Poveste cu parfum de frunze arse

Prezența ei vestea întotdeauna o tragedie, așa spuneau bătrânii din cartier, dar nimeni nu pleca urechea la scornelile unor superstițioși acri și ramoliți, care își petreceau zilele înfruptându-se din cancanuri și depănând amintiri din vremurile apuse, când viața lor era în floare și ei înșiși mai voioși. O făceau de la distanță, din confortul propriei locuințe, privind aleile Cișmigiului prin două straturi de sticlă – pe de-o parte, geamurile năclăite de praf și poluare, pe de altă parte, ramele de tip fund de borcan ale ochelarilor de vedere – iar seara se strângeau în fața blocului, șezând fiecare pe câte un scăunel pescăresc, și, asemenea unor vampiri diurni, nesuferiți, sorbeau printre buze toată seva suculentă a bârfelor de peste zi.

Nimic părea să nu le scape hodorogilor. Nici că doamna Dragomir de la doi, proaspăt divorțată, se întorcea vinerea de la serviciu la brațul unui bărbat înalt și brunet, cu urechile clăpăuge, pe care, din motive evidente, îl botezaseră Clark Gable, și nici că trecuseră două luni de când nea Ion, electricianul blocului, își pierduse serviciul și acum își făcea veacul pe o bancă, jinduind după puștoaicele de la Lazăr și Sava, care, după ore, își dădeau întâlnire cu romanticul Cișmigiu. Atât erau de preocupați de viața celorlalți, încât erau dispuși să stea la pândă până târziu în noapte, întipărindu-și pe retină imaginile acestea neclare, pe care le întrezăreau de la mare depărtare, lăsând imaginația să completeze tabloul acolo unde ochii nu puteau s-o facă.

Tocmai de aceea nu putem să iau în serios poveștile despre ea. Cum aș fi putut să cred că de aproape un secol, în nopțile răcoroase de octombrie, când luna se lepăda de pielea ei cerată și căpăta culoarea strălucitoare a focului, o femeie nespus de frumoasă, îmbrăcată în haine demodate, din alte epoci, cu părul negru ca smoala, pielea albă și buzele stacojii, bătea neobosită aleile parcului, căutându-și ursitul? O numiseră sânziana de toamnă, căci, asemenea drăgaicelor, sucea mințile bărbaților care îi ieșeau în cale, sorbindu-le tinerețea, lăsându-i pe aceștia bătrâni și sfrijiți, cu mințile plecate.

Cât despre mine, oricât de mult mi-aș fi dorit să mi se încrucișeze cărările cu o asemenea femeie – fie ea chiar și un sucub însetat de tinerețe –, Fortuna încă nu-mi zâmbise. Însă nu toți puștii de vârsta mea îmi împărtășeau ghinionul în dragoste. David, de exemplu, prietenul meu cel mai bun, îmi dăduse cu o seară înainte un mesaj misterios, lăudându-se că e pe cale să agațe o tipă superbă, leită Sânzianei din poveștile bătrânilor. Trecuseră douăzeci și patru de ore de atunci și nu catadicsise să mai dea vreun semn de viață, ceea ce însemna că ori fusese respins și se bosumflase, cum de altfel i se mai întâmplase, ori că lucrurile merseseră ca unse și, profitând de faptul că ai lui erau plecați la țară, își făcuse curaj și o invitase pe fată la el acasă. Indiferent care variantă era adevărată, eu rămăsesem cu ochii în soare. Am oftat și am început să cobor scările. M-am oprit în dreptul apartamentului numărul șase, unde locuia familia prietenului meu, și am ridicat telefonul la ureche. Am sunat scurt și am închis. Niciun răspuns. Nici de la interior nu se auzea vreo mișcare. Am ridicat din umeri și, din lipsă de ceva mai bun de făcut, m-am decis să ies la o plimbare.

Cu mintea încă la trădătorul de David, am deschis ușa de la intrarea în bloc și am lăsat-o să-mi scape printre degete. Ușa s-a închis iute, cu o bufnitură zdravănă.

