Ultimul zbor

Țăcănitul tocurilor pe caldarâmul încins: femeia se apropia. Ca în fiecare amiază, de zece zile. Venea tocmai din oraș, plecată în zori, când vipia nu începuse, când asfaltul și piatra nu frigeau încă, umplând văzduhul de dogoare. Ajungea la primii copaci după ce trecuse prin mahalaua cu case părăginite și grădini ce urcau muntele, se pierdeau în desimea brădetului. Ajungea când soarele topise oțelul bolții fără un nor, fără o pasăre.

Cum putea să meargă atât pe tocurile acelea? Și pentru ce?! Dincolo de cimitir, strada se vărsa în vechiul drum forestier, o albie de pietriș care ocolea pădurea. Iar femeia se culca sub pinii de pe malul râului colbuit, rămânând ore în șir cu ochii închiși, cu răsuflarea umflându-i arar pieptul. Poate dormea; ori poate că aștepta ceva, la câțiva pași de fântâna la care oricine s-ar fi oprit și, văzând-o… Însă nimeni nu se arăta, pe drum sau din desișurile tăcute. Și, pe înserat, femeia se scula, dezmorțindu-se alene. Apoi bea, își răcorea obrajii, tâmplele și pornea din nou, prin mahala, spre orașul unde n-o aștepta decât singurătatea unei camere de hotel, în care avea să-și omoare plictisul o săptămână-două. Căci ce altceva o mânase aici, în bârlogul celor striviți de Soartă, pe una ca ea?!

Femeia trecea de dinainte-mi. Nu era înaltă – poate de aceea tocurile prea lungi, fusta prea scurtă. Nu mai era nici tânără – poate de aceea pletele lăsate în vânt, ca ale fetișcanelor, bluza străvezie, sub care sânii îi tresăltau la fiece pas. Însă mâinile, picioarele îi erau delicate, nemuncite. Iar mersul trufaș vădea lumea din care venise: bogată, grăbită, ascunzându-și îndărătul izbânzilor eternele neliniști, spaime ale fiecăruia dintre noi…

Chiar și așa, femeia asta nu era în toate mințile – să se întoarcă pe-nnoptate prin mahalaua mișunând de puștani grăbiți să-și dovedească bărbăția, de bețivi cărora poșirca tulbure nu le-aducea îndeajuns uitarea… Se vedea că nu crescuse în orașul rămas dușmănos și temător sub pojghița-i de prefăcută tihnă; altfel n-ar fi cutezat să iște ce nu putea opri. Dar asta voia cu adevărat?

Pentru orice ar fi venit, era aici. Și, ca niciodată, se afunda printre pinii contorsionați în chinurile veșnicei căutări a luminii, printre coloanele drepte ale brazilor ce împungeau cerul. Zâmbea. Pentru sine, pentru pădurea nepăsătoare? Nu-i erau de-ajuns necugetările de până azi? Tânjea într-atât după gustul dulce-amar al fructului oprit? Dar îi știa prețul?!

Să fi așteptat Izbăvirea, nu Fiorul? Atunci hăituiala se sfârșea înainte să înceapă. Pradă să fie – vânătorii nu lipsiseră vreodată. Căci noi, toți, nu suntem decât închipuiri într-o lume amăgitoare, de umbre, pulbere și fum. O adiere și ne risipim… Să-i fi venit rândul femeii?

Am ridicat din umeri, uitându-mă cum pășea șovăielnic printre rădăcini și ferigi, scuturându-și pletele de un negru mat, care înghițeau soarele aidoma veșmintelor de beznă, nepotrivite cu arșița verii. Și ceva, un duh sau un monstru scârbavnic, ivit de nicăieri, mi-a șoptit: „Poate că jertfa ei va trezi orașul la viață – fie și doar pentru o clipă!“

*

Un blitz, încă unul… Orbeau mai rău decât soarele și am zâmbit în silă, schimbându-mi casca dintr-o mână în alta, gata s-o scap. Mă sufocam în salopeta de zbor, închisă până la gât, mănușile și cizmele îmi păreau de fier înroșit – dar trebuia să rabd.

