„…Trebuie să te înfrângi pe tine dacă vrei să cucerești lumea…”

Țin să mulțumesc domnului Stefan Bolea care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele, întrebări care, în mintea mea se simțeau suficiente. Abia când am citit totul, cap coadă, mi-am dat seama că vorbind cu Stefan Bolea, s-au deschis pentru mine alte sute de întrebări și asta înseamnă o sete de cunoaștere neașteptată.

Doina Roman

Ştefan Bolea este un scriitor, filosof și critic literar român, cunoscut pentru explorările sale profunde ale temelor existențialiste, precum alienarea, identitatea și complexitatea emoțională. Obiectivul său profesional este de a contribui la cultura literară română prin opere provocatoare și prin intermediul revistei „EgoPHobia”, pe care a fondat-o. Ștefan Bolea a obținut la Universitatea Babeș-Bolyai doctorate și în Filologie (2017), și în Filosofie (2012), aprofundându-și cunoștințele atât în literatura română, cât și în filosofia contemporană.

Între lucrările sale remarcabile se numără Caietul Roxanei și Caietul Psihopatului, care aduc în prim-plan dilemele psihologice și filosofice ale personajelor. Aceste lucrări au fost publicate la editura Crux și au fost bine primite atât de critici, cât și de cititori.

Pe lângă acestea, Bolea a publicat și articole de critică literară în diverse reviste de specialitate, abordând teme diverse din literatura contemporană și filozofie. Lucrările sale filosofice reflectă o profundă înțelegere a gândirii existențialiste, inspirate de filosofi precum Nietzsche și Sartre. Bolea explorează teme ca absurdul existențial, sinuciderea filosofică și natura umană, aducând o contribuție semnificativă la discuțiile contemporane despre moralitate și identitate.

De-a lungul carierei sale, Ștefan Bolea a fost recunoscut pentru contribuțiile sale literare, câștigând premii la concursuri de literatură naționale și internaționale. Aceste distincții subliniază impactul operei sale în peisajul literar românesc. În concluzie, Ștefan Bolea este un autor consacrat, cu o viziune unică asupra literaturii și filosofiei contemporane, care continuă să influențeze gândirea critică și creativitatea în rândul cititorilor și scriitorilor din România.

Cum îți găsești echilibrul între tumultul interior și liniștea creativă necesară pentru a scrie?

Cred că scrisul este o necesitate. Nu știu dacă e un lucru bun. Uneori am impresia că scot fraze din mine cu un clește înroșit. Nici nu poți spune că e ceva nobil. Până la urmă, cine scrie mult e un mare pisălog. Aceleași obsesii, traume și complexe. Mulți scriu același poem, aceeași carte și le etalează cu narcisism. Care e valoarea scrisului? Să descoperi ceva nou, să ai o „viziune” care te schimbă. Acest fel de a privi lumea seamănă deopotrivă cu boala mentală și cu iluminarea. De aceea, scriitori cu adevărat sclipitori se integrează cu greu în lumea „reală”. Nu spun că sunt unul din ei, dar am momentele mele.

Ce teme recurente din literatura ta părăsesc pagina pentru a se insera în propriile tale experiențe de viață?

În mare, nihilismul, pe care-l tratez deopotrivă academic, poetic, existențial. După cum arăta Dostoievski înainte de Cioran, nihilismul îl vizează (și) pe Dumnezeu. Glumeam cu Petrișor Militaru că mă identific cu o ciupercă neagră descoperită la Cernobîl, care se hrănește cu radiația letală gama.

În ce măsură influențează perspectivele tale filozofice creațiile tale literare și cum se reflectă acestea în personaje sau narativ?

