Mareana

(Fragment)

Și domnișoara Jane Mittelfrau avea o dilemă în aceeași zi de 6 noiembrie: să se îmbrace ori în alb, ori în negru. Era cea mai importantă zi din cariera sa, și voia să-i rămână în amintire absolut perfectă. Verificarea a început de dimineață, stând dezbrăcată în fața oglinzii. „Bravo ție, draga mea Jane” s-a felicitat, „multe femei mult mai tinere ca tine ar da zece ani din viață să aiba un popou obraznic ca al tău, da, pur și simplu perfect.”

L-a încordat. „Taman bun de mușcat.” Din tot actul sexual, care însemna mult în viața sa, domnișoarei Jane Mittelfrau îi plăcea cel mai mult să fie mușcată de fund. În momentul de maximă excitație, le stârnea pe iubitele sale s-o muște până la sânge. Adora „acea” durere. A doua zi dimineață, după o noapte doldora de mușcături, examina urmele dinților. „Ce fețe ar face membri consiliului de conducere, dacă în toiul întâlnirii mi-aș da jos chiloțeii”, se gândea uneori cu un fel de plăcere cumva puerilă, „oare cu cât mi-ar mări salariul?” Și așa nesimțit de mare, dar niciodată destul de mare.

În dimineața aceea n-avea decât o singură urmă de dinți pe fund, făcută noaptea trecută de secretara sa, Marriana. De ceva timp ea își schimbase oficial numele, încă din copilarie părându-i se banal și total nepotrivit pentru o ființă deosebită ca ea. Încă un r îi adăuga o notă distinctă de unic – nu cunoștea și nu mai auzise de nicio altă Mariana cu doi de r. Multe puteai deduce despre ea după acea mușcătură. Urmele erau poziționate impecabil, „à la carte” – dovedind dantura perfectă a Marrianei – încă un lucru perfect în ziua care trebuia să fie perfectă. Doar că locurile unde veneau caninii erau mai adânci, sugerând că la Marriana erau mai lungi decât trebuia – dăndu-i un aspect ușor „drăcesc” atunci când zâmbea ori râdea. Dacă erau singure in birou, Jane ii spunea „Drăculița mea”, pronunțănd drăculiță oarecum stângaci, tipic străinilor pentru care litera ț e de obicei o piedică verbală de netrecut. Cu tot chinul în a-l pronunța, cuvântul, inventat în glumă de Andrei, consilierul pentru „veridicitatea inițială a conceptului”, îi plăcea la nebunie. „Pentru asta îți măresc salariul cu 500 de lei”, i-a zis într-un gest spontan de mărinimie, dar care, bineînțeles, niciodată n-a devenit realitate.

– De ce nu?, rosti încet, ca și cum ar răspunde la o întrebare care îi trecuse prin minte, până la urmă, merita să fie prima.

Ia de pe masă noul telefon mobil, primit de la firmă cu o zi în urmă. Cel vechi îi căzuse în apă – versiunea oficială; cea neoficială era că voia să aibă neapărat, dar, bineînțeles, nu din proprii banii, Nokia 7610. Desigur, pentru pragmatica Jane „ultimul răcnet din domeniu”, nu însemna mai nimic: atât timp cât se auzea bine, putea suna și putea fi sunată, orice telefon era bun. Atunci de ce să-l fi aruncat în closet pe cel vechi de care era mai mult decât mulțumită? Simplu, n-avea o funcție cu care se mândrea Nokia 7610 – o camera de fotografiat/filmat.

– Ia să vedem.

Obiceiul de a gândi, uneori, cu voce tare i-a rămas din perioada în care se străduia să-și perfecționeze atât exprimarea, cât și dicția – amândouă, de muuult cam deficitare.

– Asta e!

Apăsă pe câteva butoane, privind atent ecranul.

– Nu, nu e ăsta. Fir-ar al dracu’ de telefon! Care mă-sa e butonul?

L-a găsit abia din a șasea încercare.

– Parcă văd că o să-mi pară rău după Fifi. Așa-i zicea vechiului telefon. Cum dracu’ se face?

Jane, în viața ei, nu mai făcuse nicio fotografie.