– De ce-o trântești așa? Ai degetele de mămăligă?- m-a mustrat o voce hodorogită.

Șezând pe omniprezentul ei scăunel pescăresc, sprijinindu-se cu spinarea de gărdulețul de fier, tanti Eleonora se uita la mine cu o pereche de ochi dușmănoși. Purta un pulover cafeniu și o vestă îmblănită, gri închis. O căciulă roșie îi acoperea în întregime fruntea încrețită de riduri. Scuipa semințe și, când și când, ducea la gură termosul din care se scurgea un lichid cafeniu, despre care spunea că-i ceai pentru tensiune. Habar n-avea însă că mirosul înțepător de alcool o trăda imediat.

– Săru’mâna, tanti, am zis eu cu voioșie disimulată. Mi-a scăpat, vă rog să mă iertați.

Eleonora a dat încetișor din cap, semn că mă iertase, și m-a întrebat:

– Unde te duci, maică, la ora asta? Nu-ți ajunge că umbli hăndrălău toată ziulica?

Eu i-am aruncat un zâmbet blajin și m-am așezat pe vine lângă ea. Femeia mă privea cu ochii ei mici și curioși, pregătindu-se să-mi înregistreze cuvintele, așa cum o veveriță adună toamna alune pentru iarnă. Știam că abia aștepta să-mi manifest indignarea ca să mă pârască alor mei, căci discordia era fără doar și poate sportul favorit al Eleonorei.

– Trebuia să mă văd cu David. Vorbisem să mergem împreună la Internet Café.

– La ora asta beți cafea? a spus ea vizibil dezamăgită, coborându-și sprâncenele și arcuindu-și buzele într-un semicerc inversat. Apoi a mai luat o „dușcă” de ceai.

– N-are a face cu cafeaua, am zis eu stăpânindu-mi cu greu un hohot. E un loc cu calculatoare. Mergem acolo să stăm pe internet sau să ne jucăm ceva în rețea.

Tanti Eleonora a ridicat din umeri și a strâns capacul termosului. L-a așezat lângă piciorul scaunului și a plecat privirea către poala șorțului, unde, între picioarele ei, începuse să se înalțe o colină din coji de semințe.

– Ce știu eu? Faceți cum vreți, maică. Vezi doar că în noaptea asta luna e roșie și știi tu cine o să iasă plimbare. Și ieri s-a arătat. De la miezul nopții până spre ziuă a tot umblat drăcoaica. Tropăia de mama focului în cizmele ei din blană de lup.

Eleonora nu părea să glumească, dar eu am bufnit în râs și dintr-odată lucrurile au devenit din nou tensionate între noi. Bătrâna și-a reluat privirea dușmănoasă, iar eu, de data aceasta, nu m-am mai obosit s-o îmbunez. Mi-am luat revedere, încă râzând pe sub mustață, am trecut strada și am pornit să colind aleile pustii ale parcului.

În toamna aceea tocmai intrasem la liceu, doar că nu-mi prea ardea de carte. Mă duceam la școală, mă întorceam, mă străduiam să-mi fac temele, cel puțin la materiile mai importante, dar mintea îmi zbura încontinuu în aceeași direcție: pulpe, coapse, șolduri, pântece, sâni, pielea moale și delicată de la baza gâtului, buze de culoarea căpșunelor coapte. Înțelegeți ce vreau să spun. Nu-i un secret că la cincisprezece ani hormonii sunt Napoleon, iar trupul unui băiat adolescent, Europa. Cam așa îmi simțeam eu fiecare bucățică de carne ori de câte ori gândurile mă purtau în paradis, iar necruțătorul împărat al extazului îmi trecea trupul prin foc și sabie, lăsând în urmă ruine de jăratic și sudoare. Nimic n-ar fi putut să mă scoată din starea aceasta de beatitudine a simțurilor. Chiar și cuvintele Eleonorei, în loc să mă intimideze, nu făcuseră decât să arunce cu gaz peste foc, stimulându-mi și mai mult imaginația. Cu ochii minții mă vedeam plimbându-mă alături de sânziană, ea țopăind peste bălți cu o veselie sfioasă, având grijă să nu își murdărească cizmulițele din blană de lup, eu sorbind-o din ochi, petrecându-mi brațul în jurul mijlocului ei subțire, furându-i pe neașteptate câte-o sărutare.

