Agata și Non

Mai întâi, a fost un șuierat prelung. Părea o locomotivă cu aburi însă nici urmă de fum nu se zărea în jur. A urmat un clincănit scurt ca al măruntului ce zornăie pe fundul cutiei de la biserică, atunci când mila zilei a fost ridicată deja iar cea nouă nu este încă plină.

Cu un scârțâit subțire, ceva între chițăitul unui șoarece și o ușă neunsă de ani de zile, dragonul deschise ochiul drept. Fornăi apoi scurt, pe cele două nări, iar vârtejul de aer stârnit dărâmă cu zgomot armura ultimului cavaler ce găsise drumul spre ascunzătoare. Acesta pierise, dar armura rămăsese în picioare cu sabia scoasă și coiful cu vizeta trasă, străjuind somnul de peste 1000 de ani al dragonului. Își încordă mușchii înțepeniți de atâta nemișcare. Solzii spatelui se ridicară unul câte unul, începând de la cap și până la sfârșitul corpului uriaș.

– Ce bine am ațipit, zise, tresărind ușor la auzul propriei voci, hodorogite de nefolosire, și pentru că sunetele se împrăștiaseră, izbindu-se de zidurile peșterii și de toate obiectele strălucitoare aruncate în jur, claie peste grămadă, stârnind ecouri mai mari sau mai mici, până ce se sfârșiră, asemenea valului ajuns la țărm.

Dragonul deschise și celalalt ochi uriaș, galben, o tipsie rotundă asemeni acelora care stătuseră pe mesele de sărbătoare ale regilor, pe când pământul era încă stăpânit de oameni iar conducătorii lui de drept trebuiau să fugă de urgia lor și să se ascundă sub pământ, așa cum făcuse și el cu atâția ani în urmă.

Apoi, deodată, pe măsură ce o înțepătură ascuțită se contură tot mai clar sub solzii ce-i protajau zona coastelor și-a amintit.

– Prinde-mă! Prinde-măă!!

Copila Agata, să tot fi avut vreo 9-10 ani, striga din toată făptura ei de măruntă, la care participa nu doar gura larg deschisă ci și picioarele ce țopăiaucu entuziasm, bătând și ridicând praful drumului, și ochii căprui, prea mari pentru figura îngustă,precum și părul cârlionțat ce sălta în ritmul tălpilor.

Non se întinse cât era de lung, ca un cățelandru, prefăcându-se că o prinde cu dinții săi ascuțiți, lăsându-se jos, pe pământ, pentru a fi cu capul aproape de fața fetiței. Agata izbucni într-un râs prelung și o zbugi spre fundul curții late în care se jucau. Odată ajunsă la capătul drumului, urcă pe stânca ce străjuia curtea și, fără să ezite, sări în hăul care se căsca sub picioarele ei. Jos, valurile izbeau cu putere în piatră, scotând un vaiet care ar fi înfricoșat orice nesăbuit ce-ar fi încercat să escaladeze zidul. Agatei nu-i era frică, căci Non se înălță pe picioarele din spate ca un cal care o rupe la galop și, din două salturi, ajunse la margine, apoi, își înălță aripile și se repezi în jos după fată, prinzând-o înainte de a ajunge la jumătatea distanței. Copila se ghemui fericită pe spatele lat, cu solzi precum aurul, care străluceau acum în lumina amiezii. Dragonul o luă întâi în sus, apoi spre munții care se vedeau în zare, bătând rar din aripi pentru a nu deranja liniștea copilei, care știa, în curând va adormi în leagănul acesta plutitor. Iar el va zbura așa purtând în spate tot ce avea mai drag pe lume. Căci numai unul pe altul se mai aveau de când fusese marele război, în care pieriseră și oameni și dragoni, iar pământul a fost cuprins de flăcări ce au ars pădurile și viețuitoarele lui. El scăpase doar pentru că a fost trimis după ajutor, la capătul celălalt al lumii, unde stăpân era fratele tatălui său, împăratul de drept al locurilor. Oamenii se săturaseră cu binele așa că se revoltaseră împotriva dragonilor. Ce s-a întâmplat cât a fost plecat nu știa nici acum. Când s-a întors cu ajutoareletotul era pârjolit iar peste regat nu mai stăpânea nimic, afară de moartea cea rece și neînduplecată. Nu a vrut să se ducă îndărăt la unchiul său ci a ales să rămână singur, printre ruine. După mai multe zile, plimbându-se pe străzile pustii, de sub niște dărâmături a auzit un plânset subțire, ca un vaiet de pui de animal aflat în suferință. A smuls atunci cu ghearele uriașe bucata de zid prăbușită, iar de sub ea s-a ivit un boț de fetiță cu ochii mari și părul vâlvoi, flămândă și însetată. Îndată ce l-a zărit însă, copila a tăcut, iar un zâmbet a înflorit pe fața murdară, pe care lacrimile lăsaseră dâre albe.