– Poate ar trebui să iau niște cursuri?

Plătite de firmă, bineînțeles. Motivul, pentru „birocrații ăștia”, putea fi nevoia de a face poze pentru urmărirea cu precizie a dezvoltării lucrărilor în șantier.

– Genial, rosti, Jane, dragă, ești genială. Iar acum concentrează-te să-ți iasă cât mai bine.

„Ce o să-i mai fac Marrianei după ce se termină toate astea”, se gândea Jane cu o plăcere ușor sadică, câteva ore mai târziu, în timp ce verifica ultimele pregătiri pe șantier.

„Drăculița o să fie sfâșiată rău de lupul cel fioros și curos, adică foarte curos.” Deși totul era perfect, Jane nu era întru totul mulțumită. Muncitorii din jurul ei au observat asta. După atâtea luni de când o vedeau zilnic, îi ghiceau în cele mai multe cazuri starea de spirit, însă acum parcă nimeni nu-și dădea seama ce anume nu-i convenea. În fine, Andrei își luă inima în dinți și o întrebă.

– A, nu, nu, nimic, totul e în perfectă ordine.

Răspuns care l-a zăpăcit și mai mult. „Totul e perfect, deși nu e perfect”, a socotit Andrei în stilul său de adevărat consilier de veridicitatea inițială a proiectului la care orice lucru putea fi „așa, dar și așa; deși nici așa nu era rău”. „Se pare că Drăculița n-a prestat azi noapte cum trebuie.” Toate astea în gând, bineînțeles; „șefa” nu știa multe când se supăra. Deși nu era prost, din prima, de pildă, s-a prins că n-o să-i mărească salariul pentru ideea cu porecla pentru Marriana, de data aceea presupunerea lui era greșită. Căci Drăculița prestase bine – acel semn albăstrui roșiatic foarte frumos, cu marginile perfect conturate, dovedea că dinții Marrianei stătuseră o vreme bine înfipți în locul unde curbura fundului începea să-și schimbe direcția din sus în jos; iar apoi, șefa se gândea la ceva de care Andrei își aducea aminte doar cănd era sau prea cald sau prea rece – adică vremea. Ziua de 6 noiembrie nu era nici frumoasă, dar nici urâtă; mai degrabă nu era perfectă.

Vântul, care bătea o dată cu primul cântat de cocoș, aducea un aer greoi și rece de parcă se aflau în creieri Carpaților, și nu pe un maidan cu câteva cocioabe din chirpici, locuite de țigani adunători de fier vechi de prin cartierele mărginașe ale Bucureștiului. Totul mirosea a prima zăpadă, iar Jane și-ar fi dorit pentru ziua care trebuia să-i rămăna în amintire ca perfectă, să fie liniștită, caldă, însorită. Ca și cum ceva sau cineva voia totuși să-i facă pe plac, brusc norii, care se adunau la asfințit, se despărțiră pentru o clipă, lăsând o rază palidă de soare să atingă o imensă pancardă în fața intrării în șantier, pe care scria cu litere gotice standard, nu din întâmplare alese, la propunerea consilierului de veridicitatea inițială a proiectului: DRACULA PARK.

„Fir-ar să fie”, se gândea Jane, când a observat primul fulg de zăpadă care i-a aterizat pe mână, „chiar n-am noroc.” Pe de altă parte, dilema în privința apariției sale la spectacolul din noaptea care se lăsa încet, s-a rezolvat de la sine: se va îmbrăca în negru – zăpada ar arăta nasol pe hainele albe, părând murdare. Iar Jane ura murdăria. Cu vremea n-ai cum face o înțelegeri și nici nu-i puteai oferi „șpagă” – unul dintre primele și oricum puținele cuvinte învățate în limba locală.

Ningea deja de a binelea, când, prin poarta șantierului, au început să treacă autobuzele. Jane stătea la fereastra biroului său făcut dintr-un container și le număra: trezeci si unu, treizeci si doi, treizeci si trei… În total trebuiau să fie o sutădouăzeci.

– Ce plictisitor e să numeri autobuze, rosti încet; era foarte atentă să n-o audă nimeni vorbind singură, cine știe ce s-ar mai fi înțeles.

