Sunt regele magazinului

Un moș cu o poveste: fii atent cum mă distrez eu seara.

S-a schimbat ora, se înserează devreme. Femeie n-am, s-a dus sărmana, iar acasă dacă stau tot aprind un bec și e scump.

Așa că merg la supermarket.

Mă bag printre rafturi, umplu coșul cu vârf, nu țin socoteala, nu mă uit la bani: tablete de ciocolată bună, napolitane stivă, două coniace vechi, trei sticle de vin nobil, niște roți de cașcaval, salam de Sibiu cu dispozitiv anti-furt, cafea, șuncă de Pădurea Neagră, cartofi la sac din Franța. Iau și o tigaie de teflon.

Împing căruțul.

Se uită babele la mine cum mi-aș fi dorit să se uite acum 50 de ani.

În ochii lor văd pasiunea, focul iubirii mistuitor. Privirea aceea de femeie. Le văd gândurile, de parcă ar fi de sticlă, le simt în aerul parfumat cu detergenți pentru mașina de spălat.

Poate dorința de a-și reface viața alături de mine, fiindcă, știi, niciodată nu e prea târziu. Cine știe, poate chiar acum destinul le-a oferit șansa pe care o așteptau de o viață întreagă. Aici, între mopuri și umerașe.

Mă simt iubit și dorit.

Mă simt om.

Moșii lor, două rafturi mai încolo, împing căruțul cu o pâine feliată în pungă și o caserolă cu pipote de pui la ofertă.

Mă plimb agale printre standuri, cu căruțul plin. Sunt Regele Magazinului!

Strălucesc ca un Soare în lumina de neon.

Apoi, după o vreme, când lumea se mai rărește, fac drumul invers.

Pun pe rafturi tot ce am băgat în coș. Nu regret, cu fiecare cutie și pungă pusă inapoi pe raft, simt că fac o economie. Mare. Oricum nu aveam bani să le cumpăr.

Dar rămân cu iubirea pe care mi-au transmis-o babele, din priviri. Cu bucuria de a fi fost admirat și dorit. Cu mândria că am fost Regele Magazinului.

Apoi, ca să nu ies cu mâna goală, mă întorc să iau o caserolă cu pipote de pui.

Nu mai sunt.

Le-au luat pe toate săracii ăia de moșnegi.

Am drujba mea

Se luminează de ziuă.

Gonesc pe centura Devei. Bag 120, nu-mi pasă. Ceața trandafirie se izbește în mine. În difuzoare urlă Metallica. Uăăă, uăăă și iară Uăăă!

Una câte una, gropile și gurile de canal rămân în urmă, luminile becurilor se scurg pe parbriz, stânga-dreapta. Apar primele blocuri.

Mână, mă! Gonesc turbat.

E promoție la drujbe. La supermagazin. Trebuie să ajung la timp.

La 7:16 trag în fața prăvăliei, în parcare. La și jumate se deschide. Frig, brr. Îmi aprind o țigară.

Pe șapte rânduri dezordonate, o armată de moși e acolo. Mulțimea freamătă. Proptiți în cărucioarele magazinului, le turează pe loc ca pe Harley Davidson, cu ochii pe ceas. Așteaptă semnalul. Alți moși, tot mai mulți, vin din spate. Sunt mulți acum.

Șapca de piele e însemnul clanului. Moșul cu șapcă pândind la drujbă, la răsărit.

S-a făcut ziuă. Se deschide.

Ieri eram tânăr. Acum împing ușor coșul spre dreapta și șuntez un moș. Stânga, subtil, îi modific traiectoria altuia înspre ghivecele cu plante. Altul o ia la fugă pe culoarul cu biscuiți, eu alerg pe culoarul cu apă minerală și ajung înaintea lui.

Deja la drujbe e un nor de șepci și cărucioare. Greu să apuci. Pun mâna pe o cutie verde și dau să mă tirez victorios, apuc să mă uit ce-am luat: aspirator de frunze.

Vreau drujbă! Înapoi! Înapoi!