Nu pot scrie decât despre mine, despre ce cunosc. Din această cauză, ideile care mă consumă se răsfrâng asupra personajelor mele. Socrate credea că o viață neexaminată („necercetată” în Apologia lui Platon) nu merită trăită. Se poate argumenta, din perspectiva opusă, că o viață supraexaminată este la fel de indezirabilă, dar unde vreau să ajung? La problema conștienței, pe care o grafiez așa pentru a separa-o de conștiința morală. Ai ochii deschiși? Vezi? Pentru că 999999,99% din oameni n-au habar că există pe lume altceva decât somn.

Care este cartea ta preferată din cele scrise de tine și ce o face specială în ochii tăi?

M-aș opri în acest moment la Biblia nihilistă (2017) și Caietul psihopatului (2015, 2023), ambele apărute/reeditate la Crux, cărți la care am scris deja continuări. Biblia este prima mea carte de aforisme, majoritatea scurte, trimițând la modelul acestui gen, Silogismele lui Cioran. Ce are în plus Biblia mea? O grandomanie psycho, o doză pronunțată de misticism refulat (trăsături care nu-i lipseau tânărului Cioran – paralelism remarcat de scriitorul și criticul Oliviu Crâznic), orientarea către cultura pop, faptul că deseori găsesc formula potrivită în engleză. Caietul psihopatului, al doilea din serie, pornește de la un moment nuclear din viața mea, vara anului 1998, când eram în clasa a XI-a și am ajuns la completa separabilitate față de semenii mei. Caietul este și o meditație asupra limbajului: dacă se schimbă nucleul ființei, se schimbă și limba ei. Întotdeauna am crezut că am experimentat cercuri ale infernului mai adânci decât cele nouă; aceste e unul din ele.

Ce aspecte ale vieții cotidiene consideri că au fost cele mai formatoare în modelarea stilului tău de scriere?

În mod evident, lectura (viciu încurajat copios de părinții mei) și faptul că am avut chiar din copilărie o propensiune filosofică. M-a fascinat întotdeauna problema răului (și a raportului dintre divin și demonic); la fel, cea a timpului (și prin extensie, a morții). Talentul algebric timpuriu mă ispitea să caut soluții la aceste probleme metafizice. Soluții n-am găsit, se înțelege, dar am reușit să sap mai adânc și să mă orientez în rețeaua de imagini, concepte și analogii. Îmi place legătura dintre filosofie și literatură, fluvii care au același izvor. De asemenea, dacă ești obsedat de idei, poți beneficia de fenomenologia afectelor din psihologie, mai simplu spus, de conexiunea dintre spirit și suflet. Interdependența dintre filosofie și psihoterapie este o temă a cercetării postexistențialiste explorată de prietenul meu, Paul Chetreanu-Don.

Ce valori fundamentale consideri că ar trebui să ghideze un scriitor, atât în procesul de creație, cât și în interacțiunea cu cititorii?

Autenticitatea, virtutea care a fost denumită „sfântul Graal al existențialismului”, pentru că rareori este tratată pozitiv, fiind mai ușor să remarcăm absența ei. Mai mult, o anume radicalitate cred că e și marca mea, și cea a cititorilor pe care i-am atins. De aici, marginalitatea. „Forța centrifugă mă menține în periferii”.

Există momente din viața ta care ți s-au părut absurde, dar care te-au inspirat în scrierile tale?

Momentele penibile sunt încărcate emoțional. Aș spune că sunt chiar formatoare. Sunt prea numeroase pentru a le povesti. Totuși, un incident timpuriu îmi vine în minte. În clasa a șaptea mă trezeam cu o oră mai devreme să merg la Religie. Era un curs inedit și plăcut, iar tânăra profesoară era un om relaxat și împăcat, care ne preda și prin exemplul propriu. După oră, amicul meu de atunci, un olimpic la Chimie, a pus o gumă de mestecat pe scaunul profesoral. A urmat chiar ora de Chimie, cu directoarea, care mă detesta. Ea s-a așezat pe scaun pe guma folosită. Pentru că nu a găsit responsabilul pentru faptă, a decis să mă pedepsească pe mine în calitate de elev de serviciu și să-mi scadă nota la purtare. Dacă n-aș fi mers la ora de Religie, nu s-ar fi întâmplat nimic. Iată genul de anecdotă absurdă care poate să te (de)formeze.