Îi veni o idee:

– Ia să vedem dacă funcționează.

Îl scoate din buzunar pe Fifi Jr. Așa îl poreclise pe noul Nokia 7610, în cinstea fidelului Fifi original, aruncat – nu cu inima ușoară. Deschise prima poză din lungul șir, făcut de dimineață în fața oglinzii.

– Delicios! Treizeci și patru…

Funcționa. Număratul autobuzelor nu doar că nu era o treabă plictisitoare, dar Jane începuse să aștepte nerăbdătoare intrarea lor. Regula era simplă: deschidea poza următoare când la poarta șantierului apărea autobuzul. Oricine altcineva cu siguranță n-ar fi avut răbdarea de a se uita la ele. Cel care le făcuse clar nu se pricepea. Majoritatea erau fie mișcate, fie strâmbe, se vedea ori prea mult ori prea puțin; unele fiind de a dreptul vulgare (Jane le găsea „sexy”). Dar când unicul subiect este fundul unei negrese și urma unei mușcături zdravene pe el, așa ceva e, până la urmă, inevitabil. La șaptezeci și opt s-a oprit brusc, și nu pentru că epuizase pozele din telefon. I-a atras atenția o pată verzui-maronie ivită printre fulgii de zăpadă. L-a închis pe Fifi Jr., repede și-a pus trenciul peste umeri și a ieșit.

Pata verzui-maronie era acum printre autobuzele parcate.

Jane a pornit spre ea, trecând printre oamenii care între timp umpluseră curtea. În prima clipă nu a înțeles de ce nimeni nu se dădea la o parte din fața ei, așa cum făceau muncitorii când venea în șantier; dar repede și-a dat seama. „Dobitocii nu știu cine sunt”.

Iar autobuzele intrau în continuare, aducând oameni care pentru suma de 75 lei plus un sandwich și o sticlă (mică, de 0,33 litri) de suc au acceptat să fie „spectatori” la acea „mascaradă”, numită doar de organizatori „spectacol”. Dacă ar fi știut românește, ar fi aflat că o parte dintre ei considerau suma mult prea mică pentru a sta cele două ore, cât li s-a spus că va dura totul, în viscolul ăsta dușmănos.

A zărit-o în ultima clipă: pata verzui-maronie – de fapt paltonul care a costat douămiișaptesute de lei chiar dacă a fost luat de Black Friday, pe care i l-a dăruit secretarei sale personale cu o săptămâna în urmă, de Halloween. Tocmai urca într-un autobuz deja golit de oameni. Singurul rămas era șoferul care a închis ușa după ce Marriana a intrat. Nu mai exista niciun dubiu: acea zi cu greu va intra în amintirile sale ca fiind perfectă. În disperata dorință de a o salva, Jane a început să-i împingă pe oamenii din fața sa – trebuia să ajungă cât mai repede la autobuzul ăla nenorocit în care urcase Marriana. A oprit-o un bărbat corpolent:

– Und’ te grăbești, cioara dracului?

Jane a înțeles doar partea cu dracul, nu și cu cioara, că asta ar fi supărat-o rău – era sensibilă la comentarii legate de culoarea pielii sale. Nedându-și seama cât de indispus era – viscolea din ce în ce mai tare, se pregătea să-l împingă pe dobitoc înc-o dată.

– Mai ridici mâna o dată la mine și te sparg!

Cine știe unde s-ar fi ajuns dacă din încurcătură n-o scotea un muncitor:

– Las-o omule, ea e șefa de pe aici!

– Poate ție, eu n-am șefi, i-a răspuns viitorul spectator corpolent, dar deja nu mai avea chef de a sparge ceva. Șeful e șef – știe toata lumea.

„Cum să mi se întămple mie așa ceva”, își zise, „sunt geloasă”. A stat așa câteva clipe, cu un picior pe treapta autobuzului, copleșită de un sentiment neașteptat de mirare: mai sunt eu în stare de așa ceva? De când hotărâse cu ani în urmă să devină cineva important, repede și-a dat seama că asta însemna asumarea unor reguli simple, dar de neocolit. Regula nr. 1: dragoste egal sex egal sport; orice mai mult decât o partidă bună de transpirat e pentru amatori sau luzeri; până la urmă unul și același lucru.

