Virtutea Militară

Era un omuleţ liniştit, cu o faţă pe care zâmbetul o rotunjea şi mai mult, făcând-o să arate ca o Lună plină. Selim Kaan îl chema, dar mama îi zicea, simplu, Turcu’. O dată la două-trei săptămâni ne pomeneam cu el la uşă – întotdeauna ciocănea, ignorând butonul soneriei. Mama ofta a exasperare şi se ducea să îi deschidă, apoi îl invita înăuntru. Urmau vorbele schimbate între ei, aceleaşi de fiecare dată: tata nu venise încă de la serviciu, nu era nimic, o să-l aştepte. Şi Turcu’ se aşeza pe unul din scaunele din bucătărie, fără să fie poftit.

Vara, oaspetele purta un pardesiu din stofă, lustruit la coate şi cu ţesătura rărită pe alocuri, iar iarna un palton la fel de uzat. Oricât de cald ar fi fost în casă îşi scotea doar căciula ori şapca, după anotimp, şi rămânea cu ea în mână, ţeapăn şi stingherit. Apoi, amintindu-şi brusc de ceva, o lăsa pe genunchi, începând să se scotocească prin buzunarele hainei. Dintr-unul scotea o portocală pe care mi-o întindea victorios, de parcă mi-ar fi adus o bucată din soare. O luam, spuneam mulţumesc ca un copil bine crescut ce eram, apoi o puneam deoparte.

− O s-o mânânc mai târziu, domnule Kaan, răspundeam privirii lui dezamăgite.

Portocala mirosea a mucegai. Nu c-ar fi fost stricată. Când o descojeam, a doua sau a treia zi, după ce izul dispăruse, avea miezul dulce-acrişor şi un gust care mă ducea cu gândul la ţările calde, unde asemenea minunăţii creşteau în pomi, la tot pasul, precum merele noastre. În anii ’60, portocalele erau o raritate – la fel ca bananele sau smochinele – greu de făcut rost, dar mai ales scumpe. Când se aduceau la Alimentara, din an în Paşte, se făcea o coadă atât de mare încât, în ciuda numelui, strada nu mai părea destul de lungă.

Însă Turcu’ avea mereu câte o portocală pentru mine, proaspătă şi zemoasă sub coaja cu iz de mucegai. Mirosul acela stătut, de igrasie, de la el venea, din hainele ce stătuseră parcă într-o pivniţă în loc de dulap. Selim nu îşi dădea jos paltonul sau pardesiul, lăsându-le în cuierul din hol – poate suferea de frig, ori poate îi era ruşine de cămăşile ori puloverele şi mai ponosite pe care le purta pe dedesubt.

Prost îmbrăcat, mirosind a sărăcie, Turcu’ nu şi-ar fi permis vreun lux pentru el, fie şi cel al portocalelor. Dar mie îmi aducea de fiecare dată – ceea ce o făcea pe mama să-l  privească cu mai multă îngăduinţă. Altfel, pe oaspetele picat din senin, când şi când, nu îl plăcuse la început. Nu pricepea cine era omul acela, ce căuta la noi să ne umple casa de izul pivniţelor neaerisite cu anii, ori ce treabă avea cu tata. Nedumeriri pe care i le-a împărtăşit, chiar după prima vizită a lui Selim. Iar tata, care de obicei nu ţinea să aibă ultimul cuvânt nici în hotărârile despre bunul mers al casei, nici în foarte rarele dispute pe vreun subiect, de data asta nu i-a luat în seamă nemulţumirea, nici nu i-a dat prea multe lămuriri.

– Selim e ca un frate al meu.

Atât a spus, iar mama – fiindcă ştia ea ce ştia despre cumnaţii ei, pentru care tata ar fi sărit şi-n foc – s-a resemnat să-l accepte, chiar dacă nu semăna deloc cu unchii mei, domnii doctori, ce o priviseră întotdeauna cam de sus. Acest frate apărut de nu se ştie unde era opusul lor: sărac, sfios, hotărât în doar două privinţe, să-mi aducă o portocală şi să schimbe câteva vorbe cu tata.

