul poveştii îi va intensifica, dimpotrivă, partea de tenebre: la şapte ani de la ciudata întâmplare, când naratorului i se oferă ocazia de a afla ce se întâmplase, de fapt, cu adevărat, acesta refuză orice amănunt edificator. „Unei istorii frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină” şi odată vălurile sfâşiate, farmecul său inefabil dispare. Iar atunci când scurgerea anilor amestecă ce a fost cu ce ar fi putut să fie, a-ţi aminti poate însemna a păstra, din trecut, doar partea lui de frumuseţe nealterată, întocmai precum ai ţine, într-o tainiţă doar de tine ştiută, o icoană căreia praful timpului i-a răpit vioiciunea culorilor, dar nu şi frumuseţea pură a desenului.

[1]Dicţionarul general al literaturiiromâne, Ed. UniversEnciclopedic, Bucureşti, 2004, p. 76

[2]DumitruTiutiuca, Antologianuveleiromâneşti, Ed. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 255