Olfa și Manu

Lipiile înghesuite pe lespedea încinsă se coceau sub ochii noștri, vegheate de femeia cu capul acoperit de turban, care aștepta să le întoarcă pe partea cealaltă. Fierbinți, aveau să fie tăiate și umplute cu amestecul pregătit într-un castron de către femeia cu năframă, ale cărei plete lungi și negre, retezate drept, te hipnotizau în mișcarea ușor legănată cu care toca ardeii, roșiile, ceapa și castraveții. Peste toate turnase ulei de măsline și harissa[1], iar mâncarea simplă, însoțită de un pahar de ceai dulce, era oaza din oază. Fierbinte și picant pe cerul gurii, ca și împrejurimile. Venisem pe cămile, așa urma să ne și întoarcem.

Ne-am oprit la un magazin de suveniruri, de unde am cumpărat o cămilă din piele presată, făcută în China.

– Hai să privim stelele cum răsar ca pop-cornul la orgasm, începu Manu teatral. Stelele în deșert sunt ce n-ați mai văzut. Odată ce se dezvăluie una câte una, o să vă învețe să vedeți cu ochii ăia frumoși ai voștri, și-o să dobândiți un dor.Mie mi-e dor câteodată să mă îndrăgostesc, continuă, cu privirea ațintită la Olfa. Să mă îndrăgostesc ca un prost, până îmi par toate roz în jur, nu-mi mai doresc nicio revoluție, vreau să fiu cel mai cel, și freamăt când primesc un e-mail de la ea. În rest, toate le pot face ușor: dacă mi-e dor să ascult greierii cântând în iarbă, caut o o pajiște și mă întind, dacă mi-e dor să plutesc, aranjez cu un prieten parapantist, dacă mi-e dor de o mâncare gătită în casă, o vizitez pe mama lui Skander, ea e mereu bucuroasă de oaspeți.

Manu arăta ca un djin al deșertului. Slab, înalt, desculț, îmbrăcat întotdeauna la fel, cu o robă neagră de in, avea părul ondulat veșnic ciufulit și o privire pătrunzătoare. Părea că scăpase de undeva și asta nu era departe de adevăr.

Ținea într-unul din buzunarele djellabei[2] sale un săpun parfumat, pe care îl lua adesea în mâini, pentru a mirosi frumos, îmi închipuiam (mai târziu am realizat că unde era o mică sursă de apă nu găseai întotdeauna săpun). Mi l-a oferit și mie să-l miros, cu un gest amplu, ca într-o procesiune, dar nu mi s-a parut nimic special.

Olfa a refuzat să-l atingă și mi-a zis că ea n-ar pune mâna pe așa ceva, șoptindu-mi la ureche: Manu are epatitse. Am zis: aha, dar după expresia mea confuză, a explicat: e o boală gravă contagioasă, se ia ca SIDA. Mi-am dat seama că se referea la Hepatita C, în pronunție franțuzească. Cine știe dacă a scăpat de virus, șușoti Olfa.

Făcuse o scenă de vrăjitor jignit cu săpunul acela ciudat în mână, invocând zeități voodoo: eu sunt Sakpata, divinitate a bolii, vindecării și Pământului, nu Mawu, cel ce nu poate fi atins. Sunt inaccesibil, dar binevoitor cu toate creaturile, aveți dragostea mea, doamnelor.

Ne obișnuisem să nu-l luăm întotdeauna în serios, dar simțeam că nu glumește cand îi declara brusc Olfei: ești în nările mele, te simt înainte să apari… Ești în sângele meu, prezența ta mă furnică… Mirosul tău are inimă, o să mă întorc câte o lună în fiecare vară, când voi simți că-i încetinesc bătăile.

Purta un inel cu o piatră neagră mare și ovală, care nu se așeza de-a lungul degetului, ci perpendicular și îi împiedica mișcarea degetelor apropiate. Îl am de la tuaregi, ne-a spus, privindu-și cu mândrie inelul total incomod. Ca să îmi amintesc să îmi gestionez energia.

Nu-și ascundea admirația față de cei abandonați de zei[3], rebelii deșertului care se auto-condamnau vieții grele. Căliți, alegeau să reziste nopților reci și zilelor fierbinți, doar ca să fie liberi. De-a lungul secolelor, întâi creștini, apoi islamici, nu renunțaseră nici în ziua de zi la adevărații lor idoli: piatra, apa, focul, munții, oazele și copacii.

Pe Olfa am văzut-o prima dată când s-a oferit să ne ducă cu mașina, pe mine și Skander, la un club de noapte. Avea bretonul tuns foarte scurt și părul negru retezat în dreptul urechilor, era înaltă, slabă și mirosea a portocale și mentă.