Așa am petrecut o bună bucată de vreme, mergând fără de țintă prin Cișmigiu, zâmbind tainic, mușcându-mi buzele, savurând dulceața acelei deja binecunoscute fierbințeli, agonizând, nădăjduind ca, într-o bună zi, fanteziile mele deocheate aveau să devină realitate. Când m-am deșteptat din reverie, se lăsase întunericul.

M-am așezat pe-o bancă și, cu un gest leneș, mi-am lăsat capul pe spate și m-am uitat către boltă. Holbându-mă la lună, mi-am dat seama că era exact așa cum prevestise Eleonora – mare și portocalie, înfierbântată ca o văpaie. Luna sângerie. Dacă aș fi avut la îndemână orice aparat de fotografiat, chiar și o rablă rusească moștenită din moși strămoși, așa cum avea David, mi-ar fi reușit o fotografie pe cinste. Am oftat și mi-am scos mobilul din buzunar, plănuind să-mi sun din nou prietenul.

Ascultând țârâitul lung și monoton, privirea mi-a alunecat către debarcader. În fiecare an, când venea căldura, terasa se umplea până la refuz. Oameni în picioare, oameni în jurul meselor de plastic care se bâțâiau dacă te sprijineai cu coatele de ele, chelneri care purtau pe brațe munți de halbe cu bere, fum de țigară, vânzoleală, râsete și o melodie săltăreață, care se auzea în surdină de la radio. Însă de toamna până spre mijlocul lui aprilie, toate acestea dispăreau ca prin farmec și debarcaderul începea să semene cu o dărâmătură. Nimeni nu-i mai călca pragul cu excepția câinilor vagabonzi, a porumbeilor și a celor câtorva nostalgici care încă se încălzeau la focul amintirilor de peste vară. Un astfel de nostalgic mă socoteam și eu, chiar dacă nu beam alcool decât foarte rar, pe ascuns, când se milostivea unul dintre băieții mai mari și îmi cumpăra câte o bere pe care o dădeam pe gât pe nerăsuflate, așa cum socoteam că ar face-o un băutor profesionist. Când vântul s-a pornit din senin, șfichiuindu-mi obrajii, măturând terasa pustie, luând cu el atât hârtii, ambalaje de plastic și frunze uscate cât și amintirea dulce-amăruie a bulelor de bere, mi-am aruncat ochii în depărtare, dincolo de debarcader, acolo unde umbrele se aprindeau și se stingeau în lumina aurie a felinarelor, și, cu toate că stăteam jos, am simțit pentru prima dată în viață cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Sprijinită cu spatele de gărdulețul ce delimita debarcaderul de lac, cu mâinile strânse la piept, parcă ferindu-se de frig, se afla însăși sânziana de toamnă. Când mi-a zâmbit, tot corpul mi-a devenit moale, ca și cum aș fi oasele de cârpă, și telefonul mi-a alunecat printre degete, izbindu-se cu zgomot de asfalt.

Nu aș putea estima cât timp am încercat să mă conving singur că imaginația și ochii îmi joacă feste și că fata la care mă holbam nu era alta decât amăgitoarea Morgana. Știu doar că, la un moment dat, a început să se apropie, legănându-și șoldurile, iar vântul îi sălta ușor faldurile rochii lungi și negre, dezvăluind niște picioare nespus de albe, încălțate cu cizme din blană argintie. Părea puștoaică, totuși ceva mai mare decât mine – să fi avut vreo optsprezece ani –, un chip ascuțit, ochii ca pietrele de obsidian, păr lung și negru, buzele pline, curbate într-un zâmbet care emana senzualitate. Era cea mai frumoasă făptură din câte văzusem vreodată, aievea sau în vis, și, dintr-un motiv necunoscut, alesese să poposească pe banca mea, așteptându-mă să sparg gheața și să intru în vorbă cu ea. Eu însă nu puteam să mai scot niciun sunet. Inima îmi bătea cu putere și simțeam că mă făcusem roșu în obraji.

