Care e binele?

Citeam, așadar, în legănatul molcom al trenului, din cartea luată de acasă. Sumerienii polenizau plantele… este ultimul lucru pe care l-am văzut pe pagină, înainte ca totul să fie învăluit de întuneric. Brusc nu am mai văzut nimic. Toată lumea a întins automat mâna după telefonul din dotare, iar compartimentul a fost luminat de lanternele tuturor. Afară se făcuse deodată beznă. Trenul a încetinit. Pesemne conductorul, după ce își revenise din uimire, a apăsat frâna. Am mai mers un timp din inerție, apoi ne-am oprit.

Ai fi zis că este normal să se audă vociferări sau țipete, însă noaptea nefirească adusese cu ea și tăcerea. O liniște la fel de groasă ca pătura de întuneric părea că a astupat gura tuturor. Doar glasul unui copil se auzi la un moment dat de vagonul de alături:

– Mama, unde suntem? De ce ne-am oprit?

Răspunsul nu s-a auzit, probabil că a fost dat cu voce joasă. Sigur există o explicație, mi-am zis, ca unul obișnuit să găsească logica oricărui lucru. Însă chiar și eu m-am simțit neliniștit, măcar la gândul că dacă noi nu vedem nimic nici alt tren venit pe șinele acestea nu ne-ar vedea. Mă bazam însă pe faptul că, până la urmă, poate și ceilalți se opriseră în așteptarea unor instrucțiuni pertinente.

E un singur fir ce desparte întunericul de lumină, așa cum e o linie subțire care desparte umbra de omul însuși într-o zi cu soare. Noaptea aceasta părea fără început și fără sfârșit.

Am fost printre puținii care au închis lanterna telefonului. Poate voi avea nevoie mai târziu dacă încurcătura asta va dura, mi-am spus puțin enervat din cauza întârzierii, a faptului că prietena mea mă va aștepta cine știe cât în gară și pentru că nimeni nu ne oferise încă o explicație. În curând, dezmeticiți din șocul initial, și alții au început să închidă telefoanele. Încet-încet în tot trenul se vedea abia câte o luminiță ici și colo.

Întunericul se făcea tot mai mare. Cei care la început se lamentaseră cu voce joasă au amuțit. Toți aveau speranța că, la un moment dat, cineva dintre lucrători va veni să ne spună ce se întâmplă. A trecut vremea, însă nimeni nu s-a învrednicit să ne aducă vești. Trenul nu se mișca. Nici acum, după atâția ani de la această întâmplare nu am o explicație pentru cele ce s-au petrecut. Cert e că, la un moment dat, m-a cuprins o stare de neliniște. O agitație care tot creștea. Ca și cum scăpasem un amănunt esențial de care acum depindea, nu doar confortul meu, ci integritatea mea fizică sau, mai mult, viața. Am simțit nevoia de a coborî și a mă îndepărta de trenul care ne ținea prizonieri.

În frică omul se agață de orice fir de gândire magică a mai rămas în el. Chiar și cei mai raționali se comportă ca niște copii, fiind confruntați cu situații cărora nu le pot dezlega resorturile. Nici eu nu făceam excepție și, la un moment dat, nu am mai putut suporta incertitudinea, așa că m-am ridicat în picioare. În penumbra aceea abia am reușit să-mi dau seama care este bagajul meu. Am observat însă că mai erau și alții pregătiți să facă același lucru, deși ai fi zis că trebuiau să se simtă mai în siguranță înăuntru decât în bezna de afară. Oamenii sunt niște animale ciudate de felul lor. Prin urmare ne-am încolonat cuminți, și am început să ieșim pe rând din burta monstrului de fier. 

Spre locomotivă, căci eu mă suisem în ultimul vagon, se vedea o lanternă, din aceea de cale ferată, care încerca să lumineze lungul șir de oameni încolonați. Mi-am amintit de vorba cu lumânarea și soarele, însă lumina se vedea mai mult ca un punct, ca și cum întunericul ar ține strâns în brațe chiar și sursa aceea modestă. Ca în copilărie când citeam la lumina lanternei sub pătură.

Am cedat impulsului și am început să merg pe lângă șirul de oameni cărora nu le puteam vedea fețele sau îmbrăcămintea, ca și cum aș fi trecut pe lângă manechinele unei vitrine noaptea. Nu se auzea niciun sunet și, deși era frig, nu zăream nici măcar aburul respirației. Confirmarea că suntem încă în viață.

