„Povestea lui Harap-Alb” – sau traseul iniţierii conform prescripţiilor creștine
Fără îndoială, basmul lui Creangă a generat, în timp, multe interpretări pertinente, perceput fiind de către hermeneuţi ca veritabilă epopee a poporului român (Garabet Ibrăileanu), mic bildungsroman (variantă adoptată în majoritatea manualelor şcolare), „istorie a probelor de curaj pe care un tânăr trebuie să le treacă” (Al. Piru) sau ca „un chip de a dovedi că omul de soi se vădeşte sub orice strai” (G. Călinescu), roman de aventuri etc. Personajul principal a avut parte de asocieri cu Heracles şi muncile aceluia, cu ţăranul humuleştean, cu Făt-Frumos (lipsit, însă, de puteri suprafireşti), iar mai recent, o lectură total neinspirată dacă nu chiar subversivă, pe formula – en vogue – a demolatorilor de mituri, a găsit în el prototipul „şmecherului român” dintotdeauna. Este vorba de „lectorul” Mihai Goţiu care decretează: „Cine și ce este, de fapt, Harap Alb? Într-un fel, e prototipul șmecherului român. Tipul de bani gata […], tăntălău și prostănac […], înconjurat de o armată de ciudați care îl slujesc necondiționat.”. Mă rog, dacă doar atât a fost în stare Goțiu să priceapă, comentariile sunt de prisos. Vorba ceea: „De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!”
N-am întâlnit încă, deşi este posibil să existe, o abordare a „Poveştii lui Harap-Alb” care să aibă în vedere pregătirea teologică a lui Ion Creangă şi să găsească, în aceasta, dacă nu o posibilă cheie de lectură, cel puţin o amprentă a formaţiunii scriitorului.
Călinescu observa, referindu-se la „Povestea lui Stan Păţitul”, că „tot ce e transcendent, la Creangă e readus pe pământ şi micşorat”. Aş spune că în „Povestea lui Harap-Alb” transcendentul e tălmăcit în „vorbărie ţărănească” sau în „colori ţărăneşti” (după expresia lui Călinescu) fără să fie micşorat. Este doar porţionat în aşa fel încât învăţăturile/revelaţiile să fie accesibile şi asimilate de către novice fără să se risipească ori să se micşoreze întregul. Agenţii iniţierii – Sfânta Duminecă, mai apoi şi calul năzdrăvan – au grijă, veghează ca pacientul iniţierii (crăişorul) să nu sufere vreo sminteală, nici trupească, nici sufletească, pe parcursul devenirii lui (crăişor – Harap-Alb – împărat). Minunile sunt înfăptuite gradual şi camuflate, cum ar spune Eliade, în profan, în contingent, tocmai ca să nu zdruncine şi să nu strice fragila alcătuire a fiinţei umane.
Fiul cel mic este „alesul”, bătrâna miloagă (nimeni alta decât Sfânta Duminecă… incognito) ştie asta (îi spune limpede: „ţie ţi-a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste”) şi este ales tocmai întrucât nu are ambiţia măririi şi puterii, nu consideră că merită şi nu vrea moştenirea tronului împăratului Verde, doreşte izbânda numai ca să aducă mângâiere tatălui său, craiul dezamăgit de fiii mai mari. Mai mult, îşi asumă, alături de fraţi, vina eşecului, fiind mai ruşinat şi mai întristat decât ei („Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca […] începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său”). Are, aşadar, atributele esenţiale cerute unui creştin autentic: credinţa în Dumnezeu, inocenţa, smerenia, bunătatea, mila, trăirea suferinţei dimpreună cu aproapele. Sunt calităţi deocamdată latente, ce se cuvin lucrate, aduse la iveală, activate. Or, tocmai aici intervin agenţii iniţierii. Ei ţin de transcendent, îşi fac apariţia dintr-un alt spaţiu (la Sfânta Duminecă, „în ostrovul florilor” se ajunge călătorind „De la nouri cătră soare,/ Pintre lună şi luceferi,/ Stele mândre, lucitoare”, iar calul năzdrăvan, care „n-are fiinţă pe lume”, este familiarizat cu traseul, cunoaşte calea într-acolo).
