Întâmplări dintr-o realitate discutabilă

Noaptea se lăsase cu totul peste pădure. Ploaia se oprise și printre crengile copacilor abia se zăreau niște nori zdrențuiți. O pătrunsese umezeala. La ora aceea, era o apariție stranie pentru cineva care s-ar fi aflat prin preajmă.

Rochia albastră, străvezie, i se lipise de corp, conturându-i sânii, abdomenul, picioarele. Călca pe frunze ude și reci, sprijinindu-se de trunchiurile copacilor înalți. Pierduse pantofii fără să-și dea seama când. Pierduse și noțiunea timpului. O vreme alergase prin ploaie, înconjurată de fulgere. Nu-și amintea exact momentul în care părăsise poiana și se afundase în pădure, ignorând celelalte pericole. Îi treceau prin minte imagini cu dansul lor sub lumina lunii, înainte să se pună ploaia, rochia galbenă a Svetei și părul ei blond, care îi ajungea la brâu, rochia roșie a Radei și părul ei tot așa de roșu. Toate aveau părul lung, însă doar al ei era negru. Acum știa când pierduse pantofii. Se descălțaseră în poiana plină de sânziene, înainte să înceapă dansul.

Luna plină, lumina ei care dădea o dimensiune atemporală tuturor lucrurilor, miracolul tinereții eterne, furtuna care întrerupsese totul…

Chiar dacă avea sentimentul că-i la capătul puterilor, știa că n-avea altă soluție decât să meargă înainte, până ieșea din pădure. O ceață lăptoasă transformase copacii în trunchiuri mișcătoare care tremurau la atingerea palmelor ei. Sau îi tremurau mâinile.

Oare pe unde rătăceau Sveta și Rada. Erau împreună ori se pierduseră una de alta, așa cum se pierduse ea? Dacă ar fi cu ele, ar avea alt curaj să înfrunte noaptea și pădurea.

Fusese ideea Radei. Ea și Sveta lucrau la salonul de cosmetică și avuseseră timp să stea de vorbă. Ei îi spuseseră seara, când ajunsese acasă, la sfârșitul programului. Citise mult pe tema asta, dar nu lecturile o deciseseră să accepte.

Cu ani în urmă, preferase postul de la biblioteca facultății, decât să intre în învățământ. Prima dată stătuse în gazdă la bătrâna care locuia într-un apartament de la demisol, în blocul din spatele facultății. Îi închiriase camera liberă la un preț modic, dar pe care voia să-l compenseze transformând-o în tovarășa ei de viață, invadându-i intimitatea cu tot felul de curiozități și sfaturi. Apărea la ușa ei cu o farfurie de supă sau cu o ceașcă de cafea ori cu ceva dulce și-i era jenă să-i  spună că vrea să fie singură.

Mai era și vecinătatea trotuarului, pe care pașii trecătorilor răsunau până târziu. Și lumina insuficientă în timpul zilei, senzația de claustrofobie, care începea de când punea piciorul pe prima treaptă, să coboare până la ușa locuinței.

Într-un final reușise să închirieze un apartament cu o cameră într-un bloc situat aproape de gară. Acolo le cunoscuse pe cele două, care împărțeau apartamentul vecin. Se mutase în weekend, iar ele o observaseră imediat și se oferiseră s-o ajute să se instaleze. Amândouă erau simpatice, cochete și de treabă. Se uitaseră fără să-și mascheze surprinderea la cărțile cu care umpluse cele două rafturi ale bibliotecii și la teancul rămas pe podea, dar nu ziseseră nimic. Apartamentul lor era plăcut, însă cărțile lipseau.

În scurt timp deveniseră prietene. Aveau în comun vârsta apropiată – Sveta împlinise 38 de ani, Mara, 40, iar ea urma să împlinească, peste două luni, 39. Și toate trei erau singure.

– Unde a dispărut a treia fată?

– Fata cu rochia albastră? A fugit în pădure.

– Au speriat-o fulgerele și tunetele. Ploaia care s-a lăsat. Ce-o să facă singură, noaptea?

– A plecat să-și caute ursitul!

– Și-a uitat pantofii aici…

– N-o să aibă nevoie de ei ca să-l găsească.

– Aș fi putut să fiu eu ursitul ei, zise scaietele galben.