Din zori treceam de la un avion la altul, recitând monoton, ca o litanie, istoria fiecăruia. Pentru câțiva turiști plictisiți și zecile de copii aduși cu arcanul de profesoarele la fel de nepăsătoare ca și ei. Era amiază acum, iar dogoarea încinsese fuzelaje, aripi, elice. Carlingile sclipeau în văpaia crudă – și sticlele groase ale luminilor de pistă, și proiectoarele, parcă din nou însuflețite…

Aeroportul devenit bâlci răsuna de zumzetul mulțimii – însă erau departe, dincolo de hangare, roind printre sutele de tarabe, corturi, chioșcuri răsărite și crescute într-un bazar obscen, ce murdărea zarea. De undeva, dinapoia turnului de control, a cazematelor pustii, răsuna apocaliptic fanfara circului, căznindu-se să acopere cântăreții de manele care-și căinau viața. Pe-a lor ori pe-a mea, silit să le îndur urletele lugubre, de javre stâlcite în mijlocul străzii?!

Nu conta. În sfârâit de mititei și fleici, în gâlgâitul berii proaste, gloata își gusta cu întreaga ființă, până la ultimul spasm, clipa de supremă libertate: o sâmbătă și-o duminică… Apoi aveau s-o ia de la început, purtându-și povara strivitoare fără să știe de ce, încotro, fără să se întrebe măcar.

Cât îi invidiam… Să te poți scălda cu atâta voluptate în ignoranță, în delăsare! Raiul pe un Pământ al celor puțini, puternici, care se ridicau mereu deasupra, aidoma spumei, schimbându-și uneori numele, culoarea, dar niciodată mirosul…

De trei ani, escadrilele piereau, una câte una. Marele Frate Rus a crăpat la marginea drumului, după ce alergase jumătate de secol în urma Unchiului Sam. Și-acum, scăpați de teamă, cei mici se grăbeau să-și risipească armatele – doar îi apăra învingătorul!

Așa că avioane, elicoptere, rachete zăceau asemeni unor monștri spectrali – atât de stranii în camuflajul alb-azuriu –, printre radare moarte și tunuri amuțite în veci. Piloți și mecanici plecaseră să-și caute norocul cât mai departe de lumea care nu-i voia. Rămăsesem câțiva – din lene, lehamite, ori pentru că nu aveam ce pierde. Ne luaseră zborul; ce altceva mai era?

Și, curând, am aflat. Voiau să ne preschimbe în clovni. Cu uniforme, cu decorații și insigne de care trăgeau mucoși obraznici – „o poză, doar una, domnule comandor, cu ăsta micu’ în avion… măcar lângă…“. Și le îngăduiam. Căci pentru ei ne irosisem tinerețea veghind, așteptând Armaggedonul.

De venit, venise. În ritm de rap, de rock’n roll, cu bătăliile feroce de la Bursă, cu încleștările din spatele ușilor închise, unde parlamentari și capi de nații se sfâșiau pentru fărâme din țările lor, ce trebuiau să dispară ca toți să fim la fel, să vorbim aceeași limbă – a supunerii și-a neputinței…

M-am dezmeticit anevoie. Turiștii, copiii galopau spre izurile de friptură: era ora trei și cura de istorie se terminase. Rămăsesem singur sub marele bombardier care-mi fusese casă un deceniu. Era vremea să… Și-atunci, am văzut-o.

Firavă, în rochiță și sandale de culoarea cerului, cu plete ca o miere translucidă, cu ochii prea mari, prea triști. Câți ani să fi avut? Poate treisprezece, nu mai mult.

Se cățărase pe o roată și, lipită de aluminiul oxidat, părea o parte din trupul păsării muribunde, o pană fluturând în bătaia vântului stârnit din senin.

– Ai zburat cu el, nu-i așa?

Întrebarea mă lăsase fără grai, dar ce a urmat… Fetița a sărit jos, s-a apropiat și mi-a atins mâna într-o alinare sfioasă. O clipă, două… Gândurile mi s-au tulburat, gâtul mi-era umplut cu nisip – până să-mi vin în fire, fetița era departe, siluetă subțire, cu pletele învolburându-se într-o furtună de aur și sânge.