Un prim pas al iniţierii îl constituie întâlnirea crăişorului cu „o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie”. Întâlnirea este crucială şi se petrece în grădină (spaţiu terestru, dar cu valenţe paradisiace), într-un moment în care crăişorul este derutat („nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine”) şi orb, copleşit de supărare („nu-mi văd lumea în faţa ochilor de necaz”). Confuz, la apariţia bătrânei, mezinul reacţionează cu mânie şi dispreţ: „Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă”, „lasă-mă-n pace”, „tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?”. Trufiei şi furiei lui, baba cerşetoare le răspunde calm, cu blândeţe şi respect („Luminate crăişor”). Îl sfătuieşte, îl îndrumă să se elibereze de mânie („nu te iuţi aşa de tare”), să fie milostiv („miluieşte baba cu ceva”), să-şi înfrâneze mândria şi să discearnă între aparenţă şi esenţă: „Cel-de-sus varsă darul Său şi peste cei neputincioşi […]. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă”. La acestea se adaugă un exemplu spontan de smerenie: prinsă de propriul discurs, baba se mândreşte „Of! Crăişorule, crede-mă, că, să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura”, dar se corectează imediat – „uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură!”. Înfrânarea trufiei este, negreşit, un exerciţiu spiritual de prescripţie christică. Răbdarea şi stăruinţa bătrânei sunt alte lecţii creştineşti ce slujesc „vindecării orbului”. Lucrarea lor dă rezultatul aşteptat. Crăişorul se îmbunează, se îmblânzeşte, îşi manifestă milostenia: „ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult”. Gestul, oricât de mărunt (e vorba de doar „un ban”), îşi află răsplata deîndată şi cu prisosinţă: „Acum, luminate crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi aducă milostenia, stăi liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune”(s.n.). „Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului” spune Sf. Ambrozie. Numai în condiţiile în care crăişorul, liniştindu-se lăuntric, o poate privi drept în ochi şi are auzul deschis întru „luare-aminte” – bătrâna îi revelează taina izbânzii: „du-te la tată-tău şi cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu care a fost el mire şi atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi”. Este necesară şi obligatorie, aşadar, conectarea la un traseu iniţiatic deja parcurs şi confirmat prin ascensiunea părintelui, pentru a fi posibilă continuarea lui de către fiu, pe cont propriu, spre o treaptă superioară: de la crăie la împărăţie. Bătrâna îl îndeamnă ca, odată ce se hotărăşte să purceadă la drum, să fie – nu imperativ ci „cu rugăminte” – stăruitor: „Tatu-tău s-a împotrivi, dar tu stăruieşte pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci”.
Despărţirea crăişorului de baba cerşetoare e însoţită de „spaimă şi mirare” (se află aici tulburarea novicelui consecutivă vedeniei/arătării diferenţei dintre ce pare a fi şi ce este „stremţuroasa”, atunci când se ridică „tot mai sus” în văzduh, „învăluită într-un hobot alb”). Spaima (semn al necredinţei) şi mirarea (semn al lipsei de experienţă) sunt urmate imediat de „venirea inimii la loc” şi de „încrederea în sine că va izbuti” (s.n.). Încredere insuflată prin cuvintele bătrânei: „puţin mai este şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”, dar receptată greşit: încredere vanitoasă în sine, mai mult decât în Dumnezeu. Sf. Ioan Scărarul spune: „Sufletul mândru, care se bizuie numai pe sine, este sclavul temerii; el se teme şi fuge de cel mai mic zgomot al lucrurilor”, temerea fiind, în fond, „lipsa credinţei întru aşteptarea neprevăzutului”(s.n.). Credinţa, desigur, nu-i lipseşte total crăişorului, dar încă este oscilantă, iar temerea în faţa neprevăzutului se va manifesta şi în momentul întâlnirii crăişorului cu Spânul, în situaţia rătăcirii în pădurea-labirint.
Deocamdată, ascultând poveţele Sfintei Dumineci, crăişorul recuperează hainele şi armele „vechi ca pământul” ale părintelui său, pe care – mic exerciţiu de smerenie şi de trudă – nu porunceşte vreunei slugi să le cureţe, ci el însuşi „se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte”.
