TURCU’

Selim Kaan îl chema, dar mama îi zicea, simplu, Turcu’. Ştiam şi eu câte ceva despre turci, nu de la şcoală – fiindcă în clasa întâi nu se învăţa istorie, doar citire, aritmetică şi caligrafie – ci din ce îmi povestise bunica. Turcii erau câtă frunză şi iarbă, mereu pe picior de război, puşi să prade şi să dea foc satelor de creştini, iar pe care nu-l omorau pe loc îl luau rob, ducându-l la Istambul ca să-l facă păgân de-al lor. Erau războinici din tată-n fiu, ieniceri şi spahii care dormeau cu iataganul sub pernă, gata să taie în stânga şi-n dreapta dacă se sculau cu faţa la cearşaf.

Turcu’ nostru nu părea de-un neam cu osmanlâii bunicii. Era un omuleţ liniştit, cu o faţă pe care zâmbetul o rotunjea şi mai mult, făcând-o să arate ca o Lună plină. Într-un singur fel semăna cu otomanii ce fuseseră cândva spaima Europei, ajungând până la Viena, după ce stârniseră de-atâtea ori colbul prin ţările române. Aidoma străbunilor lui puşi pe cuceriri, Selim venea neanunţat. O dată la două-trei săptămâni ne pomeneam cu el la uşă – întotdeauna ciocănea, ignorând butonul soneriei. Mama ofta a exasperare şi se ducea să îi deschidă, apoi îl invita înăuntru. Urmau vorbele schimbate între ei, aceleaşi de fiecare dată: tata nu venise încă de la serviciu, nu era nimic, o să-l aştepte. Şi Turcu’ se aşeza pe unul din scaunele din bucătărie, fără să fie poftit.

Vara, oaspetele purta un pardesiu din stofă, lustruit la coate şi cu ţesătura rărită pe alocuri, iar iarna un palton la fel de uzat. Oricât de cald ar fi fost în casă îşi scotea doar căciula ori şapca, după anotimp, şi rămânea cu ea în mână, ţeapăn şi stingherit. Apoi, amintindu-şi brusc de ceva, o lăsa pe genunchi, începând să se scotocească prin buzunarele hainei. Dintr-unul scotea o portocală pe care mi-o întindea victorios, de parcă mi-ar fi adus o bucată din soare. O luam, spuneam mulţumesc ca un copil bine crescut ce eram, apoi o puneam deoparte.

− O s-o mânânc mai târziu, domnule Kaan, răspundeam privirii lui dezamăgite.

Portocala mirosea a mucegai. Nu c-ar fi fost stricată. Când o descojeam, a doua sau a treia zi, după ce izul dispăruse, avea miezul dulce-acrişor şi un gust care mă ducea cu gândul la ţările calde, unde asemenea minunăţii creşteau în pomi, la tot pasul, precum merele noastre. În anii ’60, portocalele erau o raritate – la fel ca bananele sau smochinele – greu de făcut rost, dar mai ales scumpe. Când se aduceau la Alimentara, din an în Paşte, se făcea o coadă atât de mare încât, în ciuda numelui, strada nu mai părea destul de lungă.

Însă Turcu’ avea mereu câte o portocală pentru mine, proaspătă şi zemoasă sub coaja cu iz de mucegai. Mirosul acela stătut, de igrasie, de la el venea, din hainele ce stătuseră parcă într-o pivniţă în loc de dulap. Selim nu îşi dădea jos paltonul sau pardesiul, lăsându-le în cuierul din hol – poate suferea de frig, ori poate îi era ruşine de cămăşile ori puloverele şi mai ponosite pe care le purta pe dedesubt.