Bruneta, sesizându-mi stânjeneala, și-a lățit zâmbetul până când a izbucnit în râs. Avea dantura perfectă, nefiresc de albă, iar respirația ei mi-a atins obrazul cu o fâșie de parfum de frunze arse și încă ceva, un miros metalic, nu tocmai plăcut, pe care nu l-am recunoscut imediat. Când s-a săturat de râs, s-a ridicat și a început să meargă de-a lungul aleii, tropăind în cizmulițele ei din blană de lup. Se îndrepta spre ieșire, către Bulevardul Elisabeta, și îmi făcea semn să o urmez. Eu n-am mai stat pe gânduri. Am pescuit telefonul de pe asfalt și am pornit-o în urma ei, împleticindu-mi pașii.

Am mers împreună circa douăzeci de minute, mai întâi pe Elisabeta și apoi pe Splai, ea în față, eu la trei pași în spate, o distanță rezonabilă cât să n-o pierd din ochi, fremătând de emoție, neștiind ce aș fi putut să-i răspund dacă s-ar fi întors să-mi vorbească. Apa negricioasă a Dâmboviței scăpăra în lumina portocalie a farurilor. Tot portocalii erau și fasciculele conice ale felinarelor stradale care, atunci când se împreunau cu razele de lună, îi înveșmântau trupul într-o mantie de foc, făcând-o să strălucească în noapte așa cum scânteiau pe vremuri, cu vâlvătaie, comorile necurate îngropate în pământ.

Prin minte îmi treceau trei întrebări. Prima era, bineînțeles, cine era himera aceasta răpitor de frumoasă, care îmi părea plămădită din aluatul moale și fierbinte al propriilor mele fantezii erotice. A doua, de ce o creatură ca ea mă alese pe mine, un adolescent costeliv, cu obrajii și umerii devorați de acnee. A treia, și de altfel cea care mă sâcâia cel mai tare, era că oricât mă străduiam nu reușeam să identific izul acela metalic, puțin sărat și neplăcut, pe care îl sesizasem ascuns în respirația ei. Vocea dintre tâmple rostea întrebările acestea din nou și din nou, neobosită, ca și cum aș fi ascultat la casetofonul gândurilor trei dintre melodiile mele preferate. Când muzica se termina, derulam cu creionul banda magnetică, golind bobina din stânga, crescând-o pe cea din dreapta, și ascultam caseta de la capăt. Răspunsuri nu-mi veneau, doar momente de tăcere sau de gargară mintală, cuvinte și imagini fără rost, care mă adânceau și mai tare în starea aceasta magică de extaz împletit cu mirare.

Plimbarea noastră nocturnă s-a încheiat când fata a cotit și a traversat bulevardul, strecurându-se ca o nălucă printre mașini. Eu, cu inima în gât de teamă să n-o pierd, am urmat-o imediat cum roșu a devenit verde și mașinile s-au oprit la semafor.

Am traversat și am intrat printr-o deschizătură a gardului în curtea deplorabilă, plină de munți de gunoaie și bucăți de tencuială putredă, căzută de pe pereții casei. În aer plutea un miros îngrozitor. Dejecții și gunoaie, tencuială umedă și igrasie, moarte și putreziciune. O duhoarea aproape vizibilă. Mi-am acoperit nările cu palma și am strigat cu o voce nesigură.

– Hei, ești aici?

Nu mi-a răspuns, însă am auzit ușa dărăpănată, care se mai ținea doar într-un țâțân, izbindu-se de perete. Am înghițit în sec și, pentru prima dată, am ridicat privirea către maghernița aceea pe care cu greu aș fi putut să o numesc casă.