Cel mai greu este pentru crăişor să discearnă între aparenţă şi esenţă, să identifice binele ascuns sub înfăţişări dintre cele mai modeste. Greşeşte în privinţa bătrânei, i se atrage atenţia, apoi este martorul privilegiat al metamorfozării ei, dar nu asimilează învăţătura. Greşeşte a doua oară, dispreţuind, lovind şi alungând „răpciuga de cal grebănos, dupuros şi slab” care se repede la tava cu jăratic şi este iarăşi martorul transformării: mârţoaga devine cel mai frumos mânzoc din toată herghelia. Calul năzdrăvan îşi „pedepseşte” stăpânul zburând cu el până la nori, lună şi soare, îl ameţeşte, „îl bagă în toate grozile morţii” ca să-şi „răstoarcă cele trei lovituri” cu frâul în cap, primite când s-a apropiat de tava cu jăratic. El procedează după vorba „una pentru alta”, altminteri spus ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Asprimea este, momentan, necesară pentru ca învăţăcelul să ia aminte la posibilele consecinţe ale propriei aroganţe şi agresivităţi. După ce îşi dovedeşte puterea nepământeană, calul revine la modesta înfăţişare dintâi („gloaba cea de cal”) şi acesta va fi chipul arătat lumii pe tot parcursul călătoriei spre împărăţia lui Verde împărat. Important este că fiul craiului îl cunoaşte acum „şi de urât, şi de frumos, şi de bătrân şi de tânăr, şi de slab şi de puternic”.
Un alt moment important pentru traseul iniţiatic al crăişorului este întâlnirea cu Spânul, petrecută după ce mezinul iese din spaţiul cunoscut şi ocrotitor al „crăiei tătâne-su”. Depăşind încercarea la care îl supune propriul tată, el primeşte sfatul părintesc („să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân cât îi pute” – s.n.) şi trece podul spre lumea necunoscută (spaţiu posibil ostil). Semnificativ, întâlnirea are loc într-un perimetru labirintic, pădurea în care crăişorul s-a rătăcit. Pentru a treia oară mezinul greşeşte şi se lasă înşelat de aparenţe neidentificând, de data asta, răul ascuns. Consecinţele sunt grave întrucât acum se lasă păcălit de cel viclean care afişează bunătate („Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând”) şi bune intenţii („mulţămeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. […] căci aşa sunt eu de felul meu, ştiu una şi bună: să-mi slujesc stăpânul cu dreptate”). Spânul este falsa călăuză, impostorul. El invocă numele lui Dumnezeu spre a fi credibil, îşi schimbă glasul şi straiele ca să nu fie recunoscut, apare ca salvator chipeş, călare pe un cal frumos, simulează compasiunea, lasă impresia că îi dă rătăcitului libertatea de-a alege: „m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi cu plăcere” (s.n.). În faţa ezitărilor crăişorului inocent care ar dori să asculte de povaţa tatălui, Spânul aduce argumente mincinoase, dar convingătoare, „ai să-ţi rupi ciochinele umblând şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni”, menite să-i amplifice spaima şi, implicit, să–i influenţeze alegerea. „Boboc în felul său la trebi de aieste” – naiv, lipsit de orice experienţă în confruntarea cu făţărnicia şi vicleşugurile, crăişorul este o victimă uşoară. S-ar putea pune întrebarea de ce calul năzdrăvan nu intervine absolut deloc. Nici cu fapta (ar fi putut să-l scoată pe rătăcit din pădurea-labirint înălţându-se în zbor deasupra ei), nici cu vorba (avertizâdu-l, sfătuindu-l pe crăişor, reamintindu-i să nu se încreadă Spânului). Aparent, îşi abandonează stăpânul/învăţăcelul, nu-şi mai manifestă puterile neobişnuite, respectiv calitatea de agent al iniţierii, rămâne în ipostaza de „smârţog” slab, necuvântător şi neputincios. De fapt, crăişorului îi este dată astfel deplina libertate de a alege calea ieşirii din labirint, are liber arbitru, iar dacă alegerea lui este greşită, se cuvine să devină responsabil, să-şi asume erorile – neascultarea sfatului părintesc, neputinţa de a desluşi dincolo de aparenţe, opţiunea pentru falsa călăuză, pierderea nădejdii şi credinţei (uită de Dumnezeu, se teme că, fără ajutorul Spânului, nu va găsi drumul cel bun) – şi să suporte consecinţele: pierderea identităţii iniţiale (din crăişor devine Harap-Alb) şi a statutului – din stăpân ajunge, sub jurământ, slugă („şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi iar îi învie”, îi spune Spânul).