– Agata a spus ea.

– Non, a răspuns el șoptit, de teamă să n-o sperie cu sunetul vocii lui puternice.

– Non, a repetat Agata cuminte strângând serioasă în palmă gheara puternică a dragonului.

Non era un dragon. Chiar și așa s-a gândit pe dată că fata se ascunsese singură și că va trebui să răspundă la întrebări dificile legate de familia ei. Asta nu s-a întâmplat. Agata se purta ca și cum se născuse atunci, în ziua în care el o găsise și nu povestea nimic despre ce fusese înainte, nici nu îl întrebase nimic. Cum el însuși nu ar fi știut cum să pună în cuvinte durerea aceasta, se liniștise, gândind căpentru fată e prea tulburător să vorbească. Nu s-a mai întrebat ce și cum, fiind bucuros că are un suflet aproape.

Zilele treceau una câte una iar cei doi se învățaseră unul cu altul ca și când s-ar fi știut dintotdeauna. Fata făcea treburile mai ușoare, el pe cele grele. Când terminau sau când o vedea căzând pe gânduri, Non o îndemna la joacă, cum făcuse și azi. Se învățase că nicio supărare nu e prea mare când zbori deasupra pământului. De sus, orice tristețe pare mai măruntă. Iar când inima i se împăca, știa de acum, fata aluneca în somn, simțindu-se în siguranță pe spatele făpturii uriașe care îi era de acum familie. Nu degeaba îl chema Non.

Dar pacea nu era încă statornicită în acele locuri, nici pământurile atât de pustii. Într-o bună zi, pe când zburau ei așa au zărit siluete mărunte mergând una după alta. La urmă era un șir de căruțe. Non și Agata s-au grăbit să coboare bucuroși că uite mai erau și alții care supraviețuiseră prăpădului. Când ajunseră destul de aproape, au văzut, la capătul convoiului, un dragon legat cu lanțuri, rănit și murdar, tras cu o funie groasă de doi bărbați tineri și în putere. Unul ținea în mână un bici cu care, din când în când, îl atingea pe spinare îndemnându-l la drum și chiar dacă nu părea să-l lovească cu putere, dragonul tresărea ca și cum atingerea funiei i-ar fi stârnit amintiri îngrozitoare. Botul era și el legat cu o curea lată.

Cei doi se găbiră să ajungă în fața șirului de oameni și animale, aterizând înaintea acestora.

– Sunt Non, fiul împăratului Avit, spuse dragonul încercând să-și ascundă tremurul de supărare din glas. Cine sunteți, încotro vă îndreptați și de ce țineți prizonier dragonul acesta. Căci niciodată un dragon nu a fost prizonierul unei ființe umane,așa cum nici oamenii nu au fost prizonierii noștri.

La auzul vorbelor acestea, un bărbat înalt și slab, cu un rânjet disprețuitor pe față, se apropie de ei și spuse:

– Eu sunt stăpânul acestor locuri de când vechiul rege al oamenilor a fost ucis tocmai de dragonul care trebuia să-l apere. Când s-a cerut pedeapsă dreaptă, ceilalți dragoni, în frunte cu tatăl tău, s-au împotrivit, așa că oamenii au hotărât să nu se mai supună bestiilor cu aripi și să-și ia înapoi pământurile. Nu știu cum de nu ai aflat adevărul însă niciodată nu e prea târziu, zise bărbatul făcând semn tovarăsilor săi care se apropiară degrabă cu armele îndreptate spre cei doi.

Agata sări atunci iute din spinarea dragonului și se așeză în fața lui, cu o figură serioasă și în ochi cu furie abia stăpânită.

– Gura ta rostește lucruri mincinoase, omule. Sunt Agata din neamul lui Vetarion,iar lucrurile nu s-au întâmplat așa cum zici. Unchiul meu nu a fost ucis de un dragon, ci de unul dintre cei care voiau să îi ia averea. Au dat vina pe dragonul care îl însoțea la vânătoare în acea zi, căci dintotdeauna locurile acestea au fost conduse în pace de oameni și dragoni, care au trăit mereu în bună înțelegere. Doar lăcomia a dus la război și pustiire, iar vorbele tale neadevărate mă fac să cred că ai fost unul dintre cei care au pus la cale toate acestea.