Mai sunt trei cutii. În-oceanul-Pa-ci-fic… nu mai apuc să aleg, prind prima de pe raft, o strâng la piept și fug spre case.

Am drujbă!

Ajuns acasă, pe seară, pe prispa cășii, îmi aprind o țigară, bag îndesat o ștampă de țuică și deschid cutia.

Drujba mea! E acolo, verzuie, mată, neatinsă de altul. Mă așteaptă. De ani mulți mi-o doresc, acum i-a venit rândul, așa a aranjat destinul meu și-al ei, să ne găsim la începutul acestei toamne. Iată-ne împreună, în sfârșit!

Deschid cartea ei, s-o simt, s-o cunosc. Citesc cu înfrigurare.

Aflu cum pot să-mi tai mâinile, picioarele, degetele, încheieturile, cum vibrațiile îmi pot afecta tibia și peroneul, coastele, șira spinării, cum așchiile și rumegușul îmi pot înțepa ochii, capul, genele și sprâncenele. Cum crăcile pomilor mă pot plesni peste față, cum arborii vor cădea peste mine și mă vor strivi, cum zgomotul îmi va sparge timpanele. Cum curentul mă va curenta, mă va face scrum, cum umezeala mă va distruge dramatic, pe mine și pe ea.

N-am înțeles cum căcat s-o montez.

Așa că: vând drujbă, luată de dimineață, virgină. A costat 199 de lei, o vând cu 201, că mi-am și pierdut vremea cu textul ăsta de doi lei. Cred că e nepotrivire de caracter. La ce dracu-mi trebuie mie drujbă?

EL știe numele meu

Bun, fii atent, n-am spus-o public niciodată și mă întreb încă dacă s-o spun. Îmi e teamă să n-o risipesc, bucuria aia. Dar îți spun, ca mulțumire că ți-ai perdut vremea cu mine……

Mă întorceam de la pescuit, conduceam spre casă. Pe la Burjuc, îmi face cu mîna un copil, la vreo 13-14 ani, să-l iau cu mașina. Își împreunează mîinile a rugăciune disperată, în marginea drumului. Nimeni nu oprea.

Opresc, se urcă în grabă, îmi mulțumește din suflet.

Îmi spune că vrea să ajungă la podul de la Ilia, că de-acolo nu mai are mult de mers pînă-n satul lui, la Dumbrăvița.

Dar ce cauți aici?

Am lucrat la un om, la spart de lemne, două zile am lucrat, și mi-a promis că mă plătește și de-abia mi-a dat mîncare – și începe să plîngă, pe tăcute, privind pe geam în partea cealaltă. N-o să mai pot cumpăra văcuța, zice, nu mă mai așteaptă cu banii femeia aia. Și nu o să mai pot strînge banii de văcuță.

Își povestește mai mult lui, încet, șoptit.

Și-s numai eu, cu bunica și cu sora mea și văcuța aia ne putea hrăni, am vorbit cu părintele din sat și mi-o dat ceva bani și o vorbit cu femeia să mă aștepte cu banii și ea o zis că mă așteaptă pînă azi, iar eu n-am făcut rost de bani.

M-am rugat și la Dumnezeu să mă ajute, m-am rugat în fiecare seară, și nu m-o ajutat…

Plînge și se uită în partea cealaltă. Bărbații adevărați nu plîng, e rușine, știe, iar el e aproape bărbat.

Ce adidași frumoși ai – zic. Avea niște adidași roșii, scofîlciți.

Da, se înveselește un pic, mi i-a dat un vecin.

Ajungem la capătul podului de la Ilia, opresc și îi pun în mână banii pentru văcuță.

Privirea copilului ăluia, atunci, a fost cea mai mare bucurie a mea.

Acum știi…

– Vă rog, vă rog mult, spuneți-mi măcar numele dumneavoastră, să vă pomenească părintele în biserică – mă imploră, după ce se dezmeticește, în timp ce plecam.

– Numele meu nu contează. EL știe numele meu – îi răspund. Și plec.

Și nu ne vom mai vedea niciodată.