Spânul, de altminteri, reprezintă răul relativ, intrinsec contingentului, răul necesar (sintetizat de înţelepciunea populară prin zicala „în tot răul e şi-un bine” sau „rău cu rău, dar mai rău fără rău”), răul îngăduit vremelnic de către instanţa divină ca „stăpân” al celui ales să devină împărat, întru înţelepţirea aceluia. Sf. Ioan Scărarul explică astfel de împrejurări: „se observă deseori că Dumnezeu face şi acest lucru: văzând El că încă de la început sufletele sunt viteze, încuviinţează să fie atacate, voind astfel să le încununeze în scurtă vreme” (s.n.). Că aşa stau lucrurile reiese şi din ceea ce, la un moment dat, calul năzdrăvan îi spune lui Harap-Alb: „Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi, să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să mai prindă la minte…” (s.n.)
Aflat în situaţie-limită (are de ales între a trăi în minciuna „sacralizată” prin jurământ sau a muri pe loc de mâna celui care prin viclenie i-a furat identitatea), Harap-Alb îşi regăseşte credinţa în Dumnezeu şi se lasă în voia Lui: „Fiul craiului, văzându-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură [Spânului] credinţă şi supunere întru toate, lăsându-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vre El să facă”(s.n.). Spânul slujeşte devenirii alesului, dar o face involuntar şi inconştient. Replici precum „ştiu eu ce poate el” sau „Până l-am dat pe brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul” vin din emfază şi ipocrizie, nu din conştientizarea rolului ce i s-a dat în formarea viitorului împărat, căci Spânul, de fapt, nu lucrează, nu osteneşte, doar minte, vicleneşte şi porunceşte. Scopul lui ascuns e să-l piardă pe moştenitorul de drept al împărăţiei, scopul declarat e să schimbe, cât mai repede, rosturile în împărăţia pe care se grăbeşte s-o preia: „Dacă ţ-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai degrabă în locul d-tale, îi vede, moşule dragă, ce prefacere are să ie împărăţia”, prefacere în sensul distrugerii armoniei prin stabilirea unor ierarhii rigide: „sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba”.
Lecţia pe care o primeşte crăişorul, încă o dată, acum mai tranşant, ca slugă, este una fundamentală: aceea a smereniei. Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îi porunceşte lui Harap-Alb cu asprime, îl ameninţă, îl pălmuieşte din senin, îl nedreptăţeşte, are „purtare necuviincioasă”, e răutăcios, îl ponegreşte („Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista!”), ţine discursuri demagogice („îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul”) prin care se justifică, trufaş, de ce se poartă rău cu sluga lui. Harap-Alb nu protestează, nu se răzvrăteşte, nu cârteşte, nu trădează jurământul, se supune smerit („– Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos.”, „– Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata la poronca luminării-voastre”). Sunt cunoscute probele prin care Spânul vrea să-i pună lui Harap-Alb capul în primejdie şi să-l piardă: îi porunceşte să-i aducă sălăţi din Grădina Ursului, să vâneze cerbul cu nestemate, să o peţească, pentru el, pe fata împăratului Roş. Se poate lesne observa că probele vin din partea răuvoitorului, care e înzestrat doar cu putere pământeană şi care doreşte moartea fizică a slugii ca să nu-i fie dată lui în vileag prefăcătoria, dar sunt trecute, de fiecare dată, cu ajutorul agenţilor iniţierii. Lor li se destăinuie Harap-Alb, lor le împărtăşeşte sincer mâhnirile, temerile, deznădejdea, dorinţa de a muri („Şi de-aş muri mai degrabă, să scap de zbucium; decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori”). Deznădejdea şi autocompătimirea sunt întâmpinate cu mustrări: „Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger” (s.n.), îl dojeneşte Sfânta Duminică, sau „Stăpâne, zise atunci calul nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta!”. Creştinului autentic i se cere curaj, Georges Bernanos avertizează că „Singurul pericol care-l paşte pe un om deznădăjduit, când înfruntă ura sau dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte” (s.n.). Harap-Alb învaţă să nu-şi mai plângă de milă; înainte de-a pleca spre împăratul Roş să împlinească cea de-a treia poruncă este ultima dată când se lamentează. Tot atunci, calul năzdrăvan îşi arată puterile „în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă”. Înşelătorul primeşte astfel un avertisment, dar continuă, în faţa împăratului Verde, să joace rolul celui ce ar fi nevinovat, ba chiar victimă: „tot m-a tras Harap-Alb pe şfară!” şi îşi întăreşte spusele cu trimiteri viclene la învăţăturile duhovniceşti: „unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiu mai puternic” (în Pateric – „la intrarea într-un sat de ticăloşi stau doi draci. În jurul unei mânăstiri de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvârşire stau două mii.”).