Care sunt lucrurile simple pe care le apreciezi în viața ta, chiar și în fața complexității și a întrebărilor dificile?

Familia. O masă obișnuită, dar gustoasă. O plimbare nocturnă cu Gothic Metal în căști. Animalele, care sunt mai intuitive și mai angajate în realitatea imediată ca noi. Momentul când mă sincronizez cu mine și sunt conștient de „acum”.

Ce anume consideri că nu contează în căutarea fericirii sau împlinirii tale personale și profesionale?

Nu știu în primul rând dacă ar trebui să ne orientăm după căutarea fericirii. Fericirea este un efect, un accident și vine din exterior. Fiind un ins dopaminergic, mă excită virtualitatea, nu staza; nu sunt aproape niciodată satisfăcut și această fugă îmi place.

Din altă direcție (dar în același sens), deviza mea este: absentia doloris melius quam voluptatem (absența durerii e preferabilă plăcerii).

Dacă ar fi să alegi între a fi un mare scriitor recunoscut sau a trăi o viață liniștită și neobservată, ce alegere ai face și de ce?

Aș alege să fiu un mare scriitor recunoscut, care-și cumpără o insulă privată, unde nu-l supără nimeni.

De ce ai ales numele revistei „EgoPHobia” și ce mesaj vrei să transmiți prin acest titlu?

L-am ales împreună cu prietenul și co-fondatorul revistei, Sorin-Mihai Grad. Am scris despre asta în primele noastre editoriale. Cred că ne refeream la ideea perenă că trebuie să te înfrângi pe tine dacă vrei să cucerești lumea. Umbra ta e cel mai mare vrăjmaș.

Ce te-a atras inițial către filozofia existențială și cum influențează aceasta scrierile tale?

O preocupare pentru temele ei fundamentale, pe care le-am resimțit existențial și pe care am vrut să le tratez apoi filosofic. Anxietatea, autenticitatea, libertatea, absurdul, viața și moartea, existența, faptul-de-a-fi-în-viață în ansamblul său. Mai mult, conflictul dintre nihilism și existențialism: nihilismul definit ca tanatofilie distructivă vs. existențialismul înțeles ca „medicul” unei infecții care duce la ofilirea, descompunerea sensului.

Îmi amintesc că discutam mai demult cu studenții de la Facultatea de Filosofie: am mai resimți anxietate dacă am fi nemuritori? Logic, n-ar fi cazul, dar psihologic am putea, pentru că acel fapt-de-a-fi-existent este în sine anxiogen.

Care sunt autorii sau lucrările literare care te-au influențat cel mai mult în cariera ta?

Treimea Schopenhauer-Nietzsche-Cioran în filosofie, treimea Baudelaire-Lautréamont-Rimbaud în poezie. Mulți alții, de asemenea. Două cărți mi se pare aproape perfecte: Așa grăit-a Zarathustra și Florile răului.

Cum îți găsești inspirația pentru temele introspective și uneori întunecate pe care le explorezi?

Mă uit întâi în mine, apoi în jur. Introspecția mă face solipsist, dar mă orientez rapid. Odată ce pășim în selva oscura, trebuie să tot înaintăm, cale de întoarcere nu mai există.

Nu știu, cred că daimon-ul meu vorbește mult mai răspicat, mai explicit decât cel al oamenilor obișnuiți.

Există un mesaj principal pe care încerci să-l transmiți prin operele tale?

Mesajul de la finalul Melancholiei lui Lars von Trier.

Cum percepi cultura literară românească de astăzi?

Divizată, controlată de bullies, plină de ură, dispreț și resentiment. Nu mă simt reprezentat de ea, cum simt că nici eu n-o reprezint.

Îți mulțumesc mult de întrebări, mi-a făcut plăcere să discutăm