*

– Ia uite la aia! Focoasă, drăcoaica…

De două ore primarul nu înceta să saliveze, să exclame… Eu tăceam. La răstimpuri dădeam din cap aprobator, prefăcându-mă că sorb din whiskyul cu gust de baltă stătută. Eram tot la primul pahar, însă omul nu văzuse – bea el și pentru mine, iar perindarea de pe scenă îl fascinase cu desăvârșire.

Aproape îmi părea rău că nu-i pricep încântarea: fostul teatru, redecorat opulent, grosolan se preschimbase într-o tavernă. Iar „artistele“… Muncitoare rămase fără slujbă, eleve chiulind de la școală, târfe obosite își arătau cărnurile deopotrivă de jalnice cîtorva străini stingheri printre bogătanii locului, în duhoarea de mascul stârnit, de sudoare, colonie ieftină și fum.

Dar firma de-afară, imensă cascadă de neoane, făcea toți banii: „Crazy Horse“. Și, uitându-mă la ea, pufneam în râs de fiecare dată, fără greș. Ca orice oraș provincial și acesta se visa Capitală. A lumii dacă s-ar fi putut! Scăldat în lumini, în bani, în șampanie – iar până atunci… Îi rămânea invidia, ura oarbă.

Bucureștiul, Parisul? Totuna: cloace corupte, cuiburi de plăceri josnice, de afaceriști și politicieni veroși. Nu ca ai lor, sihaștri concepuți de Duhul Sfânt, emaciați de suferința pentru aproapele ce vorbea, gândea la fel, biruind zilnic demoni și ispite… Aidoma primarului.

Mă invitase pentru un fleac – o semnătură de-a mea. Apa orașului venea din puțuri și rezervoare săpate în dealurile ce apărau aeroportul dinspre nord. Iar el… avea cumpărători pentru dealurile-acelea. Turci sau arabi – nu mai ținea bine minte. Însă plăteau în dolari.

– Ce mai, băieți fini, serioși, dom’le…

…De-ai noștri, era gata să spună, dar se oprise brusc, întâlnindu-mi privirea.

S-a schimbat la față, oftând. Dacă voiam mai mult de-un sfert… se putea aranja, însă…

Deodată, individul unsuros, menajeria dinainte-mi, au pierit ca aspirate de-o tornadă. Iar pe scena năpădită de strălucirea argintie căzută asemeni unei cortine de mătase a urcat… femeia din pădure.

Avea aceleași veșminte – și cu o limpezime ce mă înfiora am deslușit pielea roasă, revopsită a sandalelor, urzeala prea rară a ciorapilor, fusta lucioasă de-atâta spălat, umbrele din jurul pleoapelor.

All the lonely people

Where do they all come from,

All the lonely people

Where do they all belong…

Vocea femeii, joasă, catifelată, chemase liniștea în sală. Târfele și ticăloșii amuțeau, ferindu-și ochii unii de alții; curând, bărbații nu și-au mai umplut paharele, iar femeile s-au oprit să asculte, uitând că erau despuiate. Nu înțelegeau cuvintele – dar ea le cânta altfel decât Beatles, mai lent, cu o infinită tristețe, ce cuprindea inima înaintea minții.

Când a sfârșit, chipul i-a rămas de piatră; doar din pupilele-hăuri a țâșnit un fulger spre mine, rătăcitul în lumea de făpturi ale lui Goya, care prindeau viață. A coborât apoi treptele, pășind între cei dezlegați de vrajă, de slăbiciunea trecătoare, de lacrima ce le scăpase fără voie – și totul a redevenit ca-ntotdeauna.

Râsete, vorbe-ncleiate, clinchet de pahare. O mână s-a strecurat sub fusta femeii, alte două i-au răvășit pletele: câțiva bețivi îi ațineau calea. S-a prelins printre ei, mozolită de guri băloase, trasă de bluză, de păr, fără să-i ia în seamă. Iar când a ajuns la ușă eram deja acolo și n-o mai puteau opri.

I-am făcut loc să iasă, ars de privirea scrutătoare pe care mi-o aruncase. Chiar atunci l-am auzit pe primar strigându-mă și am grăbit după ea, în stradă.