Sfânta Duminecă şi căluţul năzdrăvan – chiar dacă rostirea lor este în registru popular, uneori hâtră, aparent lipsită de cucernicie – lucrează prin cuvânt asupra dinlăuntrului, sunt un fel de duhovnici, de părinţi spirituali. Ei nu execută probele în locul lui Harap-Alb, nu-l înlătură pe Spân – deşi ar avea, oricare dintre ei, asemenea putere – ştiind că nu acesta este ajutorul de care are nevoie viitorul împărat. Lucrarea lor se face asupra fiinţei lui, asupra duhului, în sensul cultivării speranţei şi încrederii în Cel de Sus („pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa El să suferim îndelung”) şi răbdării („mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai”, „Nu fi aşa de nerăbdător”), în sensul întăririi credinţei în Dumnezeu („Mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa El şi din aceasta!”„Mare-i Dumnezeu!”, „nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vre Domnul”, „Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată şi trebuşoara asta.”).
Când apare, totuşi, revolta („cel care suferă, chiar dacă mai rosteşte câte-o vorbă rea în durerea lui, este vrednic de iertare” spune Sf. Ioan Gură de Aur) şi Harap-Alb îl blestemă pe Spân dorindu-i moartea („rămânere-aş păgubaş de dânsul să rămân […] că tare mi-e negru în faţa ochilor”), Sfânta Duminecă nu-l ceartă, îl domoleşte arătându-i că dreptatea se cuvine lăsată în grija Celui de Sus: „Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el Spânul peste om vreodată, pentru că nu-i nici o faptă fără plată” (s.n.).
Treptat, Harap-Alb învaţă să preţuiască şi să respecte (bătrânei i se adresează de-acum cu „măicuţă”, îi sărută mâna, îi mulţumeşte de găzduire şi ajutor, îi urmează, fără abatere, poveţele, calului năzdrăvan îi spune „dragul meu tovarăş”, „căluţule”, iar mai târziu îi va mulţumi până şi împăratului Roş, adică celui ce ar putea fi socotit în categoria asupritorilor). Atitudinea trufaşă dispare, la fel – naivitatea. Nu se mai lasă înşelat de vorba prefăcută (ascultă povaţa şi rămâne ascuns când cerbul îi cere „cu jale”: „Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!”). A înţeles, lămurit de cuvintele Sfintei Dumineci, că încercările prin care trece au rostul lor: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce-i necazul”. A învăţat – esenţial! – să fie recunoscător lui Dumnezeu şi să-I mulţumească „şi de bine, şi de rău”(s.n.), să nu se teamă de încercările lumeşti, iar Sfânta Duminecă, odată ce s-a statornicit credinţa/încrederea în (voia lui) Dumnezeu, este mulţumită de progresele învăţăcelului: „Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu!”. Este vorba de credinţă aşa cum o defineşte părintele Nicolae (Steinhardt): „Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative”.
Exemplele de smerenie şi iubire se adună şi pe altă cale. Agenţii iniţierii se adresează constant crăişorului/ Harap-Alb ca unuia care le este superior („luminate crăişor”, „stăpâne”) sau cu dragoste („fătul meu”) şi nu îşi arogă niciun merit, nu aşteaptă recunoştinţă. Când Harap-Alb mulţumeşte Sfintei Dumineci pentru ajutor, „pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el”, răspunsul bătrânei are tot valoarea unei învăţături: „nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb” (s.n.).
De altfel, după cea de-a două probă (vânarea cerbului), Sfânta Duminecă nu mai intervine deloc, iar calul nu-şi mai manifestă decât în trei împrejurări puterile năzdrăvane. Traseul iniţiatic nu s-a încheiat, dar Harap-Alb, întrucât a parcurs treapta esenţială (statornicirea credinţei) în devenirea sa lăuntrică, este considerat pregătit şi, în consecinţă, lăsat să facă faţă altor încercări fără sprijinul Sfintei şi/sau să identifice singur, dincolo de aparenţe, alte posibile ajutoare (unele ascunse sub înfăţişări ciudate şi groteşti – Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsărilă, altele părând neînsemnate şi lipsite de orice putere – furnicile, albinele).