Băieții poșteau vodkă, iar ea vărsase fără să vrea, mare parte din sticla de apă pe rochia mea, după care și-a dezvăluit caninii prea pronunțați de după buzele roșii, și-a râs: e Tunisia aici, te usuci în câteva minute! Cu gura închisă, era chiar frumoasă, buzele pline se așezau tare bine pe dentiția mare.

Nu mi-a plăcut în club, era muzică techno, aș fi preferat oricând să ascult o melodie de dragoste arabă la o șișa. Aș recunoaște o melodie de dragoste în orice limbă, cele arăbești sună a iubiri pierdute ori neîmplinite.

Pe Manu îl chema Emmanuel, era însurat și locuia la Deauville, pe malul Mării Mânecii. Plaja de acolo era amenajată prea luxos pentru nevoia lui de acum, iar apa era rece în majoritatea timpului. Își luase o lună concediu ca să vină singur în Tunisia, unde avea mulți prieteni, niciun plan și un somn liniștit știind că nu are nimic de făcut a doua zi, aștepta doar să vadă ce idee îi vine, ce invitații primește și, cu o privire curioasă, părea că vede totul pentru prima dată.

Stătuse șase luni în spital, tratat cu interferon, imobilizat la pat, până făcea escare ori amorțea de simțea nevoia să țopăie ca un iepure când se putea ridica. A venit și ziua când și-a primit viața înapoi și atunci a vrut să fie liber la puterea absolut. Nici măcar o haină să nu îl strângă. Era architect, îl aștepta biroul, dar jumătate de an își plănuise evadarea. Făcuse o înțelegere cu Papa Ge[4].

Să fie fără program era singurul lux pe care și-l dorea. Nu s-ar fi așezat pe vreun șezlong ori prosop de plajă. Se arunca direct pe nisp: cum altfel să mă conectez la Mama Geea, trebuie s-o simțim cu tot corpul, s-o îmbrățișăm! După jumătate de an pe un pat de spital, ergonomic, ce-i drept, dar în care nu bătea nicio inimă, acum caut inimi. Sunt animist, ăsta mi-e crezul.

Se uita la mare ca la un film de acțiune, anticipa valurile, vorbea cu meduzele: Nemuritoarele mele[5], învățați-mă să redevin embrion, s-o iau iar de la capăt, că tare-mi place filmul ăsta!

După ce începuse să se pună pe picioare cu energizante descoperite prin toate colțurile lumii, îi venise și o idee de afacere, despre care povestea entuziasmat: urma să aducă din America de Sud elixirul miraculos numit maca. Că avea și proprietăți afrodisiace, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, era bonus. Atunci am auzit prima dată despre pulberea obținută din rădăcina unei plante peruviene, care crește în condiții dure, pe vârful munților înalți, folosită de nativi din vremuri străvechi.

Panaceu, cum o prezentase, i-am zis că noi în România avem maca într-o singură expresie: „caca-maca”. A simulat o scenă, ultragiat, apoi a râs și a memorat: „caca-maca”.

Peste ani buni, am văzut întâmplător produsul pe rafturile farmaciilor naturiste de la noi, și am cumpărat, evident. Exista o șansă dintr-o mie să fie afacerea lui.

Mi se terminase vacanța, trebuia să plec din Djerba și Manu s-a oferit să mă conducă, pe timp de noapte, la Tunis, de unde urma să iau avionul. Olfa rămânea în insulă, unde-și avea căsuța colorată.

Sursa ei principală de venit erau vasele de ceramică artizanale, pe care le cumpăra în forma lor brută și le picta, încercând să dea o poveste fiecăruia. Nu erau două la fel. Se simțea responsabilă pentru fiecare obiect ieșit din mâna ei, doar ducea mai departe un obicei care data din neolitic în Tunisia. Amfore, ghivece, platouri, boluri, fructiere, vaze, tajine[6] – se vindeau în zilele noastre nu doar pentru funcțiile lor practice. Nu le putea orna oricând, avea nevoie să petreacă timp cu ele înainte, până îi venea inspirația.

I se părea că înțelege prin ce trece argila în procesul de transformare, când rezista temperaturilor din cuptorul zilelor de vară, atât de aproape de Sahara[7]. De aia am praf pe mobile, că e deșertul după colt, degeaba l-aș șterge, că în jumătate de zi se depune la loc, s-a scuzat prima dată când i-am trecut pragul.

Pereții casei ei erau roșii, iar decorurile constau într-un număr impresionant de sticle de vin, pe care le adunase de la prieteni și le pictase.  