Prost îmbrăcat, mirosind a sărăcie, Turcu’ nu şi-ar fi permis vreun lux pentru el, fie şi cel al portocalelor. Dar mie îmi aducea de fiecare dată – ceea ce o făcea pe mama să-l  privească cu mai multă îngăduinţă. Altfel, pe oaspetele picat din senin, când şi când, nu îl plăcuse la început. Nu pricepea cine era omul acela, ce căuta la noi să ne umple casa de izul pivniţelor neaerisite cu anii, ori ce treabă avea cu tata. Nedumeriri pe care i le-a împărtăşit, chiar după prima vizită a lui Selim. Iar tata, care de obicei nu ţinea să aibă ultimul cuvânt nici în hotărârile despre bunul mers al casei, nici în foarte rarele dispute pe vreun subiect, de data asta nu i-a luat în seamă nemulţumirea, nici nu i-a dat prea multe lămuriri.

– Selim e prietenul meu.

Mama se descurca în labirintul secretelor mai bine decât un detectiv – pe Sherlock Holmes, cel care dezlegase misterele Londrei, îl credeam om în carne şi oase, nu un personaj dintr-o carte – şi, la fel ca eroul lui Arthur Conan Doyle, strecura printre întrebările puse musafirului despre vreme, preţul pâinii şi o reţetă pentru lapte bătut, una mai puţin nevinovată. Turcu’ i-a spus astfel unde locuia, deşi ezitase o clipă – iar mama a trecut repede peste subiect, ca şi cum n-ar fi interesat-o cine ştie ce, sărind la cel al ploilor târzii de toamnă, moment în care a venit tata de la serviciu.

El şi Turcu’ s-au mutat în sufragerie, tata închizând uşa după ei. O vreme s-au sfătuit despre ale lor, apoi oaspetele a plecat. Nu stătea niciodată prea mult, de parcă se temea să nu devină o povară, iar când am rămas numai noi, tata n-a suflat un cuvânt despre ce vorbiseră. S-a aşezat la masă şi, în timp ce mâncam, ne-a împărtăşit doar noutăţile de la birou, unde lucra cu şase doamne, c-aşa era la contabilitate, femeile fiind pesemne mai pricepute la socotit decât bărbaţii…

Mama şi cu mine îl ascultam; eu atentă, ea cu gândul la planurile pe care începuse să le ţeasă pe o pânză nevăzută. Şi, chiar de-a doua zi, le-a pus în aplicare. Câteva drumuri până la locuinţa Turcului, în timp ce acesta nu era acasă, nişte vorbe schimbate cu vecine binevoitoare, care abia aşteptau să dea drumul la robinetul bârfelor şi, când s-a întors în Strada Lungă, mama aflase tot ce merita aflat.

Părinţii mei aveau rareori secrete unul faţă de altul – şi niciodată faţă de mine, ceea ce privit prin ochii unui adult, pare cam ciudat. Tată mă trata drept egalul lui şi nu plodul care eram, iar asta mi-a mai cârpăcit încrederea în mine, ce încă de pe atunci lua apă ca o strecurătoare. La rândul ei, sub pojghiţa de pragmatism, mama rămânea o romantică. „Viaţa unora e ca un roman“, o auzeam oftând. Iar după ce citise capitole întregi dintr-a lui Selim mi le-a povestit şi mie, oprindu-se să-mi desluşească ce rămânea dincolo de înţelegerea mea de copil.

De când se ştia, Turcu’ fusese un paratrăznet care atrăgea nenorocirile. Întâi, n-avusese copii, deşi îşi dorea mai mult decât orice pe lume. Apoi, nevasta lui, o româncă venită din Arad, căzuse la pat şi zăcuse doi ani în care omul ei o îngrijise, luptându-se cu lipsurile de tot felul. Femeia murise în cele din urmă, dar necazurile nu se sfârşiseră pentru Selim. Fusese dat afară din apartamentul devenit prea mare pentru el singur, iar Spaţiul Locativ îi repartizase o cameră într-un subsol igrasios, unde nu-i încăpuseră nici toată mobila, nici o parte din lucruri – deşi nu mai avea cine ştie ce, le vânduse pe rând ca să plătească doctorii și medicamentele. Subsolul avea o singură fereastră, ce nu dădea spre curte ori spre stradă, ci către pivniţa comună. De-asta mirosul de criptă, pe care Turcu’ îl împrăştia împrejur precum eroul lui Mary Shelley. Tata îmi citise de curând cartea şi îmi închipuiam creatura doctorului Frankenstein dormind cu lilieci atârnaţi de tavan, deasupra patului, apoi scuturându-şi surtucul de pânze de păianjen înainte să îl îmbrace.