Drumul de întoarcere spre împăratul Verde cu trofeul vânătorii dovedeşte că Harap-Alb nu se lasă ispitit de bani şi nici de puterea vremelnică („Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit cât o cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie, altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă pentru asemenea odoare. Dar Harap-Alb ca de foc se ferea şi, urmându-şi calea înainte, la stăpânu-său se ducea” – s.n.). „Calea înainte” este, aici, calea nerătăcirii spirituale. Pe de o parte, Harap-Alb respectă sacralitatea jurământului – cu toate că situaţia îl nedreptăţeşte. Pe de altă parte, nu doreşte dobândirea altei împărăţii decât aceea către care a purces. În contingent, această împărăţie este a celor buni (fetele împăratului Verde observă, de la început, că „Spânul de fel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate” – s.n.) şi ea pregăteşte accesul, în transcendent, spre altă împărăţie – cea a raiului („moştenirea cea dorită”, „pământul celor blânzi”). „În binefacerile împăraţilor lumeşti noi vedem preînchipuirea prea luminatului nostru Împărat. Căci El îşi împărtăşeşte darurile Sale uneori prin Sine însuşi, alteori printr-un prieten al Său, alteori printr-un slujitor, iar alteori fără a fi cunoscut, celor care s-au pus în slujba Sa”, spune Sf. Ioan Scărarul. Păstrând proporţiile şi considerându-l pe Spân instrument, nu agent al iniţierii, probele la care este supus Harap-Alb se aseamănă – prin scopul lor tainic, inaccesibil Spânului – mai degrabă „ascultărilor” cerute neofitului în viaţa monahală, transpuse în viaţa de mirean, decât muncilor herculiene. Ca uns al lui Dumnezeu pe pământ, înainte de a moşteni tronul, viitorul împărat se cuvine să dobândească şi să dovedească virtuţi creştine. Sf. Apostol Pavel spune că nu putem birui răul cu rău. Într-adevăr, Harap-Alb nu recurge la mijloacele Spânului, nu răspunde vicleniei, făţărniciei şi minciunii prin viclenie, făţărnicie şi minciună. Confruntat cu răul, nu se va înrăi. Ajungând, prin constrângere conjuncturală, sluga celui rău, nu se va face frate cu necuratul ca să treacă puntea, nu va semna pactul mefistofelic. Dimpotrivă, el va deveni mai credincios, mai atent cu tot ce-l înconjoară, mai bun, mai blând, mai înţelept, mai harnic, mai recunoscător, mai milos. Ajutorul pe care îl dă măruntelor vietăţi vine din bunătate, milă şi capacitate de sacrificiu – decât să omoare furnicile, alege calea primejdioasă, lăsâdu-se în grija Atotputernicului: „să dau prin apă, mă tem că m-oiu îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate. Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă…” (s.n.). Factori ai iniţierii sunt, în bună măsură, şi „monştrii simpatici”. Deşi registrul este preponderent comic, dincolo de tolocăneală, de hazul „neortodox” al situaţiilor sau al expresiei, cei cinci dau exemplu de grijă pentru aproapele şi spirit de sacrificiu (Gerilă răceşte casa de aramă să le fie bine celorlalţi, chiar dacă lui i-ar fi priit „înfocată” cum era, Flâmănzilă şi Setilă, deşi sunt „rupţi în coş de foame şi de sete”, încep să mănânce şi să bea numai după ce se satură ceilalţi, Ochilă şi Păsărilă stau de veghe când ceilalţi nu sunt atenţi). Ochilă îi reaminteşte lui Harap-Alb că „tot omul are un dar şi-un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în samă amarul” (s.n.). Gerilă potoleşte gâlcevile şi îndeamnă la bună-înţelegere „căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobândim”, iar la despărţire tot el cere iertare în numele tuturor (nu pentru o vină anume, căci – în fond – ei l-au ajutat pe Harap-Alb să scape din capcanele împăratului Roş, ci pentru o vină prezumtivă, posibilă): „Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul câteodată prinde bine la ceva”, iertarea (atât în sensul solicitării cât şi în sensul acordării ei) fiind, pentru bunul creştin, act fundamental, necesar, obligatoriu şi, mai cu seamă, mântuitor.