– N-ai încetat să visezi că într-o noapte cu lună plină, la vremea sânzienelor, descântecul unei fete o să te transforme într-un prinț, îi reproșă scaietele mov. E o întâmplare că au venit în seara asta în poiană, să se joace de-a sânzienele. Nimeni nu mai știe vechile descântece. Furtuna le-a stricat distracția și-au fugit. Doar că în direcții diferite. Cele două și-au luat pantofii, au strigat-o de câteva ori și văzând că nu răspunde au coborât pe potecă spre șosea.

Poate-au crezut că a fugit în aceeași direcție, înaintea lor. Nu le-ai văzut în timpul dansului? Parcă erau lunatice!

– Dar erau atât de frumoase…

La un moment dat, și-a dat seama că nu mai are de ce să se sprijine. Se terminaseră copacii și începea un  luminiș. Ca să meargă mai departe, a început să facă mișcările unui înotător. Își arcuia mâinile prin valurile de ceață respirând greu. Parcă o trăgea ceva în jos și în scurt timp a abandonat înaintarea. Stătea ghemuită, cu capul plecat și cu genunchii strânși la piept, acoperită de ceață. Nu mai simțea nici teamă, nici dorința de a ieși din pădure. Doar o nevoie copleșitoare de somn.

Deodată a simțit că o trage ceva de rochie și un lătrat cunoscut a trezit-o. Era Daisy, cățelușa ei. A început s-o spele pe mâini și pe față, apoi s-a îndepărtat pierzându-se în ceață, dar în scurt timp s-a întors lătrând și a apucat-o iar de rochie, forțând-o să se ridice.

Nu mai era singură. S-a ridicat și a urmat-o. Destul de repede s-a zărit în fața lor conturul  unei case cu ferestrele luminate. Daisy a intrat în fugă în spațiul gol de la parter, îndemnând-o s-o urmeze, cu lătrături scurte și hotărâte. Când a văzut-o venind, a urcat scara interioară de lemn care ducea la etaj. O scară veche și incomodă, din cauză că era aproape dreaptă.

Camerele erau foarte înalte și dădeau una în alta. Pereții exteriori erau construiți în semicerc, iar la ferestrele largi atârnau perdele albe, lungi. Avea impresia că se află într-o casă-muzeu, de care nu s-a mai îngrijit nimeni de mult timp. Mobilele scumpe, covoarele, vitrinele cu argintărie și cristaluri, tablourile – peste toate se așternuse un stat gros de praf. Și toate aparțineau unui alt timp.

Privind mirată în jurul ei, a ajuns în ultima cameră. Era mai mică decât celelalte și mai puțin încărcată. Un pian așezat la fereastră, o măsuță și un fotoliu. La fel de vechi și de valoroase, ca toate celelalte. Daisy se cățărase pe fotoliu și își mișca veselă coada. S-a dus să se așeze lângă ea și atunci a văzut tabloul de pe peretele opus ferestrei. A rămas împietrită. Din tablou o privea o femeie tânără, cu chipul ei. Avea părul prins în coc și era îmbrăcată într-o rochie albă, diafană, iar lângă ea stătea Daisy. Era un tablou luminos. Fuseseră pictate în grădină, lângă o tufă de trandafiri înfloriți. Alb-roz. În spatele lor, cobora cerul senin în iarbă.

Ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, a luat-o la fugă spre treptele abrupte coborându-le în grabă, fără să privească înapoi.

Afară se risipise ceața. Se vedea șoseaua și benzinăria pe lângă care trecuse de-atâtea ori. Daisynu venise după ea. Nici n-ar fi putut. Acum, la lumina zilei, știa asta. Daisy murise demult. Fusese  cățelușa unei singure veri, vara cu vacanța prelungită, pe care o petrecuse la părinți, cu ani în urmă. Și se-ntorsese s-o scoată din ceațaacelei nopți de coșmar.Dar tabloul? Și casa…

Dimineața devreme. Pe șoseaua umedă trec mașini. Și tiruri. Rezemate una de alta, Sveta și Rada dorm zgribulite pe o bancă de pe marginea drumului. Au părul în dezordine și rochiile ude, motolite. Pe rochia galbenă a Svetei se văd stropi de noroi. Probabil visează la o baie fierbinte și-o ceașcă de cafea. La viața lor de zi cu zi. Mai departe de ele, la distanțe aproximativ egale, trei tinere proaspete își încearcă norocul.

În cabina unui tir, șoferul îi spune tovarășului său:

– Uite câte grații în dimineața asta pe șosea!