Stropi mărunți cădeau cu stăruința enervantă a ploii de la munte. Tocurile femeii țăcăneau familiar, am dat să spun ceva, când, dintr-un ungher ferit s-a desprins o siluetă. Firavă, cu plete de aur roșu ce au lucit în lumina neoanelor.

Fetița s-a uitat la mine, s-a întors – nu înainte să-i deslușesc îndemnul, chemarea –, femeia a luat-o de umeri, ocrotind-o cu trupul ei și au plecat prin ploaie, îngemănate.

*

– Carnea-i păcătoasă… slabă… Iartă și blagoslovește… ajută-ne… preasfinte…

Frânturi din psalmodierea nazală ajungeau până la mine, aduse de vânt peste marea capetelor plecate cu smerenie.

Piața din mijlocul orașului era plină – douăzeci de mii, poate mai mulți. Femei, bărbați, copii făceau neîncetat cruci până la pământ, așteptând să intre în coloana ce se târa în genunchi spre soborul în odăjdii scumpe, veghind aidoma unui stol de corbi racla în care zăceau două-trei oase mucezite.

Era ziua Sfântului Pafnutie cel Neprihănit, patronul orașului. Căutând prin arhive planurile vechilor fortificații dădusem peste un letopiseț ce consemna pentru posteritate isprăvile sfântului. Și după cinci minute am priceput de ce nu era în toate bibliotecile, de ce nimeni nu voia să-l citească. Pafnutie fusese un biet cioban sărac cu duhul, care vorbea în dodii la beție – până ce un stareț isteț îi vânduse bâiguielile drept profeții. Apoi, după trei veacuri, un preafericit plin de zel l-a canonizat, băgându-l în calendar pe ușa din dos. Și-acum, la început de mileniu, o nouă gloată se îmbulzea să-i îmbăloșeze racla de aur…

În jur am auzit mârâieli surde. Rămăsesem singurul în picioare, privind la spinările cocârjate. Și nu erau doar scârba, disprețul dospind în mine; era mai ales neputința de a-i ierta. Abia scăpaseră de minciuna comunismului și tânjeau după alta, cea a Credinței, la fel de-nrobitoare! De unde nevoia asta blestemată să se-nchine cuiva, oricui, să aibă mereu un Tată deasupra lor?! De unde voluptatea de a trăi în genunchi, spaima de a ridica ochii, pumnii spre cerul nepăsător și rece?

Am pășit mai departe, îmbrâncindu-i pe cei care-mi stăteau în cale. Aveam destul de mers ca să străbat piața și mă săturasem de chipurile oglindind aceeași uimire cucernică, demnă… Cine naiba mă pusese s-o iau prin centru într-o zi ca asta?!

Ajunsesem în dreptul mesei-altar pe care odihneau o tibie și cincizeci de degete ale lui Pafnutie. Preoții îngânau – a câta oară?! – aceleași vorbe goale, plictisiți, cu gândul la ale lor. O babă se prăvălise înaintea raclei pe care o pupa înfocată, niște puștoaice cu telefoane mobile atârnate la gât sporovăiau, așteptându-și rândul. Un țigănuș își făcea cruce holbându-se la buzunarele burtosului în costum scump, care se ruga cu ochii închiși, fără să audă, să simtă nimic.

Am zâmbit: atâta fervoare… Îi venise Fiscul pe cap ori îi promitea sfântului jumătate din ce-avea de gând să fure – cu acte-n regulă, nu ca micul borfaș de-alături?!

Atunci a început zarva. Glasuri arțăgoase răsunau în spate tot mai tare și, întorcându-mă, le-am zărit: femeia în negru și fetița cu plete de miere aurie. În picioare, strânse una într-alta, înghesuite de țațele și pensionarii care vociferau:

– Nerușinate… fără de Dumnezeu…

Am grăbit pasul, dar oamenii se ridicau, uitându-și smerenia, sorbind avizi zvonurile de ceartă. Îmbulzeală, izul de sudoare acră… Răzbăteam anevoie, dând și primind ghionturi. Mi-era cu neputință să despic destul de repede mulțimea ce se tălăzuia, rărindu-se uneori dinainte-mi, îndeajuns ca să le văd îmbrâncite, trase de păr, de haine…