Mama se descurca în labirintul secretelor mai bine decât un detectiv – pe Sherlock Holmes, cel care dezlegase misterele Londrei, îl credeam om în carne şi oase, nu un personaj dintr-o carte – şi, la fel ca eroul lui Arthur Conan Doyle, strecura printre întrebările puse musafirului despre vreme, preţul pâinii şi o reţetă pentru lapte bătut, una mai puţin nevinovată. Turcu’ i-a spus astfel unde locuia, deşi ezitase o clipă – iar mama a trecut repede peste subiect, ca şi cum n-ar fi interesat-o cine ştie ce, sărind la cel al ploilor târzii de toamnă, moment în care a venit tata de la serviciu.

El şi Turcu’ s-au mutat în sufragerie, tata închizând uşa după ei. O vreme s-au sfătuit despre ale lor, apoi oaspetele a plecat. Nu stătea niciodată prea mult, de parcă se temea să nu devină o povară, iar când am rămas numai noi, tata n-a suflat un cuvânt despre ce vorbiseră. S-a aşezat la masă şi, în timp ce mâncam, ne-a împărtăşit doar noutăţile aflate pe la birou…

Mama şi cu mine îl ascultam; eu atentă, ea cu gândul la planurile pe care începuse să le ţeasă pe o pânză nevăzută. Şi, chiar de-a doua zi, le-a pus în aplicare. Câteva drumuri până la locuinţa Turcului, în timp ce acesta nu era acasă, nişte vorbe schimbate cu vecine binevoitoare, care abia aşteptau să dea drumul la robinetul bârfelor şi, când s-a întors în strada Lungă, mama aflase tot ce merita aflat.

Părinţii mei aveau rareori secrete unul faţă de altul – şi niciodată faţă de mine, ceea ce privit prin ochii unui adult, pare cam ciudat. Tată mă trata drept egalul lui şi nu plodul care eram, iar asta mi-a mai cârpăcit încrederea în mine, ce încă de pe atunci lua apă ca o strecurătoare. La rândul ei, sub pojghiţa de pragmatism, mama rămânea o romantică. „Viaţa unora e ca un roman”, o auzeam oftând. Iar după ce citise capitole întregi dintr-a lui Selim mi le-a povestit şi mie, oprindu-se să-mi desluşească ce rămânea dincolo de înţelegerea mea de copil.

De când se ştia, Turcu’ fusese un paratrăznet care atrăgea nenorocirile. Întâi, n-avusese copii, deşi îşi dorea mai mult decât orice pe lume. Apoi, nevasta lui, o româncă venită din Arad, căzuse la pat şi zăcuse doi ani în care omul ei o îngrijise, luptându-se cu lipsurile de tot felul. Femeia murise în cele din urmă, dar necazurile nu se sfârşiseră pentru Selim. Fusese dat afară din apartamentul devenit prea mare pentru el singur, iar Spaţiul Locativ îi repartizase o cameră într-un subsol igrasios, unde nu-i încăpuseră nici toată mobila, nici o parte din lucruri – deşi nu mai avea cine ştie ce, le vânduse pe rând ca să plătească medicamentele. Subsolul avea o singură fereastră, ce nu dădea spre curte ori spre stradă, ci către pivniţa comună. De-asta mirosul de criptă, pe care Turcu’ îl împrăştia împrejur precum eroul lui Mary Shelley. Tata îmi citise de curând cartea şi îmi închipuiam creatura doctorului Frankenstein dormind cu lilieci atârnaţi de tavan, deasupra patului, apoi scuturându-şi surtucul de pânze de păianjen înainte să îl îmbrace.

– Când ai noroc, se întâmplă o dată şi gata. Când ai ghinioane, nu se mai termină, parcă se puiesc, a spus mama.

Continuând să coboare tot mai jos pe scara vieţii, Turcu’ s-a pomenit fără serviciu. Atelierul de ceasornicărie la care lucra a fost demolat, împreună cu clădirea veche de un secol la al cărei parter fusese. Cum nimeni nu putea rămâne fără slujbă, cei de la Oficiul de Şomaj i-au găsit una nouă – iar ofertele de acolo erau întotdeauna de nerefuzat. Dacă nu aveai carte de muncă, pe atunci mai importanţă decât buletinul, erai vagabond ori pierde-vară şi puteai fi ridicat la orice oră din zi sau din noapte.