În evoluţia lui, Harap-Alb trece de la deznădejde şi gânduri sinucigaşe, la dragoste de viaţă şi entuziasm (sinonime ale creştinismului în viziunea părintelui Nicolae: „În afară de dragoste de viaţă, creştinismul e şi entuziasm”). Transformarea este vizibilă pe măsură ce se apropie de curtea împăratului Roş, deşi presupusese, la plecare, că-i va fi mai rău decât cu Spânul („Cu Spânul tot am dus-o, câne-câneşte până acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cât mi-a sta capul”). Gesturile îi sunt însoţite de bucuria faptei bune săvârşite dezinteresat (când ajută albinele, de pildă, „Harap-Alb aflându-se cu bine despre asta, aleargă în dreapta şi-n stânga şi nu se lasă până ce găseşte-un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-l face urdiniş” – s.n. sau „mergea el, mulţămit în sine de această facere de bine…”). Crisparea, întunecarea, încruntarea au dispărut, lăsând loc voioşiei exprimate, când întâlneşte arătările ciudate, prin ironie bonomă (acceptată printre însuşirile bunului creştin, întrucât, spune părintele Nicolae, „Bunăvoinţa şi gentileţea nu implică neapărat prostia şi nu exclud ironia”). Râsul lui Harap-Alb nu e răutăcios, nu e batjocoritor, nici contaminat de infatuarea supraomului nietzschean, e semn al bunei-dispoziţii continue pe care o presupune înţelepciunea creştină. Totuşi, râsul acesta se cuvine strunit ca să nu alunece în superficialitate. De aceea intervin, din nou, factorii iniţierii, cei cinci „monştri”: „Râzi tu, râzi, Harap-Alb, […] dar unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica”, „Râzi tu, râzi, Harap-Alb, […] dar unde vă duceţi voi, fără de mine degeaba vă duceţi”, „Râzi tu, râzi, Harap-Alb, […] dar unde te duci, fără de mine rău are să-ţi cadă” şi, mai ales, „Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb […] dar mai bine ar fi să râzi de tine, căci nu ştii ce păcat te paşte” (s.n.). Îndemnul vine în sensul cercetării atente şi cunoaşterii propriei condiţii; altfel spus – se impune a vedea bârna din propriul ochi şi abia apoi paiul din ochiul aproapelui. Ca şi Sfânta Duminecă, dihăniile, pocitaniile, schimonositurile întâlnite au darul de a prevedea evenimentele, iar Harap-Alb se poartă „prietenos cu fiecare”.
Răul ipostaziat de împăratul Roş, personaj lipsit şi el de puteri suprafireşti, este mai puţin virulent decât cel ipostaziat de Spân, iar probele la care îl supune pe Harap-Alb sunt, la limită, oarecum oneste şi justificabile prin grija paternă: vrea să se încredinţeze pe mâna cui îşi dă fata. Teritoriul, cunoscut de calul năzdrăvan, reprezintă spaţiul experienţei reiterate („Las’ pe mine, stăpâne, că ştiu eu pe unde te-oiu duce la împăratul Roş; pentru că m-au mai purtat odată păcatele pe-acolo cu tatu-tău, în tinereţele lui.”). Şirul probelor, mai lung, vizează cizelarea răbdării şi discernământului. După fiecare probă trecută dintre cele cinci, Harap-Alb îşi manifestă nerăbdarea de a se reîntoarce la curtea lui Verde-împărat, dar împăratul Roş îl temperează: „a veni ea şi vremea aceea, voinice”. Tot de nerăbdare îl „acuză” şi fata împăratului („ia mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule”) şi îl sfătuieşte: „nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi”. (Pripeala, opusă cumpănirii/ cumpătării, atrage consecinţe negative). Fata, văzută prin ochi profan şi comentată de gura lumii („care ce ştia şi cum îi ducea capul”), este „o farmazoană cumplită” din pricina căreia se fac multe jertfe, care tulbură pacea caselor, strică petrecerile lumeşti prefăcându-se în pasăre vorbitoare ori trimiţând mesageri înaripaţi. Din perspectivă profană, ea rămâne o fiinţă tainică, o apariţie misterioasă („nu se ştia care dintre toate acele vorbe era cea adevărată”).
Ultima probă la care îl supune pe Harap-Alb împăratul Roş este cea mai subtilă şi cea mai dificilă: viitorul monarh creştin are de ales între fiica de suflet a împăratului şi fiica naturală, i se cere, aşadar, să discearnă între fals şi autentic, în condiţiile în care cele două chipuri sunt identice, fetele au aceeaşi vârstă „şi nu e nici o deosebire între dânsele nici la frumuseţe, nici la stat, nici la purtat” (s.n.). O eventuală confuzie între fals (fata de suflet) şi adevărat (fiica naturală) ar avea drept consecinţă ratarea fericirii şi izgonirea de la curtea împărătească, dimpreună cu însoţitorii: „dacă-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iară de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi”. În această împrejurare, Harap-Alb îşi asumă propriile limite, nu se mai bizuie, orgolios, doar pe sine. Ca să nu dea greş, apelează smerit la crăiasa albinelor căreia „începe a-i spune toate cu de-amăruntul şi o roagă de toţi dumnezeii ca să-i deie ajutor”. Primeşte ajutorul de care avea nevoie şi, odată trecută proba, el are îngăduinţa împăratului Roş de a porni cu fata spre împărăţia unchiului.
