Năzuință

De-aș putea, aș cuprinde luna în palme, i-aș culege clopoțeii de argint ce împrăștie lumină și bunătate și le-aș sădi sămânța în pământ neroditor, ca să aducă fericire pe chipurile celor chinuiți de foamete și sărăcie. Atunci, liniștea grea și posacă, purtătoare de necaz, ar fi ruptă de clinchete pure, copilărești, căci oamenii ar avea ce planta și culege de pe câmpurile sterpe, veșnic încercate de arșiță. Ar avea un nou ideal. Ar avea însuși grăuntele speranței în pumni.

De-aș putea, aș vorbi cu stelele, să îmi dăruiască un strop din vasta lor înțelepciune, pe care l-aș picura mai departe în mâna oricărei persoane ar cere-o, pentru mai multă dreptate și chibzuință. Astfel va domni pacea și buna înțelegere, după legile străvechi pe care numai astrele cerești le mai cunosc.

De-aș putea, aș rupe sulițe de căldură din soare și le-aș înfige în sufletele reci, învăluindu-le în strălucire și bucurie. Nu ne-am mai teme unii de ceilalți, nu am mai urî și nu i-am mai judeca pe cei de lângă noi. Am trăi cu toții dincolo de orizontul întunericului, pe maluri de lumină, mână de mână cu binele și iubirea, cu respectul și empatia. Oricare dintre cei ce ne tatuăm pașii pe cărările vieții, am semăna în coconul fiecărui gând seninătatea unei dimineți de mai și căldura unei zile de august.

De-aș putea, aș fura nepăsarea lumii și aș arunca-o sub roțile eternității, apoi aș îndemna vântul să ne poarte în ținuturi fără de vamă unde așteptarea nu va mai umbri sfidător gândurile. Sentimente necinstite vor rămâne necucerite, fiecare dintre noi preferând să-și ignore rătăcirea admirând pastelurile toamnei.

De-aș putea, aș aduce ploaia să spele cu puritatea ei ferestrele tuturor sufletelor de păcat, întuneric și cenușa acelor visuri arse de flăcările indolenței. Să lase în urmă-i doar fericire, zâmbete și oameni care să se deschidă spre dăruire cu bunăvoință și afecțiune necondiționată.

De-aș putea, aș interzice timpului să mai rătăcească printre bătăile ceasului, ca să fim capabili a ne strânge pașii dintre toate întrebările fără răspuns, apoi aș topi lumina tăcerii în amurg, pentru ca linia vieții să renască în fiecare palmă, testându-și rezistența, exact ca un surâs ce îşi poartă singur de grijă, pe o faţă crispată.

De-aș putea, aș râde la soare „doar s-a îndrepta vremea”* … sau vremurile… de nu mi-ar fi zâmbetul pierdut la marginea neantului, căutând speranțe.

*„Amintiri din copilărie”, Ion Creangă