Regele Soare și Revoluția Franceză

Mai lesne împac Europa decât două femei.

(Ludovic al XIV-lea)

Ludovic XV nu a dat prea mare importanţă oamenilor de cultură, deci ideeile iluminiştilor nu l-au impresionat. Cea care a susţínut ideile lor a fost Madame de Pompadour care a fost aproape de ei, mai ales de Voltaire. Probabil că, prin ea, Ludovic XV a aflat de iluminişti, însă totul s-a oprit aici. Perioada de glorie a Madamei de Pompadour, pe când era iubită de Ludovic XV, trecuse. Sfaturile ei prieteneşti de la finalul vieţii nu mai aveau forţa mofturilor de amantă. La fel ca predecesorii săi Bourboni, Henric IV şi Ludovic al XIV-lea, Ludovic XV a fost extrem de afemeiat şi de influenţabil. Se spune că din corespondenţa sa găsită ulterior se poate vedea că era un om inteligent şi cu multe idei bune pentru a domni în folosul ţării. Din păcate, slăbiciunile şi lipsa de încredere în sine, nu i-au permis să pună în practică aceste idei. Dacă el nu a plătit pentru aceste defecte, urmaşul său, Ludovic al XVI-lea va suporta consecinţele lungului şir de domnii care au slăbit ţara şi adus poporul sărăcit peste măsură în pragul revoltelor.

De-alungul vieţii, Ludovic al XV a ales palatul Versaille, acolo unde s-a născut şi unde a şi murit. L-a preferat în defavoarea palatului Touileries dar, pe durate scurte, când venea la Paris, locuia şi el în Touileries. Așa s-a întâmplat timp de câteva luni după urcarea pe tron. Nu mai mult. Din acest motiv, amprentele prezenţei sale în palatul Touileries sunt puţine şi palide. Un detaliu nesemnificativ care l-a ferit de privirile poporului şi ale celor care îl criticau pentru desfrâu şi lux. Şi totuşi desfâul i‑a jucat ultima carte când, atras de farmecele unei fete de morar, bolnavă de variolă, s-a molipsit de această boală care i-a adus sfârşitul în 10 mai 1774, la vârsta de 64 de ani. Cum se spune, fiecare pasăre pe limba ei piere!

Ludovic al XVI-lea încheie şirul de domnii succesive ale Casei de Bourbon şi va plăti cu viaţa toate greşelile predecesorilor săi, deşi a pornit la drum cu cele mai bune intenţii de redresarea ţării şi de promovarea unor legii echitabile pentru întrega societate. Este nepotul lui Ludovic XV și va domni doar 18 ani, între anii 1774 şi 1792.

Sfârşeşte prin a fi ghilotinat după abolirea puterii regale în Franţa ca urmare a condamnării la moarte de către Convenţia Naţională, forul suprem legislativ şi executiv ales de revoluţionarii de la 1789.

Se poate spune că Ludovic al XVI-lea, prin indeciziile datorate lipsei de curaj, proastei inspiraţii şi a caracterului ezitant, a fost propria sa victimă. În acelaşi timp istoricii consideră că destinul său, după urcarea pe tron, nu putea fi altul. Situaţia financiară disperată a ţării în contradicţie cu cheltuielile enorme făcute pentru luxul casei regale (cerute în special de regina Maria Antoaneta), a făcut viaţa poporului insuportabilă şi a grăbit deznodământul tragic al cuplului regal.

Ludovic al XVI-lea a venit la domnie, după obişnuitele meandre ale destinului tipice Casei de Bourbon, moştenind tronul Franţei după decesul prematur al tatălui său, Ludovic Delfin al Franţei, fiul lui Ludovic al XV-lea. La moartea tatălui său, ca urmaş la tron trebuia să fie încoronat fratele mai mare al său, Ludovic al Franţei, Duce de Burgundia. Dar şi acesta a murit prematur, înaintea bunicului său Ludovic al XV-lea. Destinul l­‑a ales astfel pe Ludovic al XVI – lea, pe numele său complet Ludovic Auguste al Franţei Duce de Berry, să devină rege şi să urce pe tron în cel mai nepotrivit moment al situaţiei politice şi sociale a Franţei, când trezoreria era goală şi oamenii trăiau într-o sărăcie de nedescris.

