Mircea M. Țara, născut pe 10 ianuarie 1987 la Baia Mare, și-a descoperit pasiunea pentru literatură la sfârșitul liceului, deși și-a cultivat imaginația încă din copilărie. A absolvit Facultatea de Litere (Română-Engleză) la Universitatea de Nord și un master în marketing online la ASE București, după ce a tradus cartea „Drumul înfometat” a lui Ben Okri.

Cariera sa literară a început oficial în 2017 cu romanul fantasy „Inima dragonului”, prima parte din seria „Baladele Nlithiei”. A continuat seria cu „Secretul Regelui Nemuritor”, „Căderea celor 7 turnuri”, „Vrăjitoarea de foc” și „Marginea lumii” (2023).

În prezent, lucrează ca senior copywriter la McCann Group și locuiește în București cu soția sa, Elena și cei trei copii. Printre proiectele sale se numără podcastul SF „Biofy”, aforisme și ateliere de scriere creativă. În 2023, a participat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași ca invitat la Casa Fantasy.

Pasionat de cafea (niciodată neagră, întotdeauna cu lapte), consideră noaptea cel mai propice moment pentru creativitate și visează să locuiască într-o zi pe o faleză în Scoția sau Irlanda.

10 Întrebări pentru Mircea M. Țara

1. Dacă ar trebui să explici unui dragon de ce merită să citească „Baladele Nlithiei”, care ar fi argumentul tău decisiv?

În primul rând mulțumesc de oportunitatea de a mai vorbi despre cărți și fantastic și lumea Nlithiei. În al doilea rând, începem direct cu întrebări dificile? E perfect. Sunt exact genul de întrebări care fac o discuție mai savuroasă.

De ce să citească un dragon Baladele Nlithiei? Pentru că în cărțile mele dragonii nu sunt doar niște anexe, niște animale ce pot fi călărite de așa-zișii cavaleri. Dragonii sunt parte din esența poveștii. Nlithia nu ar exista în forma în care e ea fără dragoni. Sunt inteligenți și inteligibili (când vor) și fără ei întreaga lume se duce de râpă. În plus sunt cei mai amuzanți. Cine nu ar vrea să citească o poveste cu dragoni care au simțul umorului, cunosc ironia fină și reușesc să fie sarcastici chiar și doar cu o ridicare de sprânceană.

2. Spune-ne sincer, câte cafele cu lapte ai băut în timpul scrierii ultimei tale cărți, „Marginea lumii”?
3. Glumesc. Nu am stat să calculez și îmi pare rău. Pentru că îmi plac statisticile de acest gen și pentru că beau aproximativ 3 cafele pe zi. În unele zile mai puțin, în altele mai mult. Dar cifra nu cred că e departe de adevăr ținând cont că am lucrat aproape un an (pic cu pic) la carte.
4. Dacă personajele tale ar putea să te judece pentru ce le-ai făcut în cărți, care crezi că ar fi cel mai supărat pe tine și de ce?

Cei mai supărați, până acum, ar fi Vel și Lied. Motivele? Hai să facem un mic tabel.

Aș zice că e aproape egalitate. Dar nu toate baladele sunt scrise încă, deci rămâne de văzut cine va fi cel mai supărat pe mine până la final.

4. Ai menționat că visezi să locuiești pe o faleză în Scoția sau Irlanda. Ce crezi că ar scrie un Mircea paralel care trăiește deja acolo?

O carte despre un tată care își ratează căsnicia datorită păcatelor și adicțiilor lui, doar ca să aibă o nouă șansă la redempțiune. Pe care, bineînțeles, o dă și pe aia de gard. Dar sincer, nu știu. Ce știu e că acel Mircea ar privi mai des cerul, norii, valurile, faleza. Ar avea un strop mai multă liniște în minte.

5. În calitate de copywriter la McCann și scriitor fantasy, care sunt cele mai amuzante moduri în care aceste două lumi se ciocnesc în mintea ta – sau în viața de zi cu zi?

Modul cel mai evident sunt campaniile publicitare pe care le fac și care conțin toate un dram de poveste. Măcar un dram. Apoi, sunt proiectele tangențiale care se nasc când povestea întâlnește concepte din publicitate, cum e podcastul SF Biofy pe care l-am făcut cu un fost coleg, printre picături, cum se spune, pentru că ni s-a părut interesant și amuzant un viitor în care poți să-ți faci upgrade de organe pe abonament – ca la Spotify – și ce se întâmplă dacă nu plătești la timp abonamentul. Ochiul bionic îți livrează reclame. Amuzant, până te lovește o mașină pentru că tot câmpul tău vizual era acoperit de reclame și nu vedeai pe unde mergi.

