Criminali cu care ne mândrim

Antirăzboaiele trebuie să fie pe măsura războaielor pe care sunt menite să le prevină.

Alvin TOFFLER

Istoria e plină de fapte de arme. De distrugători adulați. De criminali cu care ne mândrim.

Să fim înțeleși – sunt de acord că morala se schimbă de-a lungul istoriei, că nu trebuie să neglijăm contextul în care s-au petrecut evenimentele. Un lucru este însă sigur: toate aceste acțiuni la care mă refer s-au desfășurat în ultimele sute de ani, perioadă în care „să nu ucizi” era preceptul general acceptat de toate marile religii din care făceau parte personajele despre care vom vorbi mai departe. Deci era atunci, ca și acum, un precept moral.

Eroism, victorie, curaj, cucerire reprezintă, de fapt, moarte, distrugere, boli, înrobire.

Eroii – victime ale moralei violenței – rămân în istorie. Se duc în rai. Propaganda pro război glorifică sacrificiul.

„Dacă vrei pace pregătește-te de război”, un dicton nociv.

Pacifiștii – în afară de Iisus (în numele căruia s-au comis multe crime) – nu-mi vine în minte niciunul. A da, Mahatma Gandhi – nonviolentul vegetarian. Cine o mai fi și acesta? – m-ar întreba un student de-al meu.

Notorietatea este acaparată de violenți și de cei care îndeamnă la violență. A fi pacifist reprezintă, la ora actuală, ceva demodat, dacă nu lașitate. La modă este ecologismul, o doctrină, catalogată de mulți, extremistă.

Pacifismul nu reprezintă un pericol și nu a fost etichetat încă.

Acceptabil pentru mulți ar fi pacifismul descurajării, eventual nucleare.

„Dacă vrei pace pregătește-te de război” – un dicton nociv care a dus, printre altele, la un arsenal nuclear capabil să distrugă de mai multe ori planeta.

Glorificarea războiului face parte din cultura naționalităților. Partea interesantă este că, de cele mai multe ori, cel puțin în ultimele secole, se încearcă o justificare morală a acestor acțiuni samavolnice.

Satrapii lumii simt nevoia de a se justifica. De cele mai multe ori ei se apără. Ipocrizia apărării funcționează.

Ministerele sunt ale apărării, alianțele sunt defensive. Marele Război pentru Apărarea Patriei s-a soldat cu anexarea de teritorii și câștigarea unor noi sfere de influență. Atacăm noi state pentru a ne apăra propriul stat sau pentru a crea zone tampon. Războaiele sunt de apărare a țării, a minorităților, a celor năpăstuiți când, de fapt, este vorba de o sursă de nenorociri abătute în special asupra civililor, victime nevinovate ale intereselor celor care provoacă aceste războaie – interese, în principal, economice și politice.

Această ipocrizie funcționează din cauza îndoctrinării. Școala, literatura, arta elogiază războiul și pe artizanii lui.

Copiii admiră comandanții de oști care au cucerit orașe și țări, înrobind populații. Bătăușul clasei, admirat de fete, temut și invidiat de băieți. Cel cu note bune, tocilarul, disprețuit de toți. Beethoven a scris Simfonia a III-a în cinstea lui Napoleon pe care-l vedea ca pe un eliberator. Ulterior și-a schimbat părerea. Ceaikovski, în Uvertura 1812, asezonează sunetele loviturilor de tun. Puțini au scris despre suferințele populației. Puțini au vorbit despre chinurile victimelor colaterale. Cu ce va fi hrănită Inteligența Artificială dacă nu cu texte care ridică în slăvi eroismul? Roboții viitorului vor fi asemeni nouă, belicoși?

 Statisticile cuprind morții din rândurile soldaților națiunilor beligerante, și ei victime ale propagandei. Indiferent de ce parte a baricadei sunt, ei luptă pentru o cauză nobilă. Mor pentru patrie. Ce poate fi mai frumos? Cimitire ale eroului necunoscut peste tot. O altă formă de propagandă cinică. Vine un șef de stat, de multe ori participant activ la declanșarea războiului, vinovat de moartea acelor soldați, și le aduce o coroană de flori. Puțin îi pasă lui de suferințele provocate acestora și rudelor morților pentru apărarea patriei. Îi pasă de imaginea lui publică. Mai tragic este că majoritatea victimelor: femei, copii, bătrâni – civilii morți în bombardamente fără sens – nu au parte de nicio recunoaștere, de nicio scuză (vezi comportamentul unui președinte american în vizită la Hiroshima).

De cele mai multe ori nu mori pentru patrie ci pentru interesele altora care se întâmplă să fie și din altă țară. Și atunci de ce? A da, pentru gloria soldatului necunoscut. Contribui și tu, agresor și victimă, la nenorocirile abătute asupra civililor. Tu, personaj manipulat încrezător într-o cauză nobilă.  Ca și inamicul tău. Dumnezeu va fi cu ambii. Dreptatea va fi de ambele părți. Cât nonsens!

Există o teorie conform căreia violența, ca și instinctul sexual, se află în gena umană. În lumea civilizată nu-ți poți da frâu liber instinctelor sexuale. Nici violenței. Există filme de gen, video-chat-uri, prostituție legalizată. Există lupte, box, meciuri inter-țări pentru satisfacerea nevoii de competiție și a sentimentului de mândrie națională. Am evoluat? Mai degrabă nu, ținând cont de multiplele focare de război, de cursa înarmărilor, de amenințări  cu bomba nucleară.