Pe vremuri fusese tare frumoasă, de asta îmi dădeam seama doar uitându-mă la pereții coșcoviți și crăpați, ticsiți de ferestruici înguste și balconașe rotunde, de unde acum se ivea câte-un tufiș sau un trunchi firav de copac. O potecă pietruită ducea la ușa prin care frumoasa brunetă se strecurase la interior. Habar n-aveam ce căuta într-o asemenea epavă de casă, roasă până la temelie de mucegaiul timpului, dar mintea nu-mi stătea la dezlegat enigme. Am urmat poteca și am urcat cele două scări din fața intrării. Apoi am întins mâna, ezitând să apuc între degete zăvorul mâncat de rugină, dar ușa s-a deschis de la sine, ca prin magie.

Nici interiorul n-arăta mai bine, cu toate că aici nu se mai simțea atât de tare duhoarea de gunoaie și dejecții. Printre pereții scorojiți, acoperiți până la refuz cu graffiti multicolore – declarații de dragoste, cuvinte și desene obscene sau mesaje apocaliptice care anunțau venirea lui Isus –, plutea aroma respirației ei. Mirosea a frunze arse și a încă ceva. Tot nu știam să spun a ce. Am zâmbit cu jumătate de gură și am făcut doi pași pe podeaua năclăită de mizerie și umezeală.

Ea urcase spirala de scări și ajunsese la etaj. Pe balustrada care, surprinzător, încă se ținea în picioare, zăceau aruncate rochia neagră și paltonul. Își păstrase doar cizmulițele argintii, dar, ca o ispită a nopții ce era, își ascunsese trupul palid și gol într-un con de umbră. De unde mă aflam eu, nu îi zăream decât chipul frumos în jurul căruia razele portocalii ale lunii împletiseră o cunună de jăratic. Îmi zâmbea seducător, așa cum o făcuse și în parc, doar că acum, știind că-i dezbrăcată, simțeam cum mi se înmoaie genunchii și mi se încețoșează privirea, de parcă aș fi primit o lovitură în moalele capului. O clipă creierul nu mi-a funcționat, fiindu-mi imposibil să pricep ce o determinase să se lepede de veșminte, dar apoi m-am luminat. O citisem în revistele mele deocheate și o văzusem cu ochii mei în filmele pentru adulți care se difuzau la televizor după miezul nopții. Mi-o imaginasem de sute sau poate mii de ori în intimitatea dormitorului meu sau la baie, în diminețile în care mă trezeam cotropit de fierbințeală. Totuși, nu-mi închipuisem niciodată c-avea să se petreacă în felul acesta, în cea mai urâtă casă din lume, dar în compania celei mai frumoase dintre femei. Dintr-un impuls de moment, am scos telefonul din buzunar și am format încă o dată numărul lui David. Înainte să merg mai departe, trebuia neapărat să povestesc cuiva; să mă asigur că nu visez.

Mi-au trebuit fix trei secunde să mă prind că de undeva din apropiere, sincron cu țârâitul agasant care-mi răsuna în timpan, se mai auzea un telefon. Venea din stânga, dintr-o odaie a cărei ușă fără clanță tremura într-o adiere invizibilă. Am făcut doi pași, fără să-mi dezlipesc telefonul de la ureche, și am împins ușa cu piciorul. Ușa s-a deschis cu un icnet de protest.

De multe ori mi-am zis că timpul se comportă ca un gropar. Se căznește să culeagă toate amintirile noastre urâte, toate traumele, tristețile și dezamăgirile, le îndeasă în cufere ferecate cu zeci de lacăte și le azvârle în inima pământului. Apoi se înhamă la lopată și aruncă peste ele țărâna uitării. Uneori funcționează, alteori nu, și amintirile se târăsc din groapă asemenea morților vii din filmele de groază și ne devorează măruntaiele, făcându-ne să retrăim durerea aceea agonizantă din trecut. O astfel de amintire zombi e imaginea lui David întins pe un pled ros de timp și mucegai, fără haină, cu cămașa descheiată pe jumătate, dezvăluind coastele care i se conturau proeminente, acoperite de o piele cerată, care pe alocuri începuse să se albăstrească. Obrajii lui, pe vremuri rumeni, deveniseră albi ca o coală de hârtie. Șuvițele negricioase, năclăite de o sudoare rece care parcă nu se mai uscase, se lipiseră de frunte ca mușchiul de copac. Iar ochii, o Doamne, ochii! Nimic, dar absolut nimic nu se citea în mărgelele acelea negricioase peste care moartea așternuse o peliculă albicioasă. Telefonul din buzunarul lui se oprise din sunat, dar în urechile mele încă se auzea țârâitul lung și ascuțit, ca șuieratul unui tren care tocmai își semnalează intrarea în gară.