– Când ai noroc, se întâmplă o dată şi gata. Când ai ghinioane, nu se mai termină, parcă se puiesc, a spus mama.

Continuând să coboare tot mai jos pe scara vieţii, Turcu’ s-a pomenit fără serviciu. Atelierul de ceasornicărie la care lucra a fost demolat, împreună cu clădirea veche de un secol la al cărei parter fusese. Cum nimeni nu putea rămâne fără slujbă, cei de la Oficiul de Şomaj i-au găsit una nouă – iar ofertele de acolo erau întotdeauna de nerefuzat. Dacă nu aveai carte de muncă, pe atunci mai importanţă decât buletinul, erai vagabond ori pierde-vară şi puteai fi ridicat la orice oră din zi sau din noapte.

Turcu’ nu voia să ajungă nici la închisoare, nici la Canal, însă se descurca tot mai anevoie. Când s-a întâlnit cu tata, din întâmplare, a fost pe una dintre aleile Parcului Central, pe care Selim o mătura de frunze uscate. Tata părea tare bucuros de revederea cu acest om pe care îl numea prieten şi i-a găsit un post de portar la intreprinderea unde lucra; era printre cei mai vechi funcţionari de acolo, deşi nu numai de asta îşi câştigase preţuirea celor din jur. Pe prietenul său de demult îl angajase acum şaisprezece luni; câteva mai târziu, Turcu’ bătea la uşa noastră şi îmi aducea prima portocală. Mă obişnuisem cu vizitele lui – când lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată.

Mama a plecat la Vlădeni pentru o săptămână. Cartofii şi sfecla se cereau adunate de pe câmp înaintea primei zăpezi, iar bunica îmbătrânise, îi venea tot mai greu să dea cu sapa, grebla ori cu hârleţul. Tata şi-a luat cinci zile de concediu ca să mă aştepte când veneam de la şcoală, dar într-a şasea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârşit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educaţie fizică, desen şi caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învăţătoarea şi, dis-de-dimineaţă am pornit împreună spre serviciul lui.

Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă beţele săreau câteodată de pe sârme, iar şoferul oprea, îşi punea nişte mănuşi groase de cauciuc şi cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă. De la ultima staţie am luat-o pe jos pe Şoseaua Feldioarei. Nu ştiu de ce se numea aşa; era doar o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine şi combinatul de dincolo de calea ferată, ascultând chemarea sirenelor. Tata nu se grăbea, îşi potrivise paşii după ai mei, totuşi nu am întârziat, ne-am topit în coloana scurgându-se spre o poartă, apoi către clădirile administrative. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj; nu avea lift, păcat, încă nu intrasem într-unul şi eram curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri.

Am intrat într-o încăpere cât apartamentul nostru, unde a urmat o secvenţă de film de groază, mai ceva ca la cinematograf. Cele şase doamne au sărit de pe scaune, năpustindu-se de parcă erau din Păsările lui Hitchcock. „Ce copil frumos!“, „Ce mare a crescut!“. „Cum, deja în clasa întâi?“. Unele mă ştiau din poze, altele din auzite, iar toate mă pipăiau, mă răsuceau, până ce una, mai mămoasă, s-a aplecat şi m-a strâns în braţe, sărutându-mă zgomotos. M-am şters de urma umedă cu dosul palmei, însă celelalte m-au înhăţat iarăşi, până când tata m-a smuls din mâinile lor, ducându-mă la un birou aflat lângă una dintre ferestre. La timp! Altfel ar fi urmat ciupitul de obraz, inevitabil, la fel şi întrebarea de care nu scăpam de câte ori eram în centrul atenţiei: „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?“ De fiecare dată mă adânceam într-o muțenie prudentă. Tăcerea e de aur, cum ar fi zis bunica. Până la urmă se vor plictisi de mine, știam, ca de o păpuşă nouă – şi chiar aşa a fost.