Apoi, prima lovitură. Se abătuse asupra femeii aidoma fulgerului căzut din senin; a urmat-o ploaia de pumni. Încovoiată, răsucită, azvârlită ca o paiață de la unul la altul, apucase doar s-o împingă la o parte pe fetița care se căznea zadarnic să desfacă ghemul de trupuri, de ură, de turbare…

Când s-au oprit, abia mai puteau răsufla. Între ei, femeia se clătina, cu obrajii, bărbia, pieptul mânjite de sângele ce-i șiroia din nări – și așa, pe jumătate despuiată, cu părul vâlvoi, părea una din vrăjitoarele-furii ale lui Baldung Grien.

Cucoane simandicoase, domni cu pălărie de fetru și cravată, vagabonzi zdrențăroși gâfâiau, ațintind-o cu ochi de fiară. Așteptau ceva, dar timpul se oprise parcă deasupra pieței încremenite, în care numai eu și fetița ne croiam drum cu încăpățânare spre jertfa orașului dornic să se trezească.

Deodată, un țipăt a spintecat văzduhul; apoi altul. O grăsană smucea de rochia fetiței, iar pânza se destrăma pârâind. Femeia a întins mâinile a implorare, cineva a înșfăcat-o și nebunia s-a pornit, iarăși.

O izbitură, și încă, și încă, trupul zvâcnind, cabrându-se, degete-gheare sfâșiindu-i ultimele veșminte, pletele aidoma unei ape negre. Câțiva pași mai încolo, fetița se zvârcolea deasupra pădurii de mâini grăbite să apuce, să tragă, să rupă…

Răgușisem urlând, mușchii mi-amorțiseră de-atâta împins. Mi-am smuls Mauser-ul din toc și atingerea metalului rece m-a dezmeticit pe dată. Am tras spre cerul din care nimeni nu privea viermuiala de jos, golind tot încărcătorul. L-am schimbat și, pe când gloata se risipea cu cârâieli de găini înspăimântate, m-am năpustit la vreme ca să prind trupul plutind spre caldarâmul presărat cu fâșii de mătase albastră, cu șuvițe de aur roșcat.

Apoi, cu fetița în brațe, am pornit spre arătarea ce venea împleticindu-se, statuie de sânge și beznă, cu ochi imenși, de jar…

*

– Până ce am ajuns aici. Oraș liniștit, a zis Eva, iar eu… visam numai brazi, căprioare și lacuri adânci, străvezii!

Mariana s-a aplecat spre femeia întinsă alături, i-a dat o șuviță la o parte, și-a lipit buzele de tâmpla ei, apoi i-a sărutat pleoapele ușor, ca o adiere. Eva a rămas nemișcată. De săptămâni întregi nu scosese o vorbă și abia dacă mă lua în seamă; părea cu totul pierdută în altă lume, la ani-lumină de cea în care nu voia să trăiască. Doar când Mariana pleca, fie și câteva clipe, devenea brusc neliniștită, răsuflarea i se iuțea, ochii i se căscau aidoma unor hăuri de unde se revărsa, clocotitoare, spaima.

Atunci, le luasem cu mine așa cum erau, despuiate, mânjite de mâinile orașului care-și spărsese carapacea cu grijă lustruită, ieșind la lumină în toată hidoșenia lui.

Nu mai călcasem acolo. Puținele lucruri din valiza de la hotel nu erau amintiri ci coșmare, spusese Mariana. Ale umilinței, ale celor nouă sute de zile și nopți de fugă istovitoare. Căci asta le era soarta, blestemul: să fie hăituite de Lege, de vânătorii-fiare, cerberi ai noii libertăți.

Din seara când Eva dăduse, în stradă, peste fetița scăpată din iadul orfelinatului unde o azvârlise Legea, după ce alte legi, la fel de crude, de neînțeles, îi luaseră amândoi părinții într-o clipă. La o trecere de pietoni, cu mâna unui băiat de bani gata, gonind în întâmpinarea Celei cu Coasa, beat de nebunia puterii.