Gândul că „ziua de astăzi nici vorbă să fie perfectă, ci dezastruoasă” a impins-o să pună hotărât mâna pe clanța – ce o fi, o fi! Ocazie cu care îi zari jegul; înc-o dată, Jane detesta murdăria. Se aștepta să vadă următoarea scenă: Marriana, în pielea goală, eventual cu șosetuțe roz, primite cadou tot de la ea, așa, fără vreun motiv (îi plăcea să aibă în preajmă rozul acela de fetiță cuminte), călărindu-l pe șoferul autobuzului, care nici nu se obosise să se dezbrace, desfăcând-și doar fermoarul pantalonilor și de acolo, cu greu, și-a scos scula de scărpinat pisicuțele domnișoarelor necuminți. În treacat fie spus, a auzit, sau a citit undeva, că la bărbații din România e de aproximativ două ori mai lungă decât media europeană, dar chiar și așa nu se putea compara cu sculele adevărate ale strămoșilor săi din Africa. Sau, și mai rău, mușcându-l pe dobitoc de fundul lui păros și, poate chiar, cine știe, rău mirositor – orice e posibil cu nespălații ăștia… Nu se poate, nu e drept! Cum putea să se lipsească de un fund zvelt, rotund și jucăuș ca o minge, perfect neted și întotdeauna bine spălat, și să-și înfigă dinții în… în… așa ceva de… A, da, și paltonul verzui-maroniu aruncat fără milă printer scaunele cu huse, cândva albe. Era inevitabil: diseară, după ce se termina totul, biciul pentru ocazii speciale, împodobit cu biluțele de plumb nu degeaba poreclite „dansatoare”, o să fie pus la treabă. „Vai de curulețul tău, Drăcușorule”, era ultimul gând al lui Jane înainte de… de…

– El e fratele meu Costel.

Pe neașteptate, domnișoara Jane Mittelfrau (nu o dată Marriana s-a gândit că șefa și-a dublat t-ul din numele său din același motiv ca și ea) s-a simțit prinsă pe picior greșit. Voia să zică ceva, orice, dar nu-i venea în minte decât banalul „m-am făcut de kkao”. Marriana, pricepută s-o scoată din orice încurcătură, i-a sărit în ajutor. Ce-i drept, de data asta involuntar – dacă ar fi știut în ce ciorbă fierbe Jane, poate ar fi lăsat-o acolo mai mult, să sufere un pic pentru c-a suspectat-o de infidelitate.

– Din păcate nu vorbește engleza.

Într-o clipă, Jane s-a reorganizat – încă una din calitățile sale:

– Da? Spune-i te rog că nu e nicio problemă, nici eu, ha, ha, ha, nu vorbesc româna.

„Poate n-o fi totul pierdut”, gândi, „ziua, până la urmă, ar putea fi perfectă”. Dacă și Cel de sus dispune viscolului să se oprească, lucru nici de cum imposibil, dat fiind că în această țara orice e posibil – remarcă des folosită de străinii care o cunoșteau cât de cât.

Din acea scurtă meditație a scos-o mâna lui Costel, mare, dezgustător de păroasă.