Cum Ludovic XV, bunicul lui Ludovic XVI încă trăia şi nu avea niciun chef să renunţe la coroană, singurul eveniment important pentru Ludovic XVI, în perspectiva viitoarei sale domnii, a fost căsătoria cu Maria Antoaneta de Austria, o căsătorie ce consfinţea alianţa surprinzătoare dintre Franţa şi Austria. O alianţă care le unea contra Angliei, o putere navală şi colonială în expansiune. Nunta oficială are loc în 16 mai 1770, în capela Palatului Versailles. Între momentul căsătoriei celor doi delfini, Ludovic şi Maria Antoaneta, şi încoronarea lor ca un cuplu regal vor trece patru ani, ceea ce nu ar fi mult dacă am compara această perioadă cu cei şapte ani scurși până când între cei doi soţi regali va avea loc acea „consumare efectivă“ a căsătoriei. Se pare că Ludovic a avut probleme serioase înainte de a putea avea un contact sexual normal cu Maria Antoaneta, pe de o parte datorită unor defecțiuni de natură medicală, pe de alta datorită timidităţii sale exagerate.

Destinul tragic al lui Ludovic XVI, după cum am spus deja, s-a datorat situaţiei catastrofale a finanţelor ţării, secătuite de domniile Ludovicilor anteriori şi a vieţii de desfrâu pe care Maria Antoaneta o etala şi susţinea cu nepăsare. Puterea ei asupra lui Ludovic, datorită nehotărârii şi a timidităţii lui, a sfidat orice tentativă a regelui şi a miniştrilor săi de a reducerisipa familiei regale. Mai întâi Turgot, controlorul general al trezoreriei, a încercat să reducă cheltuielile cuplului regal, lovindu-se de opoziţia reginei. Drept urmare, regina a făcut tot posibilul ca Turgot să fie îndepărtat. Este demis în anul 1776. Apoi Neker, următorul ministru de finanţe, a propus diverse soluţii pentru echilibrul cheltuielilor cu taxele şi alte venituri, fără însă a scăpa nici el de pretenţiile şi opoziţia reginei şi anturajului ei. Iar Neker a fost la rândul său demis în 1781. Este readus în funcţie după şapte ani, dar este deja prea târziu.

Este momentul în care Ludovic XVI, fără soluţie sau fără imaginaţie, fără niciun semn de la viitorul sumbru ce bătea la uşă, a decis ceea ce urma să-i apropie sfârşitul: convocarea statelor (stărilor) generale. Aşa ceva nu se mai întâmplase din 1614, adică de 174 de ani. Regele şi Neker au apelat la ideea convocării stărilor generale fără să se gândească la reforme profunde, ci doar la obţinerea unui acord general pentru strângerea de fonduri de la toate cele trei stările, starea I – clerul (episcopi, stareţi, cardinali), starea II – nobilimea (feudalii) şi starea a III – care cuprindea un spectru larg social (marii proprietari, fucţionarii importanţi de stat, bancherii, antreprenorii, intelectualii, micii proprietari şi chiar o parte dintre muncitori). Speranţele regelui s-au dovedit total irealizabile. Mai mult chiar, starea a III-a a contestat modul de desfășurare a adunărilor şi mai ales modul de votare ca număr de participanţi la adunări şi la vot şi, treptat dar sigur, lucrurile au degenerat aducând la putere reprezentanţii acestei stări, care se vor declara adevăraţii purtători de cuvânt ai francezilor. În acest fel, starea a III-a devine Adunarea Naţională cu putere legislativă.

În tot acest timp istoria Palatului Touileries continua cu cea a Franţei. Suntem ca moment în iulie 1789, când Adunarea Naţională devine Adunare Constituantă. Ludovic pierde complet frânele puteri. Este speriat și cere armatei să intervină. De fapt, suntem în plină revoluţie! Evenimentele se succed cu repeziciuneşi vor împinge lucrurile către decizii grave, în timp ce Ludovic XVI va ezita în continuare luând hotărâri nepotrivite, chiar întâmplătoare, oricum ezitante. Corespondenţa sa din acea perioadă dovedeşte că a cerut şi ajutor extern pentru a-şi salva tronul (ceea ce era logic). Apoi încearcă să fugă din palat (ceea ce e mai puţin logic). În octombrie 1789, încercarea de evadare e ratată. Familia regală este adusă sub escortă la Touileries. Este perioada în care palatul regal suferă serioase daune ca urmare a atacurilor mulţimii revoltate. Tuileries este scena acestor lupte. Aici se mută şi Adunarea Constituantă, în acea „sale du Manege“, unde era plasată academia regală de echitaţie, pe atunci cea mai mare sală.