Era octombrie, ploua și femeia care nu cunoscuse frigul, foamea, mizeria s-a oprit, fascinată de chipul angelic, de ochii prea mari, prea triști, care-o aținteau cu o cutremurătoare înțelegere, iertând, alinând. A luat-o acasă și de-a doua zi a început să-și suie Golgota. Căci Legea nu era făcută de oameni sau pentru oameni. O născociseră funcționari cu suflete de hârtie, iar puterea ei preschimba femei, copii, bărbați în cifre, în statistici.

Eva nu intra în tiparele hotărâte de minți înguste – deci nu putea s-o păstreze pe fetița ce-i devenise mai prețioasă decât orice, decât viața însăși. Un an de procese, de pași pierduți pe coridoarele reci ale tribunalului; apoi, când au venit să o ia, Mariana încercase să sară pe fereastră.

Și Eva a ales, într-o clipă. Înșfăcase un cuțit și năvălise urlând asupra polițistului, a celor două funcționare ce se luptau cu fetița. O zgârietură pe mâna omului în uniformă i-a pecetluit soarta: o scăpase pe Mariana, dar, de-atunci, nu era decât pradă pentru copoii Legii.

Trei ani din orășel în orășel, prin hoteluri ieftine, accelerate și autobuze murdare, înghesuite, pipăite fără fereală, ostenite, înfricoșate, scârbite. Dormeau adesea în pădure, în parcuri, pe scările blocurilor, mâncau doar când Eva izbutea să scoată un ban cântând ori despuindu-se în vreun bar, în vreo cârciumă de la marginea șoselei…

Iar acum, așteptau. Fetița strângîndu-și genunchii la piept cu brațele, legănându-se înainte și-napoi, femeia privind bolta înstelată, luna ce scălda întreaga fire în șuvoaie de argint topit. Pe terasa marelui foișor, în zăpușeala nopții de vară, deasupra avioanelor zăcând pe pistă ca leșurile unor războinici căzuți într-o ultimă bătălie, eram singuri, uitați vremelnic de oameni, de soartă.

– All the lonely people… am murmurat și Mariana mi-a luat mîna, așezând-o pe umărul celeilalte.

Am tresărit de parcă atinsesem o plită încinsă.

Amândouă purtau câte o cămașă de-a mea. N-avusesem altceva, însă nu părea să le pese. În vechiul conac brâncovenesc, devenit Comandament, nu era nimeni de vreo patru ani. Doar eu bântuiam sălile pline de arme, drapele și hărți prăfuite, ca o fantomă ce se încăpățâna să nu dispară. Și Marianei îi plăcuse sanctuarul acela, întunecat și răcoros, în care nu mai trebuia să tresară la fiece pas, la fiecare zgomot. Trecea dintr-o sală într-alta, pășind desculță pe covoarele roase, atingând cu luare aminte totul, ca într-o peșteră a comorilor. Apoi se întorcea la Eva și o mângâia, o săruta până când trupul chinuit se muia, lunecând în uitare. Dormeau strâns îmbrățișate, ca și cum s-ar fi temut să nu se piardă una de alta în somn. Trează, Mariana veghea fiece răsuflare, geamăt, fior al femeii și mă întrebam, privindu-le, cine ocrotea pe cine…

Eva a întors capul, coborându-și pleoapele. Din zori trăgea de cămașa strâmtă, care i se lipise de șolduri, de piept. Până ce câțiva nasturi săriseră, dezgolind carnea pătată de vânătăi și zgârieturi… Însă eu nu voiam doar atât – voiam totul.

I-am mângâiat șuvițele negre, am șters o lacrimă scursă pe obrazul jilav. Am sărutat părul cu miros de flori al Marianei și m-am ridicat. Eva s-a răsucit oftând, ghemuindu-se, și somnul a cuprins-o pe dată, în vreme ce fetița se cuibărea lângă ea, șoptind – mie? femeii? –, abia auzit:

– Să n-ai teamă…

M-am aplecat peste balustrada de piatră – o dantelărie din cârcei și frunze de iederă sculptate cu migală – uitându-mă la aeroportul încremenit în noapte și blestemând soarta ce le adusese la mine doar ca să ne chinuie pe toți trei. Cum aș fi putut să le apăr? În lumea asta – cea mai râvnită dintre toate! – dreptatea, curajul, omenia erau vorbe goale. O dată le scăpasem cu pistolul; mai departe… La patruzeci de ani n-aveam nici măcar casă, iar solda o puteam pierde oricând. Și nu mă pricepeam decât să lupt, să zbor… Când vor veni după ele – și-aveau să vină, fluturând mandate – nu armele, ci banii erau Izbăvirea.