6. Dacă ai putea împrumuta o singură abilitate magică de la unul dintre personajele tale pentru o zi, care ar fi aceea și ce ai face cu ea?

Mi-ar plăcea să pot călători instant dintr-un loc în altul, cam cum face Țesătorul la un moment dat în „Căderea celor șapte turnuri”. Aș călători în lumea asta toată. Instant. Fără zboruri de zeci de ore, fără stat în trafic, fără trecut pe la securitate în aeroport, fără așteptat trenuri prin halte. Oriunde, într-o clipă.

Dar ar mai fi o abilitate pe care mi-aș dori-o și pe care Lied o are. Mi-aș dori ca orice mă lovește în viața asta să mă pot ridica din nou și să merg mai departe. Lied e exilat – își face prieteni în exil. E lipsit de magie, găsește un artefact magic cu ajutorul căruia poate folosi din nou magia. Într-un cuvânt: reziliență nesfârșită. Ce-i drept, e mai ușor când ajungi să ai un dragon ca Blu alături de tine. Dar mare parte din viață nu l-a avut.

7. Ce ar conține „cafeaua perfectă” pentru tine și ce titlu i-ai da dacă ar fi o carte din universul Nlithiei?

Boabe de cafea proaspăt prăjite, provenind de la o fermă din Columbia, transformate într-un dublu espresso, cu un strop de lapte cremos. Iar dacă ar fi o carte, numele ei ar fi: Elixirul Eternității.

8. Când călătorești, cauți locuri care seamănă cu tărâmurile fantastice din cărțile tale? Ai avut vreodată un moment în care ai zis „Asta e exact ca în Nlithia!”?

Nu mi-am făcut până acum călătoriile în căutarea Nlithiei, dar mi s-a întâmplat de vreo două ori să văd câte o poză care să mă transpună în universul Nlithiei. Una ar fi o imagine cu nisipurile negre din Islanda, care sunt ca lumea nisipoasă a demonilor, iadul, sau Tavuth (care înseamnă și monstru și locul unde trăiesc monștri). Apoi, acum câțiva ani, după ce am publicat „Căderea celor șapte turnuri”, a cărei acțiune are loc în Osa, am dat online peste o imagine cu niște străzi dintr-o localitate din Maroc acoperite de covoare colorate ce erau suspendate între clădiri. Când am văzut imaginea mi-am spus: „dacă ar fi clădirile din piatră roșiatică, asta ar fi Osa.”

9. Care a fost cel mai ciudat sau amuzant feedback pe care l-ai primit de la un cititor despre universul tău fantasy?

Las mai jos o parte dintr-o recenzie de pe Goodreads. Am râs când am ajuns la bucata următoare.

”Cartea are de toate, fără a fi o shaorma grețoasă:”

Din fericire recenzia continuă:

„… cetăți fantastice (deasupra și dedesubt), personaje de toate rasele (majoritatea fantastice), eroi, antieroi și decrepiți pentru care te bucuri când dispar de pe scenă. Acțiunea e rapidă, unele încleștări sunt memorabile, iar pe alocuri am avut impresia că privesc ceva epic la un IMAX împreună cu autorul.”

10. Dacă ai putea organiza o cină fictivă cu trei personaje din literatura fantasy (din orice univers, inclusiv al tău), pe cine ai invita și ce fel de mâncare ai servi?

Întrebare deloc ușoară. Dar am să-mi fac viața ușoară.
Nanny Ogg, vrăjitoare din lumea Disc a lui Terry Pratchett. Pentru că face orice conversație amuzantă și picantă.
Asht, din Nisal – pentru poveștile și baladele pe care le știe. Nu i se spune Bardul Nordului pe degeaba. Dar și pentru râsul lui molipsitor și simțul umorului.
Locke Lamora, ticălosul gentilom al lui Scott Lynch, pentru aventurile pe care le-ar avea de povestit. Ar fi savuroasă o conversație dintre el și Asht. Să îi asculți întrecându-se în laude și exagerări despre cum au dat cea mai mare lovitură.
Niciunul dintre aceștia nu e pretențios la mâncare. Pun preț mai mult pe companie decât pe meniu. Deci le-aș pune pe masă o tochitură cu mămăligă și brânză de oaie rasă pe deasupra și o carafă de vin. De fiecare. Pentru conversații spumoase.