Așa trebuie să fie iadul, mi-am zis mai mult ca o constatare, căci teama pe care o încercam era una pe care nu o mai simțisem. O spaimă care, de n-ar fi fost întunericul deplin, te-ar fi făcut să alegi până când ai simți că picioarele ori plămânii nu te mai țin. Mă simțeam rupt în două. Pe de o parte ființa dinăuntru voia să iasă și să alerge, pe de altă parte trupul, condus de minte, care știa că în mod real nu îl amenință nimic, tindea să stea pe loc.

Înaintam hotărât spre lumină, cum merg oamenii doar la naștere sau moarte, prin întunericul cel mai gros, căci singura constantă în viață este întunericul, aflat dintotdeauna acolo. Din când în când, câte o rază vine să-l risipească, însă după ce trece, acesta se regrupează. Nu știu de ce ne este atât de teamă din moment ce este singurul lucru cert din viața noastră.

Sunt unii mai optimiști din fire, știu, însă nu e cazul meu. Poate că asta este și din cauza formației mele școlare care necesită o anume rigurozitate, o anume înțepeneală științifică. Desigur, mi-aș fi dorit să fiu mai mult ca prietena mea, Aria, care a putut întotdeauna să creadă și în partea nevăzută. Chiar și când eram la școală, mai ales după vreun examen dificil, o auzeam spunând că a avut noroc sau că a ajutat-o Dumnezeu, iar eu, care știam cât de greu a muncit, îi spuneam să se ducă nepregătită la examenul următor să vadă dacă mai are noroc. Ea râdea și își vedea de treabă și, la fel de bucuroasă, exclama în fața oricărei întâmplări grele din viața ei. Vedea intervenția divină acolo unde nici nu te aștepți.

Eu în schimb știam că notele mari, sau norocul acesta de care tot vorbea aveau legătură doar cu faptul că era o fată muncitoare și deșteaptă, sufletistă ca nicio alta. Cred că de aceea nici nu i-am făcut curte vreodată. Poate pentru că mi-ar fi fost imposibil să mi-o închipui dezamăgită, zicând că a avut ghinionul să mă întâlnească sau pentru că, în felul meu rațional, îi purtam de grijă mai mult decât oricărei iubite. Aria era familia mea, care, spre deosebire de ai mei, mă accepta așa cum sunt, cu toate ciudățeniile mele. Ea m-ar fi iubit și dacă aș fi înebunit sau, mai rău, dacă aș fi făcut ceva nesăbuit și aș fi intrat la închisoare. Parcă o și văd la vorbitor îmbrăcată la patru ace și machiată (întotdeauna venea aranjată atunci când lucrurile se preconizau a fi dificile) privindu-mă în ochi în încercarea de a-și ascunde supărarea că am ajuns în asemenea situație și spunând cu un zâmbet nedisimulat: „Slavă Domnului că nu ai fost condamnat pe viață!”. Așa era, vedea binele acolo unde altora le-ar fi trebuit o lupă să-l zărească.

Nici nu știu de ce în aceste condiții m-am gândit la ea. Uneori trece vreme îndelungată până să-i acord cel mai mic gând iar alteori, atunci când mă sună, chiar dacă nu ne-am auzit de mult îi spun că sunt ocupat și îi închid rapid și fără menajamente. Însă uite, în această situație absurdă în care mă găsesc, primul om care mi-a venit în gând este ea. Se pare că o singură persoană este suficientă să te facă să speri, așa cum doar un felinar este destul pentru a vedea pe unde pășești.

Am mers prin urmare cu pas din ce în ce mai sigur spre lumina înghețată, neștiind ce o să fac atunci când o să ajung în dreptul ei. Ceilalți nu se mișcau. Stăteau așa în rând, fără să vorbească, fără fețe, niște arătări de coșmar. Un vis nebunesc în care singurul aflat în viață eram eu. Nu mă gândeam, totuși, la asta, doar înotam așa prin noaptea ca melasa, fără speranța că voi ajunge vreodată la capăt, părându-mi-se că au trecut ore sau chiar zile, într-un coșmar din care nici unul dintre noi nu părea că se poate deștepta, întrebându-mă: ce Bine ar fi putut să găsească prietena mea în acest haos?

Într-un târziu am ajuns lângă lanternă. Am ezitat. Oare să merg mai departe sau să mă opresc? Am hotărât să înaintez, orbecăind și să o iau în direcția orașului. Să fiu blocat din nou în tren nu îmi părea o opțiune. M-am amuzat gândindu-mă că se putea și mai rău, să mă fi aflat într-un avion. Uite ceva ce ar spune Aria, mi-a trecut fugar prin minte, la fel ca și figura ei delicată. Așa cum, în vis, de multe ori avem doar senzația prezenței celorlalți.