O clipă, chipul primarului, vorbele picurate ca o otravă mi-au răsunat în minte. Să intru în jocul lor? Pentru mine n-o făcusem – pentru cele care dormeau întâia oară fără grijă, după atâta timp…

Am strâns pumnii, înjurând în gând cerul și pământul. În două decenii, sute de oameni își puseseră viețile în mâna mea – dar acum era altfel și neputința, turbarea mă scoteau din minți.

*

Am tras de manșă și marea pasăre alb-azurie s-a ridicat, trecând cu grație peste îngrămădirea de steiuri ce țâșneau din covorul brazilor întunecați ai Tatrei. În căști au răsunat exclamația Evei, râsul Marianei. Nu le puteam vedea, însă erau acolo, în cușca de sticlă din botul avionului, deasupra tunurilor care pândeau ascunse în fuzelaj. De trei ore nu se clintiseră din scaunul cu pielea roasă, crăpată, trăind cu patimă clipa și beția zborului. Iar eu… Trei ore în carlinga de sus, prelingându-mă ca o umbră peste munți, câmpii și lacuri, pierdut în plutirea dintre cer și pământ, uitând în sfârșit de anii searbezi, de ticăloșii, de umilințe.

Patru luni visasem numai la asta. Zi și noapte, încercând motoarele, curățând fiece părticică din bombardierul născut în același an cu mine. Era un zbor oarecare – o clovnerie ca să distrăm mulțimea, le-am spus celorlalți și m-au crezut, ajutându-mă să verific, să repar totul. Doar când am încărcat tunurile s-au mirat – și când m-au văzut în uniforma cea bună, cu Mauser-ul la șold, cu chipiu în loc de cască, pășind în ploaia de aur a răsăritului către pasărea care fremăta, trezită.

Le-am răspuns la salut, am urcat și în cinci minute rulam spre capătul pistei. Apoi am întors, pornind motoarele, primind vibrația trupului de metal în sânge, în inima ce bubuia gata să-mi spargă pieptul. Și, pe când roțile se desprindeau de beton iar urletul biruitor al avionului țâșnea spre zarea inundată de lumină, am apucat să zăresc uimirea de pe chipurile tuturor și am știut că ele își părăsiseră ascunzătoarea, nerăbdătoare să vadă, să guste noua libertate.

Căci scăpasem. Într-o oră, țara, oamenii cărora le dăruisem jumătate din viață numai ca să își poată arăta lumii întregi, cu mândrie, prostia și micimea, rămăseseră pentru totdeauna în urmă. Și trecusem cu aceeași grabă încrâncenată peste Cehia, Polonia, peste talazurile Balticii.

Iar acum… Eva m-a sărutat pe tâmplă, dând căștile la o parte. S-a strecurat lângă mine și ochii îi erau plini de strălucire, buzele fierbinți, răsuflarea i se iuțise… Mi-a încolăcit gâtul cu brațele, lipindu-și obrazul de al meu.

Ca în noaptea când venise singură în hangar, suindu-se în avionul cu măruntaiele desfăcute, murdar de ulei, de vopsea, de kerosen. Eram în turela din coadă, ridicam și coboram tunurile lungi, brunate. M-am întors la vreme ca s-o văd lepădându-și cămașa. Trupul alb, cu șolduri și coapse cărnoase, cu pieptul și umerii prea înguști, părea un crin ofilit de prima brumă. Însă nu mai tânjea să se culce la loc, în țărâna din care răsărise: sub piele venele îi pulsau de viață, iar conurile cafenii ale sânilor i se măriseră, tari, ca ale lupoaicelor stârnite. Eva era alta, întinerea, își uita teama. Și, până spre zori, pântecul marii păsări de pradă a ocrotit nuntirea nebună, neostoită a celor ce se găsiseră după atâția ani de căutări, de așteptare înșelată…

– Trondheim… am arătat spre vatra aurie dintr-o adâncitură a coastei ferestruite de fiorduri.