Doamnele şi-au adus aminte că aveau treabă, de-asta veniseră la serviciu. Distracţia se terminase şi s-au aşezat cuminți la birourile lor, punând mâna pe pixuri, tocuri sau stilouri. Întreaga suflare de la Contabilitate scria cu sârg, iar lungile coloane de cifre încolăcindu-se pe foi semănau cu niște șerpi ce se întindeau să bea din călimări. Scăderi, adunări, înmulţiri, toate erau făcute în cap, cel mult cu abacul. Oamenii se descurcau fără calculator, aşa cum puteau trăi fără Internet – ciudat, nu? Un timp nu s-au mai auzit decât foşnetul hârtiei, ciocănitul bilelor de plastic şi câte un oftat când o socoteală nu ieşea de prima oară şi trebuia luată de la capăt.

Eu deschideam, pe rând, sertarele de la biroul tatei, pline de comori: creioane, gume, rigle, ascuţitori, cutii cu agrafe din care se puteau face verigi de lanţ, hârtie sugativă, tocuri şi peniţe, sticle cu cerneală albastră, cu tuş negru sau roşu – şi câte altele! Rechizitele m-au atras mereu, poate fiindcă presimţeam în ele uneltele viitoarei mele îndeletniciri de o viaţă. Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu de mână, să înșir litere din care se năşteau cuvinte, apoi propoziţii, fraze, paragrafe – îmi părea un soi de magie.

M-am aşezat pe scaunul atât de înalt încât nu ajungeam cu tălpile la podea, am luat o foaie albă, curată, şi-am început să caligrafiez literele din alfabet, apoi celebra propoziţie cu care începe orice abecedar „Ana are mere“. De ce nu portocale? Poate fiindcă era un cuvânt prea lung. Întâi l-am greşit, am mâncat o literă, apoi l-am scris cum trebuia, rotunjind frumos consoanele, colorând vocalele cu galben – şi-aşa, orele au trecut în zbor. Nici nu ştiu când a venit pauza de prânz, dar fără să sune clopoţelul. Doamnele şi-au pus pe birouri mâncarea adusă de-acasă, în sufertaşe, au scos cuţitele din sertare. După ce o să-şi potolească foamea, îşi vor aminti cu siguranţă de mine şi va urma o nouă rundă de pupături şi smotoceli… Tata mi-a ghicit spaima nerostită, fiindcă m-a luat să îmi arate parcul intreprinderii.

Şi aveam ce să văd: curtea din spatele clădirilor administrației era mărginită înspre Şoseaua Feldioarei de un şir de tei care îşi aplecau crengile peste bănci ninse de frunzele toamnei, căzute din copaci. Ne-am aşezat pe una şi am mâncat pâine cu unt şi marmeladă, din pachetele învelite în celofanul cu care mama acoperea borcanele de murături. La sfârșit am adunat firimiturile, punându-le în coşul pe care scria „Păstraţi curăţenia“. Cum pauza nu se terminase, mi-a venit o idee.

– Hai să mergem la domnul Kaan.

Turcu’ lucra aici de când tata pusese o vorbă pentru el. Şi, într-adevăr, l-am găsit la o poartă, alta decât cea prin care intrasem. Curtea avea câte o una pentru fiecare punct cardinal, cu ghereta ei din cărămidă, cât căsuţa celor şapte pitici. Astăzi nu era acasă decât unul, care ne-a primit jumătate bucuros, jumătate stânjenit – nu se aşteptase să mă vadă acolo şi n-avea nicio portocală pentru mine prin buzunare.

– Toate bune? l-a întrebat tata după ce şi-au strâns mâinile.

