În cartierul Șchei străduțele-s înguste/ Și veșnic vezi câte-o pisică-n geamuri/ Femeile sunt faine și robuste/ Iar toți vecinii pare că sunt neamuri, trece fredonând cu voce de Zavaidoc cvasi-vagabondul care plimbă câinele lup. S-a oprit să mănânce corcodușe dintr-un pom ale cărui roade atârnau generos după un gard.

Zâmbesc și încep conversația-ritual: Bună vecine, ce faci? Ce să fac, am fost la Alimentara să-mi iau o cafea, dar mi-au lipsit cinci lei. Uite, vecine, cinci lei. Îi lua de fiecare dată, mulțumea, dar nu făcea cale-întoarsă către magazin.

Alimentara – unde ne intersectăm îmbrăcați în hainele de casă, veniți în fugă după câte o cumpărătură urgentă, aflăm ce se mai gătește, cât se mai bea, cine a mai divorțat, păreri despre încălzirea globală.

În serile de vară, pe bordurile din apropiere se fumează, se poștește bere și se discută aprig. Cel mai vocal e Ilie, care odată a luat bătaie pentru că doi clienți nu primiseră bon fiscal și au refuzat să plătească, moment în care a sărit în ajutorul Vânzătoarei și l-au dovedit. A venit Poliția, Televiziunea, i-au luat interviu, după care, zile în șir, și-a purtat, ca o legendă locală, ochii tumefiați.

Azi e Cealaltă de serviciu. Când intri și dai bună ziua, în cel mai bun caz mormăie ceva în barbă, semn că ți-a înregistrat prezența și o acceptă.

„Cealaltă” e vânzătoarea cea nouă, înceată și veșnic mâhnită, de parcă munca în magazin e consecința unui pariu pierdut, iar căderea a fost dintr-un strat superior al existenței, unde nu a întâlnit oameni ca noi.

Așa că nu zăbovesc printre rafturi, iau ceapă roșie și mă întorc rapid la ciorba de fasole aflată pe foc.

Cealaltă e atât de îmbufnată, că nici Extraterestrul nu vorbește cu ea.

Îi spunem Extraterestru vecinului care explică celor aleși că e plăcut să vorbești cu persoane din altă galaxie, el fiind în trecere pe aici, însă nu se poate arăta tuturor, pentru că nu toți au mintea deschisă și lumea ar râde.

Îmi zice că semăn cu o actriță, dar acum e firesc, se practică treaba asta cu clonele și mai mult ca sigur că eu sunt originalul. Mărturisește că uneori e greu să fii extraterestru, de aia bea doar țuică de calitate, deși uneori mai bea și bere. Încă nu se arată niciodată Celeilalte, se lungește la povești doar când e de serviciu Vânzătoarea veche, care râde și-i ține isonul. Își cere mereu scuze, că așa sunt extratereștrii, stângaci printre pământeni. E un bărbat frumos, cu păr grizonat și ochi albaștri, suplu, în jur de 70 de ani. Cumpără multe ciocolate, sucuri și biscuiți de același fel. Face mai multe pachete. Rămâne cu deștu-n gură la două zile după ce primește pensia, îmi povestește Vânzătoarea. Așa glumesc eu, nu vă supărați pe mine, simt că nu-s de pe aici. Data viitoare vă zic cu ce actriță semănați, acum nu-mi vine în minte.

 Bărbatul Fără Chip, slab, stă lipit de ușa magazinului, umbră cu glas estompat, ca din vis: Îmi cumpărați, vă rog, ceva de mâncare?

Îl măsor rapid: de mâncare, da. Nu părea cerșetor, nu-l mai văzusem.

Pot să vin, să luăm împreună? Să nu dați banii degeaba, sunt bolnav, nu pot mânca orice. Aș vrea o pâine, vă rog!

Asta?

Nu, cealaltă mai ieftină.

Vă iau un pui rotisat.

Nu, că e scump, niște cârnați dacă se poate, sau carne tocată.

Cașcaval?

Nu, că e scump și aș prefera niște cafea.

Ceva dulce?

Nu am voie, nu pot mânca, e terminat pancreasul. Mai degrabă am nevoie de un șampon, cel mai ieftin. Și ceva detergent, să spăl hainele, mă internez în spital și aș vrea să nu miros urât.

Pun și o pastă de dinți.

Nu luați, că nu am dinți. O lumânare mai bine, pentru când o să fie nevoie. Și o pungă mare se poate?

Cu ochii tulburi, am luat toate. Are cine să vă viziteze la spital? Nu rostesc asta cu voce tare, de frica răspunsului.

Nu avea chip, pentru că nu l-am privit cu adevărat.

I-am văzut doar palma brăzdată, când mi-a întins-o.

I-am dat mâna fără ezitare, mi-a sărutat-o, a mulțumit ușurat.

Avea lumânare.

Ieri a încercat Cealaltă prima dată să îmi vândă ceva, când am cerut un anume vin roșu. Entuziasmată, mi-a zis că tocmai îl primiseră pe cel sec, cel mai scump. Precis e foarte bun, m-a asigurat. L-am luat, m-a întrebat dacă am țigări. Aveam. A doua zi, s-a interesat cum a fost vinul. Ok, zic. Ea nu bea, nu le are cu vinurile, dar ar vrea unul bun pentru soră-sa, că duminică au plănuit să iasă la iarbă verde, ele, două muieri, să facă un grătar pe cinste. Dar nu-i prea indicat vinul roșu pe căldură, sugerez. Nu-i problemă, că îi pune multă gheață, îmi răspunde. Nu insist.

Ardei iuți doar ăștia ofiliți mai sunt? Cu un gest expert, scoate o pungă din frigider, de unde îmi aleg unii proaspeți. Ne urăm îndelung weekend frumos.

Nu-l mai văzusem demult pe bărbatul care plimba câinele lup, l-am recunoscut greu fără câine. Obișnuia să facă glume și se bucura mereu de o băutură sau niște conserve. Am vrut să îl salut cu entuziasm, să îi dau cei cinci lei ce-i lipseau pentru cafea, dar mi-a evitat privirea. Se sprijinea de o cârjă, era mai corpolent, parcă umflat. Bună vecine, îi zic, cu ochii la cârjă. Ce-ai pățit?

Am pățit, îmi răspunde cu jumătate de gură, cealaltă nu se mișcă. Jumătate de față nu se mișcă. Plec cu buzele strânse.

Intră bărbatul nevăzător, fost maseur la un hotel de lux, pe vremea când mai vedea puțin. Vine la câteva zile, cu un căruț în care i se pun cumpărăturile pe care nu le poate alege singur. E vesel, are brațe musculoase și voce puternică. Îi spune Celeilalte: roșii, că îmi fac multă salată. Și ceapă, și castraveți. Cum vă zice, că am uitat? Elena sunt eu, răspunde ea. Să știți că roșiile sunt mari, un pic moi, dar au gust. Castraveții cum să fie? Potriviți? Cum faceți salata? Păi fac chiar două pe zi, dimineața mănânc cu un pic de brânză telemea, iar la prânz poate prăjesc doi cârnați sau ouă.

O lăsați pe doamna înainte, că dumneavoastră mai aveți târguieli?

Sigur, nu e nicio grabă la mine, zice el, îi mulțumesc și răspund, stupid, la revedere.

După câțiva pași întorc privirea și văd prin ușa deschisă cum Elena îi alege însuflețită cumpărăturile cu grijă și blândețe. El glumește bonom, îi aud râzând și-i văd frumoși și tineri.