Am reușit să fac un singur pas și am rămas încremenit, nevenindu-mi a crede că trupul acesta neînsuflețit fusese până mai ieri prietenul meu cel mai bun. În minte aveam tornade de gânduri, în piept un tsunami de emoții. Nu știam ce să fac nici cu unele, nici cu nici altele. M-am dezmeticit abia când privirea mi-a alunecat către baza gâtului lui David. Două înțepături, nu mai mari decât unghia mea de la degetul mic, străluceau în penumbră ca două mărgele de rubin. Abia atunci mi s-a dezmorțit membrele și, încetișor, am început să merg cu spatele, picioarele purtând de la sine povara trupului meu, mai întâi afară din cameră și apoi pe ușa de la intrare. Ochii îi aveam deschiși, dar nu vedeam absolut nimic. Nici denivelarea de pe treapta cea mai înaltă nu am zărit-o, așa că m-am împiedicat și am lăsat forța gravitației să îmi izbească trupul de pământ. Capul mi-a săltat ușor, ca o minge, și pentru o clipă am văzut stele verzi. Doar printr-un miracol am reușit să îmi păstrez starea de conștiență și să nu cedez întunericului acela mângâietor, care topea tot, atât patimi cât și spaime.

După ce mi-am revenit puțin, m-am ridicat și pornit-o înapoi pe Splai, întâi încet, ținându-mi mâna la baza capului, acolo unde deja se ridicase o moviliță dureroasă, iar mai apoi în pas alergător, stăpânindu-mi cu greu impulsul de a o lua la goană, temându-mă că picioarele ar fi putut să mi se împleticească și să-mi proiecteze trupul pe mijlocul drumului, printre mașinile care spintecau asfaltul așa cum păsările de pradă spintecă văzduhul.

Când am ajuns acasă, o liniște îngrozitor de grea îmi copleșise ființa. Cu lacrimi în ochi am privit către intrândul pustiu din fața blocului, dorindu-mi cu ardoare să fi zărit scăunele pescărești și siluetele gârbovite ale bătrânilor, întinzându-se la vorbă, scuipând semințe, cherchelindu-se cu alcool amestecat cu ceai. Știam că viața mea de până atunci, cu după-amieze întregi pierdute în camerele de chat sau jucând jocuri în rețea, cu plimbări nocturne prin bătrânul Cișmigiu, se terminase pentru totdeauna.

Și mai știam că toate cele trei întrebări ale mele își găsiseră, în sfârșit, răspunsul.

Ea era reală, străveche și mereu tânără. Nu o creaseră nici fanteziile mele de puber și nici poveștile bătrânilor din cartier. Cine știe ce vrăjitorie adusese pe lume o astfel de făptură, blestemată să flămânzească la nesfârșit după dragoste și tinerețe? De aceea mă și alesese. Pentru cei cincisprezece ani ai mei, pentru trupul meu tânăr și sănătos, înfierbântat de pofte, și pentru sufletul meu neîntinat, care încă nu cunoștea amarurile vieții. Cât despre ultima întrebare, fisa mi-a picat abia când am dat cu ochii de cele două înțepături de la baza gâtului lui David. Șocul a nimicit lapsusul și creierul mi-a proiectat cuvântul sărat și metalic direct pe vârful limbii, umplându-mi stomacul de greață și gura de salivă. Oare cum de nu mă prinsesem până atunci că respirația ei mirosea a frunze arse și a sânge?