Membrii familiei regale au încă o tentativă de evadare în iunie 1789. O nouă încercare eşuată. Urmată de alt asalt al mulţimii furibunde pentru a pedepsi familia regală izolată în Tuileries. Mulţimea va masacra garda regală elveţiană şi va aduce daune serioase palatului. Cele două încercări de evadare, vor atârna greu ulterior, în momentul când se vor strânge dovezi de vinovăţie contra regelui înainte de a fi condamnat la moarte.

Moartea prin decapitare va rămâne simbolul înfricoşător al revoluţiei franceze de la 1789. Ghilotina avea să impresioneze toată Europa, prin imaginea sa şi mai ales prin numele sonore ale victimelor sale. Ghilotina a fost instalată în Piaţa Ludovic XV, actualmente Place de Concorde, nu departe de Tuileries. Decupând etapele timpului şi inversând evenimentele, dacă azi, când palatul Tuileries nu mai există dar ghilotina ar mai fi totuşi la locul ei, ea ar fi vizibilă din zona palatului Louvre. Noi însă, înainte de a continua plimbarea pe malul drept al Senei în sensul ales pentru a vorbi despre Place de Concorde şi Revoluţia Franceză, va trebui să urmărim ultima parte a istoriei palatului Tuileries trecând în revistă, în contratimp cu sensul istoric, perioada de glorie a Franţei în timpul lui Napoleon.

În luna iulie a anului 1789 au loc mişcări populare tot mai intense. Ele vor culmina cu atacul asupra închisorii Bastiliei, considerată simbol al oprimării regale. Ziua de 14 iulie, când Bastilia este cucerită de mulţime, devine ziua naţională a Franţei. Se crează Garda Națíonală condusă de marchizul La Fayette, erou al revoluţiei americane, care va încerca să stabilească ordinea publică. Revoluţia însă continuă. În perioada 1790-1792 au loc numeroase evenimente care vor accentua revoltele populare. Familia regală încearcă o nouă evadare din Paris, prestigiul regelui scade cu totul alarmant, Adunarea Naţională devine Adunare Legislativă. Franţa este în pericol să fie atacată de Austria şi Prusia, ţări care ar fi dorit să intervină în sprijinul lui Ludovic XVI. Apar trădări din rândul nobilimii şi ale clerului ai căror reprezentaţi fug, o parte, peste graniţă.

Toate aceste evenimente au făcut ca presiunea făcută de revoluţionari să crească şi să grăbească abolirea monarhiei. În septembrie 1792, Adunarea Legislativă se va transforma în Convenţia Naţională care primeşte puteri nelimitate legislative şi executive. În 20 septembrie a anului 1792, Convenţia adoptă legea privind abolirea puterii regale în Franţa.

Finalul se apropie pentru Ludovic XVI. Se crează o comisie care va pregăti un rechizitoriu. Raportul comisiei este prezentat în 10 decembrie 1792 iar votul deputaţilor, din 17 ianuarie 1793, îl găseşte vinovat pe Ludovic XVI şi îl  condamnă la moarte prin ghilotinare. Execuţia are loc în 21 ianuarie 1793. Înainte de a muri, de la înălţimea eşafodului, Ludovic al XVI-lea s-a adresat mulţimii: „Mor nevinovat pentru toate crimele de care sunt acuzat şi mă rog lui Dumnezeu să-mi ierte duşmanii“.Moartea lui Ludovic XVI a însemnat, pentru moment, abolirea monarhiei. Doar pentru moment căci, după 15 ani de revoluţie, un Directorat şi un Consulat, Franţa redevine, nici mai mult nici mai puţin, un imperiu condus de un împărat, Napoleon I, care va readuce la tronul Franţei monarhia absolută reprezentată de Casa Bonaparte.