Tăcere. Ochii ni s-au întâlnit – ai Evei spuneau ceva, dar nu cutezam să cred că pricepusem bine…

– Și acolo nu va fi la fel?!

Vorbele Marianei răsunaseră atât de neașteptat că am tresărit și avionul a făcut un salt, dansând nesigur în văzduh, înainte să-l redresez.

Era de cealaltă parte a scaunului și pletele-i lungi îmi curgeau pe piept, pe mâna care încleștase instinctiv manșa.

Fetița mea… Copila pe care o dorisem cu așa de adânc ascunsă nevoie, încât arareori îmi aduceam aminte că undeva, sub armura de nepăsare prefăcută, dăinuia golul aidoma unei răni sângerânde, cu neputință de vindecat.

Fetița care simțea, știa tot ce nu puteam rosti. Aruncată de soartă dintr-o încercare într-alta, până ce nimerise în drumul Evei, al meu, schimbându-ne viețile.

Am dat din cap, căutând să-mi dreg glasul, dar până la urmă am renunțat. Și pasărea alb-azurie s-a avântat mai departe, spre Jan Mayen, insula pierdută între ghețurile Nordului.

Nori. Deși ca un zid, crescând cu fiece clipă. Am mărit viteza și avionul a spintecat marea cenușie care s-a închis în urmă-i, înghițindu-l. Eva a pălit, Mariana s-a încleștat de scaunul meu. Dar au rămas, și am zburat prin lumea aceea stranie umăr la umăr, așa cum aveam să fim până la capăt.

O oră, poate mai mult. Nu voiam să mă uit la ceas ori la cadranul care mi-ar fi vestit că rezervoarele erau goale. Radarul nu arăta pământ, nici măcar banchiza nu era aproape și mă întrebam…

O pată mică, lunecând alene pe ecranul verde. Un avion – dar părea prea lent și… Brusc am țâșnit afară din mlaștina de neguri, iar soarele arămiu, imens, mi-a ars retinele.

Trecusem ca fulgerul pe deasupra unui biplan alb și am făcut un ocol, revenind cât puteam de lent. „L’Oiseau blanc“ scria pe coadă, iar cei doi oameni în canadiene îmblănite și căști de piele ne priveau uluiți, uitând să-i răspundă fetei care-și flutura mâna dincolo de sticla groasă.

– Nungesser… Coli… Dar au pierit de-atâta vreme… am izbutit să îngaim, înainte ca Eva să-mi arate siluetele spre care ne năpusteam cu nouă sute de kilometri pe oră.

Avioane. Câte două sau trei, cel mai adesea singure, umpleau cerul purpuriu aidoma unei neverosimile migrații de primăvară. Messerschmitt lângă Spitfire, Harrier lângă Catalina, un Mig rătăcit printre Stuka și Hurricane. Culori amestecate, cocarde franceze, rusești, germane, italiene. Un Zero japonez escorta două Fortărețe Zburătoare ciuruite, un Sabre m-a salutat cu aripile, făcându-mi loc. Și, dinapoia gândurilor care îmi strigau să mă trezesc, să scutur vedenia ce nu putea fi, o înțelegere încă temătoare punea stăpânire pe mine.

Apoi i-am văzut. Pe Nicols, Amelia Earhart și Saint-Exupery; pe Nowotny, Bader, Manfred von Richthofen, Mermoz, Guynemer, Mouchotte, în avioanele cu care plecaseră în ultimul zbor. Și chiar atunci, în zare a început să se deslușească, de după irizațiile văzduhului spălat de auroră…

Walhalla. Cu poalele ascunse în nori, cu miile de bastioane și turle gotice crescute una din alta într-o maiestuoasă cetate de cristal străveziu, își deschidea porțile-i enorme ca să ne primească.

M-am întors spre Eva, care mi-a șters lacrima stingheră, pe când Mariana îmi strângea degetele șoptind:

– Să n-ai teamă…

Și am știut că lungul drum se sfârșise. Eram acasă.