Apa vie, de Bogdan-Alexandru Hagiu

„Săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul vieţii fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Arta este tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” – spunea Constantin Brâncuşi în aforismele sale.

Bogdan-Alexandru Hagiu descoperă izvorul cu apă vie în folclorul românesc, sursă de inspirație și pentru cel de-al treilea roman al trilogiei „Râul damnaţilor” – „Apa vie” – ultimul, din seria celor trei romane.

Acţiunea din „Apa vie” se petrece în jurul anului 1800, când Osman Pazvantoglu mai era paşă al Vidinului şi când cele trei provincii româneşti aspiră să se unească într-un singur stat. Istoria şi imaginaţia se îmbină la tot pasul de-a lungul romanului. În centrul acţiunii se află o mică biserică de lemn, în picturile căreia se ascund mari taine. Zugravul de biserici, Toader Ispas vine în Transilvania să ducă această biserică de lemn la Vidin, în cetatea de peste Dunăre, la cererea presupusului paşă, Osman Pazvantoglu. Bisericuţa de lemn este făcătoare de minuni. Pe unul din pereţii acesteia există o pictură veche, dotat cu o energie purificatoare și tămăduitoare – Sfântul Gheorghe, ucigându-l cu suliţa pe Demonul Fricii – reprezentat de o bătrână cu plete şi braţe din crengi de copac, folosite după cum spun legendele să îi sfâşie pe oamenii rătăciţi noaptea în pădure. Bisericuţa de lemn este învăluită de vraja unei poveşti misterioase.

Toader află că sub şi în jurul ei au fost îngropaţi cei pieriți în marea ciumă. Printre morţi este şi un fost tovarăş de arme al lui Toader ce-i apare acestuia în vis, spunându-i că-l vor urma acolo unde va duce biserica, însă morţii nu-şi vor găsi liniştea până când zugravul nu va face fiecăruia câte o cruce.

Zugravul promite că așa va face şi astfel mica biserică este transmutată pe o platformă pe roţi, trasă de şase boi zdraveni.

Lumea de dincolo intervine mereu în viaţa celor vii prin vise, semne sau coşmaruri. Cei răi nu-şi vor găsi liniştea, fiind bântuiţi de sufletele celor vânduți diavolului. Osman Pazvantoglu, cu dublura sa, Aslan, Safta Drăgoi, Ana Turdaş, Simion Predoi, ucenicul lui Toader Ispas şi alţii îşi vor plăti tributul păcatelor şi relelor înfăptuite pe pământ.

Visul alchimiştilor, piatra filozofală (El Iksir în arabă), dar şi al căutării apei vii şi apei moarte, înzestrate cu darul de a întineri oamenii, de a vindeca bolile şi de a dărui viaţa veşnică, constituie tema majoră a narațiunii. Cel care se angajează să construiască fântâna tinereţii este ambasadorul Le Moyne, trimisul special al lui Napoleon Bonaparte la Vidin. Dar fântâna cu apă vie se dovedeşte a fi o înşelătorie şi va fi distrusă de mulţimea furioasă. Apa vie este un miraj.

Acel Carpe diem horaţian apare ca un laitmotiv în ultimile pagini, sugerând că o altă cale de a învinge timpul este dezvoltarea frumosului în viaţă şi artă; simbolul perpetuei tinereţi (fântâna cu apă magică) se transferă artei și artistului, cel ce găsește esenţele tinereții fără bătrânețe în piatră, marmură, culori, sunete ș.a., descoperind și dându-le viaţă fără de moarte minunatelor fântâni interioare.

Fiecare dintre noi ar trebui așadar să devină propriul său artist, să descopere şi să valorifice tot ce are mai bun în suflet. Lecţia marelui iluminist francez Voltaire, „Cultiver son jardin” este reluată de scriitorul-medic Bogdan-Alexandru Hagiu: credinţa şi iertarea sunt calităţile supreme pe care ar trebui să le cultivăm în sufletele noastre pentru a deveni mai buni, mai umani, mai apropiați de semenii noştri şi, mai ales, de Dumnezeu.