Selim a dat din cap, serviciul nu era complicat, trebuia să deschidă canaturile porţii înaintea şuvoiului de oameni ce se buluceau în zori, să îi lase să treacă pe rând, cu legitimaţiile la vedere. „Toată lumea cu ea-n mână!“ ne strigase azi-dimineaţă omul în uniformă, iar pe tata îl pufnise, nu ştiu de ce, râsul. Nouă nu ne-o ceruse, doar ne salutase, ca pe niște vechi cunoștințe. Al doilea moment important al zilei începea pentru veghetorii porţilor pe la trei şi jumătate, când acelaşi puhoi, mai molcolm acum, se revărsa de data asta în stradă.

Selim ne-a chemat în căsuţă şi a pus la fiert ibricul pe un primus cu petrol. „Cafea ca Turcu’ nu face nimeni“, îl auzisem adesea pe tata, care n-a refuzat o ceaşcă. Pentru mine, Selim avea doar nişte nuci.

 – Dacă ştiam că micuţa domnişoară o să îmi calce pragul aş fi adus ceva mai acătării, l-am auzit murmurând.

Îmi plăcea cum sună domnişoară; mică umbrea din strălucirea cuvântului, dar de ce să fiu cârcotaşă? Ca într-un basm al fraţilor Grimm, ghereta părea mai încăpătoare pe dinăuntru decât pe dinafară. Într-un colţ am văzut un pat, chiar pentru pitici; până şi Selim, oricât de mărunţel, n-ar fi încăput decât cu picioarele îndoite din genunchi. Mai comodă era canapeaua noastră din sufragerie, dar nu de asta s-a încruntat tata.

– De când dormi aici?

Atunci am băgat şi eu de seamă aşternutul făcut ghem, pus în grabă peste o pernă, iar alături un lighean pentru bărbierit, în care era pămătuful, săpunul şi briciul. Nicio oglindă, de parcă omul se rădea fără, ca orbii care văd cu buricele degetelor.

– S-a întâmplat o dată… de două ori.

Dacă la pregătit cafea aromată, cu caimacul de-un deget era neîntrecut, Turcu’ nu ştia să mintă şi, sub privirea care nu-l slăbea deloc a tatei, a mărturisit totul, dintr-o răsuflare. Veniseră într-o amiază, acum trei săptămâni, un ins tuciuriu, cât o namilă, cu femeia lui şi opt puradei, din care mezinul încă sugea la sân. De-acum era casa lui, i-a zis bărbatul, primise repartiţie, nevastă-sa era mamă eroină, aveau familie numeroasă şi asta le dădea nişte drepturi. Selim n-avea decât să îşi ia valiza şi să plece. Ceea ce Turcu’ făcuse fără să protesteze, nu era el omul care să se ia în gură cu nimeni şi cu atât mai puţin să sară la bătaie.

Se obişnuise într-atât să primească lovituri de la soartă încât nici prin cap nu îi dăduse să se revolte. O încasase pe ultima cu resemnare – ce mai conta încă una? Unii cred că totul li se cuvine, fiindcă au origine sănătoasă, copii mulţi sau pumnul greu, iar ce nu li se dă de bună voie, înhaţă cu de-a sila. „Când eşti prea bun, oamenii te iau drept prost“, spunea bunica.

Tata, pe care de obicei nu îl clinteai din liniştea lui înţeleaptă, de data asta a luat foc.

– Ai văzut repartiţia cu ochii tăi? Ţi-a arătat-o?

Selim a dat din umeri, un gest de nesfârşită oboseală, ca un Atlas sătul să poarte povara lumii.

– Opt copii… Ce puteam să zic?

Tata n-a stat să mai asculte. A pornit spre clădirea administraţiei cu paşi mari –  abia mă puteam ţine după el!