– Tăcere! strigă bărbatul, roșu acum de furie. Fiarele nu au de ce să împărățească alături de oameni. Suntem mai presus de bestii, urmă omul, iar cei care se aflau în jur începură să scandeze: Suntem mai presus de bestii!, vorbele împrăștiindu-se ca focul, până ajunseră și la ultimul din rând, cel cu biciul în mână, care lovi demostrativ dragonul legat, ce se prăbuși în genunchi.

– Dacă iubești mai mult bestiile decât pe cei din neamul tău, atunci veți împărți aceeași soartă,spuse omul printre dinți, făcându-le semn luptătorilor să-i ia pe cei doi.

Non făcu repede socoteala: dacă se lasă prins, slabe speranțe să se mai poată elibera, ori poate oamenii aceea aveau de gând să îi omoare, lucru pe care nu-l putea îngădui. Gândul că ar păți ceva poate nu ar fi foarte greu de suportat, acela că Agata ar sfârși de mâna bărbaților acelora îi făcea rău.

Prin urmare, îi făcu semn din cap fetei, iar acesta înțelegându-i dorința se azvârli pe spinarea lui și se apuca strâns cu mâinile de grumaz. Non își desfăcu brusc aripile iar mișcarea stârni o pală de vânt care îi dărâmă din picioare pe oamenii aflați în față. Se înălță într-o clipită. Cu coada ochiului văzu în urmă arcașii cum începuseră să tragă spre ei, însă nici o săgeată nu-l nimeri. A zburat așa o vreme cu gândul că fuseseră prinși în războiul dintre oameni și dragoni, fără să aibă vreo vină.

Ajunseră deasupra munților. Non se lăsă în jos până ateriză în fața unei peșteri. Fusese aici cu ceva timp în urmă, însoțindu-și tatăl. Știa că peștera era unul dintre locurile în care dragonul își adusese averea. Când s-a oprit a simți cum Agata alunecă de pe spatele său.

– Cred că aici vom fi în siguranță, spuse Non dând să intre în peșteră, darcând se întoarsespre fată o văzu cu fața albă ca varul, ținându-se cu mâinile de pântecul din care sângele curgea șiroaie.

O săgeată o ajunsese înfigându-i-se în partea stângă a corpului. Până atunci fiind lipită de spinarea cu solzi tari ca oțelul și din cauza emoțiilor fugii nu simțise durerea, iar sângerarea nu fusese așa mare ca acum.

Agata se clătină din picioare, iar Non se repezi să o prindă. O așeză pe partea dreaptă. Fata se uită în ochii lui și apoi întinse mâna, așa cum făcuse cu anotimpuri în urmă când el o salvase și îl prinse de gheară.

– Acum mă duc și eu la ceilalți, zise și îi zâmbi pentru ultima oară iar ochii îi râmaseră deschiși privind spre o lume pe care el nu o putea, încă, vedea.

– Ne vedem dincolo, șopti în urmă dragonul. Știa totuși că nu se va ține foarte curând de cuvânt, căci dragonii trăiesc mii de ani.

Șezu apoi în gura peșterii, plângând toate lacrimile pe care nu le putuse vărsa înainte. Iar după ce săpă fetei mormântul, îl mai străjui o vreme, ca un câine uriaș ce-și așteaptă stăpânul. Apoi, intră în peșteră, făcându-și culcuș între grămezile de monede și obiectele din metale prețioase strânse de strămoșii lui de-a lungul a mii de ani de domnie și se strădui să adoarmă, ca să lase în urmă durerea și lumea aceea pe care nu o mai înțelegea. Doar o dată a mai fost deranjat, de cavalerul a cărui armură o dărâmase cu răsuflarea. Atunci fusese de ajuns să se ridice de jos și să rânjească amenințător ca omului să i se oprească inima de spaimă, fiind crescut de mic cu toate poveștile îngrozitoare despre bestiile care scuipau foc și nu aveau milă de nimeni și nimic. Nici măcar nu se mai obosi să-l îngroape. Îl lăsă așa, în picioare, îmbrăcat în armură, victima propriei spaime și neștiințe,gândindu-se că vederea lui va alunga orice alți vizitatori nepoftiți. Apoi a adormit, somnul de 1000 de ani al dragonului, sperând că îi va alina durerea. Uite că fusese de ajuns să deschidă ochii galbeni, pentru a-și aminti totul. Doar pentru oameni totul se întâmplase cu foarte-foarte mult timp în urmă, pentru Non, întâmplările avuseseră loc doar cu câteva zile mai-nainte.