„Deci, e o chestie de familie”, mintea lui Jane trecu brusc la alt subiect. Și Marriana era păroasă (n-ar bănui nimeni văzând-o îmbrăcată); blănița dintre picioarele, păroase și ele, se întindea până la buric – chiar și un pic mai sus. Când a văzut-o dezbrăcată prima oară, Jane abia s-a abținut să nu vomite. Ura părul de pe corp și se îngrijea ca ea să nu-l aibă – în afara celui de pe cap, negru și sârmos, o claie, ceva între o oală căzută de la etajul zece și o minge uzată de rugby. A două zi a ajuns la birou cu întârziere, iar Marriana o aștepta la ușă. Au intrat și cu un zâmbet de drăcușor Marriana a încuiat o dată, iar după o pauză plină de tensiune – ce urmează, o Doamne? – a mai întors cheia. Gata. Toată această lume nespus de mare, unii zic chiar nemărginită, s-a împărțit în două: aici și dincolo. Iar între ele, această simplă ușă de metal, încuiată de două ori… Dacă partea de dincolo, printr-un miracol ar fi dispărut în clipa aceea, Jane n-ar fi observat. Atât de puțin o interesa. Privind-o drept în ochi, Marriana a început să-și ridice încet (încet) fustița înflorată, de asemenea cadou de la Jane – de fapt, mai degrabă de la compania pentru care lucra – fără nicio explicație a înmânat bonul contabilei ca să-l treacă la protocol. „Să știți că n-am chiloței”, a anunțat-o simplu. Chiar că era drăcușor. Unul mic și dulce, după părerea lui Jane; rău și de evitat, după părerea paznicului de noapte, nea Lae, care era vecin cu bunică-sa și o cunoștea de când se născuse.

Marriana a lăsat să-i cadă fustița în ultima clipă și cu aceeași încetineală a reluat totul. De data asta a mers un pic mai sus. Picioarele, se vedea clar, erau ca de bebeluș, adică fără nici un fir de păr. Mai sus e la fel? Și-a ras totul și de pe burtă, sau și-a lăsat un fluturaș, o inimă, ori a modelat de la buric în jos literele J-A-N-E din fire de păr, E-ul pierzându-se exact acolo unde trebuia? Când a lăsat să-i cadă fustița și a doua oară, Jane a hotărât că e momentul să preia inițiativa – regula nr. 2: preiei inițiativa oricând poți. Cine știe de câte ori s-ar mai fi jucat Marriana cu nervii ei, știind-o perversă – tot după părerea lui nea Lae; dar, ce-i drept, vorbele lui trebuiau luate cu rezervă, pentru că a înlocuit-o pe soția sa, tanti Nușa, dupa ce a murit „sărăcuța de ea”, cu păhărelul de țuică gol doar când dormea. Jane a prins-o pe Marriana de șolduri și a ridicat-o în aer ca pe un pui de găină tocmai bun pentru tocănița ardelenească care îi plăcea la nebunie. Regula nr. 3: trebuie să fii puternic. Prin care Jane înțelegea să meargă zilnic la gym – ceea ce și făcea cu multă conștiințiozitate. Când, mai târziu, a aflat că această regulă se referea la puterea minții, dependența de strângere și relaxare ritmică a mușchilor deja se formase – întotdeauna își făcea programul de activități zilnice în funcție de orele de mers la gym. Marriana a desfăcut larg piciorușele sale albe-albe, așezându-se comod pe umerii lui Jane, cu burtica drept în fața nasului ei turtit. Dacă n-a avut răbdarea să-i arate ce a făcut cu părul de deasupra punctului G, acum să se descurce cum poate – singură. Apoi și-a lăsat fustița cu floricele viu colorate să cadă peste tot ceea ce era dedesubt, inclusiv capul lui Jane. Cum și-o fi dat ea seama că Marriana nu mai avea niciun fir de păr pe corp în orice direcție te-ai apuca să-l cauți, numai ea știa – mai precis – limba ei.

Toate astea au durat un pic mai mult decât ai clipi de două, cel mult trei ori, totuși destul cât să aibă loc următoarea discuție între Costel și Marriana:

– Nu mi-ai zis că șefa ta e cioară.

– Voiam să-ți fac o surpriză.

– Mulțumesc. Ai putea să-mi aranjezi s-o tăvălesc? N-am făcut-o niciodată cu o cioară.

– Ești nebun? Șefa se cunoaște cu președintele!

– Cu Iliescu?

– Cu ăla din America, tămpitule, Bush.

Cine a zis de căile Domnului că sunt necunoscute, chiar avea dreptate. Valabil cel puțin în zona Carpaților Orientali. Altfel, ar fi greu de explicat de ce și Jane s-a gândit la același lucru, având în vedere că pe ea bărbații, în sensul „ăla”, n-o interesau nici cât negru sub unghie (ah, ce scârboșenie): „Ce ar fi să încercăm ceva mai târziu, în trei, n-am facut-o niciodată, poate acum e momentul. Ziua perfectă să fie legată și de o noapte perfectă, combinată cu o nebunie”. Nu-și punea problema ca Marriana sau Costel n-ar fi de acord. „Ce mare chestie, o să ne jucăm și noi un pic. Oricum, nimeni n-a zis că va fi gratis. Ce-i dau taurului ăsta tâmpit, pun la protocol; că astăzi e o zi mare, merită oricât”.