În majoritatea sondajelor de opinie din Romania, și nu numai, armata ocupă locul doi, după biserică, în ierarhia instituțiilor de încredere. De ce? În afara participării unui număr foarte mic de soldați pe teatrele de război (ce om fi căutând acolo?) restul stau acasă, se bucură de salarii mari, pensii speciale, ocupându-se cu antrenamentul. Și, spre bucuria copiilor, cu paradele de sărbători. Înainte de 1989, la noi în țară, militarii se ocupau de alarme (cu greu reușeau să le realizeze) și de învățământ politic (cu mare succes). Mai culegeau și porumb, lucru demn de laudă de altfel. Majoritatea specialiștilor erau angajați civili. O structură aparte – contrainformațiile, așa-numitul CI – punea revistele străine la documente secrete, urmărea îndosarierea caietelor de notițe ale rezerviștilor (și ele, documente secrete) sau preda despre echipamentele militare importate de la ruși, scoase de mult din uz de aceștia și vândute pe bani buni aliaților-sateliți (parcă am mai auzit așa ceva).

Mai nou, în epoca roboților și a dronelor, a apărut ideea aberantă a serviciului militar obligatoriu.

În numele Domnului.

Să nu ucizi! Una din cele 10 porunci. După mine una din cele mai importante, prin prisma educației religioase.

Interpretarea perversă este că dacă ucizi în război, nu e crimă. Dacă ucizi la ordin, nu e crimă. Dacă faci exces de zel în a ucide, nu e crimă. Dacă îndemni la crimă, nu e crimă. Dacă există victime colaterale, nu e crimă.

Biserica a sprijinit sau a tolerat războiul. Uneori l-a provocat.  Înalții ierarhi nu au realizat că războiul este împotriva dogmei lor, găsind tot felul de justificări. Sau au realizat.

O serie întreagă de conducători de oști au fost omagiați de biserică. Unii au fost chiar sanctificați. Îndemnul la crimă a fost răsplătit și el. Constantin cel Mare și-a omorât copilul. Ioan Gură de Aur a îndemnat la ură împotriva necredincioșilor, provocând multe victime nevinovate. Să-l amintim și pe Ștefan cel Mare cel iute la mânie și degrabu vărsătoriu  de sânge nevinovat, cel cu multe ibovnice (sic). Papa a inițiat Cruciadele. Secole de războaie și crime  de război. Suferințe pentru civilii care se nimereau în calea vitejilor cavaleri.

Criminali buni și criminali răi

Criminalii învingători sunt criminali buni. Ceilalți sunt  criminali răi. Demonizarea învinșilor ajută la purificarea învingătorilor care devin simboluri ale dreptății, apărători ai celor obidiți, eroi naționali, sfinți chiar, deși de multe ori, au provocat mai multă suferință decât ceilalți, cei răi.

Îi vezi defilând în fruntea trupelor învingătoare, pe sub arcuri de triumf, târând în urma lor prizonieri în lanțuri, spre deliciul prostimii care aclamă. Cu cât au omorât mai mulți ostași inamici (și evident civili nevinovați), cu atât au mai multe decorații. Prefer decorațiile acordate militarilor care nu au văzut niciodată un teatru de război, cum era pe vremuri așa-numita „Răbdare a măgarului” acordată la termen ofițerilor români care suportau o perioadă de timp regimul militar. După mine, meritul lor era că nu au omorât pe nimeni.

Clasificări cinice regăsite în convenții internaționale (de care nu se prea ține cont): genocid, crime de război; arme permise și arme interzise etc. Cei care omoară cu arme convenționale nu sunt criminali sau sunt din categoria celor buni? Crimele care nu se încadrează în categoriacrimelor de război sunt cumva acceptabile?

Am putea găsi și o altă categorie – criminali fără voie cum este prezentat fizicianul Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, dar și alți savanți de renume.

Avem și noi criminalii noștri. Criminali de România. Unii recunoscuți oficial cum este Antonescu, cu alții, ne mândrim. Ne place să spunem că sunt din ăia bunii.

Wilhelm Cuceritorul, Suleyman Magnificul, Richard Inimă de Leu, apelative admirative acordate unor războinici care au comis sau au provocat multe crime. Din fericire obiceiul de a da supranume grandioase liderilor a dispărut în zilele noastre. Am putea încerca un exercițiu. Să rescriem o pagină din cartea de istorie unde sunt prezentate campaniile lui Napoleon într-o altă cheie. Cheia nenorocirilor umanitare provocate. Istoricii s-au aplecat mai puțin asupra acestui aspect, preponderantă fiind latura eroică. Doar unii scriitori atenți la nuanțe și sensibilități au făcut-o.

Poate cu asta ar trebui să înceapă antirăzboiul. Cu rescrierea istoriei.

P.S. După ce s-a acordat, în repetate rânduri, Premiul Nobel pentru pace șefilor de stat ai unor puteri nucleare, anul acesta Premiul a revenit unei organizații care luptă pentru interzicerea armelor nucleare.