A urcat scările şi nu s-a oprit decât în biroul consilierului juridic, căruia i-a spus ce şi cum. Omul l-a ascultat fără o vorbă, apoi a pus mâna pe telefon şi, cinci minute mai târziu, eu, tata şi juristul ieşeam pe una dintre porţi într-o Dacie condusă de şoferul intreprinderii. Aşezată pe bancheta din spate, nu mai puteam de mândrie. Tata era cineva, toţi îl ascultau, toţi făceau ce le spunea, de parcă era cel puţin director. Mai târziu am aflat că oamenii care contează sunt de două feluri: unii ajung şefi fiindcă râvnesc să urce pe scena lumii, alţii n-au nevoie de funcţie ca să fie respectaţi sau iubiţi. Tata făcea parte dintre cei din urmă.

Selim Kaan locuia pe Strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau până şi în răcoarea din umbra Tâmpei. Maşina a oprit lângă Bastionul Ţesătorilor, iar tata şi consilierul s-au dat jos, lăsându-ne pe mine şi pe şofer să îi aşteptăm. S-au lăsat înghiţiţi de poartă ca de gura unei peşteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veşnicie, sau aşa mi s-a părut, deşi nu trecuse decât o jumătate de oră.

În sfârşit i-am văzut ieşind, fără capul balaurului. S-au urcat în Dacie, juristul în faţă, tata lângă mine şi maşina a pornit, a luat în viteză. Trecusem de Casa Armatei, când bărbatul din dreapta şoferului s-a răsucit spre noi.

– Ştiaţi că n-are repartiţie?

– Nu. Dar am aflat acum, a răspuns tata.

Maşina a oprit pe Strada Lungă, noi am coborât unde trebuia, apoi Dacia a pornit mai departe, spre Bartolomeu şi Şoseaua Feldioarei. Tata i-ar fi dus el însuşi vestea cea bună lui Selim, însă juristul a zis să rămânem acasă, oricum era spre sfârşitul programului, iar copilul, adică eu, trebuia să doarmă după-amiaza.

Nu mi-e somn, nu dorm niciodată ziua, domnule consilier, îmi stătea pe limbă. Am tăcut, fiindcă ardeam de nerăbdare să-i pun tatei cele o mie de întrebări ce mi se înghesuiau în minte, ca oamenii în zori la poarta intreprinderii. Abia închiseserăm uşa apartamentului în urma noastră şi am repetat-o pe cea a juristului. Aşa cum mă aşteptam, pentru mine tata a avut un răspuns mai desluşit.

– Nici chiar un conţopist de la Spaţiul Locativ n-ar pune zece persoane într-o chiţimie de cameră.

Totul va fi bine, m-a încredinţat, Selim se putea muta înapoi de mâine, fusese de ajuns să rostească nişte cuvinte magice – abuz, inspector de teren, violare de domiciliu şi amendă – ca zdrahonul să facă feţe-feţe, iar familia invadatoare să înceapă a-şi strânge catrafusele.

„Cei umili vor moşteni pământul“, scria în Biblia bunicii. „Dar până atunci, vai de ei!“, îmi desluşise tot ea în ziua când îi tăiaseră amărâta de pensie de la CAP, fiindcă mai avea un lot de pământ, rămas după colectivizare. Însă acela fusese Statul, cu el nu te pui, ştiam deja asta. Cu particularii puteai să te baţi pentru dreptul tău, aici devenea care pe care, ca în junglă, şi-atunci te duceai până-n pânzele albe să îţi cauţi dreptatea. Despre ce pânze era vorba, n-aş putea spune, însă Selim n-avea nici gheare, nici colţi, nici sabie cu care să se lupte; era un om timid şi la locul lui, dintr-aceia îmbrânciţi adesea de semenii lor dacă nu se dau singuri la o parte.

În noaptea aceea am visat parcul toamna, castanii scuturându-se într-o ninsoare roşu-cărămizie. Frunzele se aşterneau peste alei, într-un strat gros ca omătul, peste băncile pe care nu stătea decât vântul – când din copaci au început să cadă portocale, plutind încet spre pământ, până ce au umplut parcul, lumea. Portocale… Am întins mâna după una şi, după ce am simţit-o în palmă, am lunecat într-un somn adânc, fără alte vise.