– Aș da o sută de dolari să i-o trag zdravăn șefei tale.

– Chiar ești nebun, ea umblă cu milioane, cu sutele se șterge la cur.

– Și înc-o sută să i-o trag între dâmburile alea babane crescute la spate.

Marriana era nedumerită:

– La ce te referi?

– La curul șefei tale.

Printre calitățile, sau defectele Marrianei, depinde cum le privești, se număra și pragmatismul.

– De unde ai tu atâția dolari?

– O să-mi împrumuți tu.

– Poftim?!

Discuția despre posibila utilizare și prețul celei mai de seamă părți a corpului său fu întreruptă de Jane. A întins mâna pe care Costel a prins-o parcă în menghină și imediat a început s-o scuture în stilul „femeilor le plac bărbații puternici”. De altfel, Costel chiar era bărbat bine. Cât de subțirică era sora sa, pe atât era el de zdrahon; o apariție a bărbatului simplu și dur, aducând aminte de un potcovar, sau un miner. Numai culoarea pielii era identică, de un alb nobil și ușor bolnăvicios, rar întâlnit în această țară, făcându-l să pară c-a trăit cu soră-sa toată viața sub pământ, văzănd soarele doar la televizor. Încă un amănunt: amândoi aveau dantură perfecta, dar caninii proeminenți îi avea doar Marriana.

– Vezi să nu i-o smulgi, tămpitule, i-a spus Marriana printre dinți, nu e țâță de capră.

Costel avea câteva capre la un coleg, tot șofer, în satul Domnești, la zece kilometri de București.

– Merci surioară că mi-ai amintit. Poate vând una zilele astea.

„Trebuie neapărat să sărbătorim succesul din seara asta în trei”, era penultimul gând al lui Jane, în timp ce mergea cu microfonul în mână spre scena de mărimea celor pe care cântase Michael Jackson în turneele sale mondiale – dorința sa expresă în fața întregului consiliu de conducere, acceptată abia după amenințarea, ha, ha, ha, cu demisia pe loc dacă scena va fi chiar și cu un centimetru mai mică. „Băiețelul neastâmpărat”, cum îl numea, era idolul său încă din perioada Jackson 5ive; mai puțin, din momentul în care „băiețelul” și-a albit pielea de parcă era o rușine să fii negru. „Până la urmă, viscolul ăsta nesuferit nu e chiar așa de rău, zici că face parte din efectele speciale (pentru care s-au dat o groază de bani)” – veni rândul și ultimului gând al lui Jane Mittelfrau. În clipa următoare au întâmpinat-o membrii guvernului în frunte chiar cu primul ministru, căruia niciodată nu reușise să-i rețină numele; nici lui, nici ministrului turismului care, jos pălăria, întru-un moment de inspirație inexplicabilă chiar și pentru el, a pornit totul. O salutau respectuos în fața grupului de ziariști, care aveau un chef nebun de muncă, ca și oamenii din jurul lor aduși ca spectatori.

Singurul lucru care le mai încălzea inimile era accesul la coctktail, promis de când plecaseră din Bucuresti – după ce se termina tot acel „bâlci, mai ieftin decât ieftin”. Doar fotografii munceau de zor, fâcănd poze cu cei care dădeau mâna cu domnișoara C.E.O Jane, știind că ulterior vor fi cumpărate ca pâinea caldă. Orice politician știe în ce poze trebuie musai să apară. Iar Jane le oferea zâmbete atât de largi, încât cei care sub nicio formă nu puteau fi duși de nas, bănuiau că ea astfel încasa bani frumoși. Când ea, de fapt, își manifesta doar bucuria pentru că, iată, acea zi, nu că n-ar fi meritat, ar putea fi perfectă.