– Într-o zi, când o să te trezești, o să găsești praful șters și toate sticlele astea aranjate în diverse piramide. Atunci o să ieși în curte, pentru că vei simți miros de fum, și acolo o să fiu eu, pregătind un pește la grătar. Probabil va fi o limbă de mare, cu ambii ochi pe aceeași parte, ne vom privi mai ușor în ochi când o să îi povestesc că e parte din ritualul meu de întoarcere într-o poveste de dragoste, își luă rămas bun Manu de la Olfa. Nu traversăm deșertul ziua și mai ales fără să avem minim două sticle mari de apă, a punctat ferm, și pentru că mai făcuse drumul Tunis-Djerba și invers, am mers pe mâna lui.

Venea și Skander cu noi, care ne-a invitat apoi la el, gătește mama cel mai gustos cus-cus cu pește, o anunț de pe acum să se pregătească (a doua zi aveam să constatăm că nu exagera când ne-am trezit în fața unui platou aburind, cu ardei, morcovi și cartofi copți ascunși în cus-cus-ul condimentat, peste care tronau patru pești întregi, proaspăt pescuiți, gătiți nici nu știu în ce fel, pentru că în transa îngurgitării nu am pus întrebări).

Oprim și Manu cumpără apă. Orice se poate întâmpla în deșert, dar acum hai să vedem stelele. A început să își ruleze un joint, Skander l-a urmat, deși initial și-a șoptit în barbă ”îl omor pe ăsta, jur că-l omor”.

– Hai să privim stelele cum răsar ca pop-cornul, începu Manu. Aici suntem în câmp deschis, e vizibilitate maximă.

Îmi era greu să mă așez la spectacolul stelelor când îi vedeam pe cei doi împărțind un joint, mai ales că aveam drum lung prin deșert.

Ne-am întins pe spate pe nisipul rece, dacă era dintre ultimele lucruri pe care urma să le văd, a meritat. Măreția era indescriptibilă, nepictabilă, inutil de filmat. Dobândisem un dor.

Mi se face atât de sete încât beau dintr-o sticlă care a fost poștită, pare cel mai mic pericol. Ne spălasem pe mâini cu nisip, ca tuaregii[8]. Manu conduce cu viteză nebună, Skander jură că o să-l omoare dacă supraviețuim.

Ajungem bine, mama lui Skander ne hrănește, ne cazează și dormim lemn. A doua zi dimineața, simțim mirosul de salată mechouia pregătită în bucătărie. Roșii, ardei, ceapă și usturoi coapte, amestecate cu ulei de măsline și condimente.

Feliile de baghetă rămasă de ieri sunt prăjite pe plită și punem unt sau zacusca făcută pe loc.

Nu aveam să ne revedem, toți o știm.

Manu mă conduce către aeroport și în drum oprește la apartamentul pe care-l închiriase, de unde se întoarce cu un tablou. I-a șters rama de praf cu mâneca rochiei negre și mi l-a oferit. N-a mai avut cuvinte și nici eu.

Era o gravură cu tuaregi odihnindu-se. I-am găsit loc pe un perete, și-am observat cum uneori, când bătea soarele, inelul supradimensionat al unuia dintre tuaregi sclipea.

Olfa îmi dăruise o vază roșie uriașă, ca fustele și cerceii ei. Nu era chiar cadoul comod, aveam de schimbat două avioane până acasă, nu-mi încăpea în valiza mică.

– Las că o duci tu cumva, la bagaje de mână, să-ți amintești mereu că în viață ai parte de lucruri fragile de care trebuie să ai grijă, își dezveli caninii strălucitori.

Lucruri fragile ca iluzia unei iubiri imposibile dintr-o lună de vară, am gândit, mulțumind.

Vaza e pur decorativă, țin în ea buchete de frunze colorate uscate, și i-am găsit un loc lângă gravura cu tuaregi conservându-și energia. Nu prea șterg praful de pe ele.

Peste ani, grație internetului, am căutat-o pe Olfa pe rețelele de socializare. După nume și fotografie, am regăsit-o, doar adresa era schimbată, acum locuia în Deauville.

Am zâmbit gândului și n-am cercetat mai departe.

[1] Condiment picant specific tunisian

[2] Ținută specific arăbească cu aspect de rochie largă

[3] Aceasta este semnificația cuvântului „twareg” în limba arabă, aflat la originea denumirii triburilor nomade

[4] Demonul morții, în cultul voodoo

[5] Referire la capacitatea speciei de meduze Turritopsis dohrnii de a-și transforma celulele mature în celule tinere, proces denumit transdiferențiere.

[6] Vas cu capac conic, utilizat pentru gătirea la foc mic, care permite aromelor să se dezvolte și să se combine.

[7] Deșertul Sahara începe la câteva zeci de kilometri de țărmurile insulei, în partea continentală a Tunisiei.

[8] Obicei dat de lipsa apei