Experienţa erosului nu lipseşte din formarea viitorului împărat lumesc, dar tâlcul ei, în acest caz, se află dincolo de starea înălţătoare a iubirii împărtăşite (Harap-Alb şi fata împăratului Roş „mergeau fără a simţi că merg, părându-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă, ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea alăturea”). Este, mai degrabă, o nouă şi ultimă încercare pentru Harap-Alb, întrucât se cuvine ca el să rămână credincios jurământului şi să-şi înfrângă voia sufletului. Aflăm că „Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă…” (s.n.). Însă a trăda, acum, chiar şi în numele iubirii, ar însemna să nu-şi asume deplin greşeala care l-a adus în ipostaza de slugă a Spânului şi să n-o ispăşească până la capăt, să nu ducă la bun-sfârşit cea de-a treia probă şi, în consecinţă, să-şi saboteze propria devenire. Totuşi, prin fata împăratului Roş, impostura Spânului este dată în vileag „Iară Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se răpede ca un câne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”. Îşi justifică gestul (gest nedrept, întrucât Harap-Alb nu a trădat) invocând că „aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul!” În fond, reacţionează din disperare şi nu face decât să-şi dea arama pe faţă când nu mai are nimic de pierdut ori de câştigat, dovedind că el este cel rău şi viclean. Părintele Stăniloae arată (referindu-se la „răul suprem”, dar observaţia este valabilă şi în acest context) că „Răul se demască atunci când a ajuns la disperare, când vede că nu mai are nici un rost să se disimuleze, ştiind că nu mai are pe cine să câştige prin înşelăciune”.
Replica imperativă „Pân-aici, Spânule!”(s.n) rostită de calul năzdrăvan, arată clar faptul că doar atât i-a fost îngăduit celui viclean să se manifeste, că există nişte limite dincolo de care acela nu mai poate acţiona după voia lui, dincolo de care îl aşteaptă pedeapsa: „Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi, apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”. Pedepsirea/ aneantizarea Spânului este, de altfel, ultima situaţie în care agentul iniţierii mai intervine.
Moartea lui Harap-Alb este interpretată, îndeobşte, ca alegorie a trecerii de la etapa formării feciorului de crai la etapa deplinei lui maturităţi, când poate să-şi întemeieze o familie şi poate conduce o împărăţie pământeană ca moştenitor vrednic şi mai departe purtător al virtuţilor înaintaşului.
Totuşi, moartea şi apoi readucerea la viaţă ar putea avea şi conotaţiile trezirii din somn thanatic („Ei, da’ din greu mai adormisem!”), ale învierii într-o altă dimensiune, ale ieşirii din contingent, de sub incidenţa jurământului mundan şi, implicit, din starea de rob al impostorului, odată ce lucrarea întru desăvârşirea duhului s-a încheiat.
În finalul basmului, Creangă delimitează ferm două spaţii: „acolo” şi „pe la noi” . „Acolo” unde Harap-Alb devine împărat „Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea! Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă.” – s.n.). Or, veselia tuturor (la nuntă participă Sfânta Duminecă, împăraţi, crai, „oameni în samă băgaţi”, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor, un „păcat de povestariu fără bani în buzunariu”, sărăcimea) şi comuniunea fără de sfârşit, ţin de transcendent, de împărăţia cerească, de locul luminat unde dimpreună ajung cei buni şi blânzi. Prin contrast, „pe la noi cine are bani bea şi mănâncă iară cine nu, se uită şi rabdă” (s.n.), în contingent, relaţiile fiind stabilite de „ochiul dracului”, banul uzurpator de valori spirituale, avuţia care dezbină şi asupreşte, stabilind false, nedrepte, şi totodată vremelnice ierarhii.
… Probabil asupra acestor aspecte – iniţiere, devenire creştinească – va fi reflectat şi Garabet Ibrăileanu când a identificat în „Povestea lui Harap-Alb”… veritabila epopee a poporului român.
Bibliografie selectivă:
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1989
Creangă, Ion, Scrieri alese, Ed. Arania, Brașov, 1994
Scărarul, Ioan, Scara Raiului, Ed. „Învierea”, Timișoara, 2008
Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Ed. Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005