Turcu’ nu voia să ajungă nici la închisoare, nici la Canal, însă se descurca tot mai anevoie. Când s-a întâlnit cu tata, din întâmplare, a fost pe una dintre aleile Parcului Central, pe care Selim o mătura de frunze uscate. Tata părea tare bucuros de revederea cu acest om pe care îl numea frate şi i-a găsit un post de portar la intreprinderea unde lucra; era printre cei mai vechi funcţionari de acolo, deşi nu numai de asta îşi câştigase preţuirea celor din jur. Pe prietenul său de demult îl angajase acum şaisprezece luni; câteva mai târziu, Turcu’ bătea la uşa noastră şi îmi aducea prima portocală.

De când îi aflase necazurile, mama îl privea cu îngăduitoare bunăvoinţă, trecând cu vederea izul de mucegai şi secrete ce înconjura împrejurările în care Selim îl întâlnise pe tata, într-un trecut când părinţii mei nu erau împreună, iar eu nici vorbă să fiu pe lume. Am socotit repede pe degete, adunând vârsta mea cu anii în care ai mei mă aşteptaseră, pe mine sau pe alt copil, şapte cu zece. Acum aproape douăzeci de ani, cât despărţeau istorisirile din volumul unu de următorul din Cei trei muşchetari ai lui Dumas, ceva se petrecuse între Selim şi tata, ceva destul de important încât să îi lege pe viaţă… O întâmplare pe care nu o aflaseră nici vecinele din curte, nici nu era scrisă în vreo carte, una pe care n-o ştiau decât cei ce o trăiseră.

Ce lucru extraordinar ar fi putut face Selim, pentru care tata să-i poarte atâta recunoştinţă? Părea mai degrabă un om timid şi la locul lui, dintr-aceia îmbrânciţi adesea de semenii lor dacă nu se dau singuri la o parte. Copiii au nume pentru toate şi nu se sfiesc să le rostească cu glas tare.

– Domnul Kaan e un fricos? l-am întrebat într-o zi pe tata.

A tăcut o vreme, privindu-mă ca printr-un geam fumuriu. Apoi au venit şi vorbele, parcă de foarte departe.

– Selim e cel mai neînfricat om de pe lume, draga mea. Fără el n-aş vorbi astăzi cu tine.

Devenisem deodată numai urechi, simţind apropierea unei istorisiri dintr-acelea care îmi plăceau cel mai mult: una adevărată. Tata se lăsase pe canapea şi m-am aşezat alături, încrucişându-mi braţele: n-avea scăpare până ce nu aflam totul. Din fir în păr era o altă vorbă a bunicii.

– Armata am făcut-o la Vânătorii de Munte… Mai ştii ce vorbeam despre ei şi caii lor?

Sigur că-mi aminteam! Îmi arătase o insignă cu un vultur pe ea, munţi şi o floare de colţ cum aveam şi eu în ierbar, uscată, semănând cu o fotografie în sepia a unei flori ce fusese odată vie. Vânătorii de Munte nu împuşcau urşi sau mistreţi, ci luptaseră în război. Urcau pe poteci abrupte înşiruiţi, ducându-şi de căpestre caii cu mers la fel de sigur ca al cerbilor, care nu se temeau să păşească pe margini de râpe, cărând în spinare arme, provizii sau chiar tunuri. Caii aceia se chemau huţuli; nu erau foarte arătoşi, însă de încredere, ceea ce, între stânci şi prăpăstii, făcea diferenţa dintre viaţă sau moarte. Deşi aveau cai de povară, precum catârii, şi alţii, de călărie, Vânătorii de Munte rămâneau trupe de infanterie – lumea celor mari era plină de contradicţii, dar cine stătea să le numere!

Calul tatei semăna cu armăsarii Junilor, nărăvaş, cu foc în vine, dar înainte avusese unul blând, cu care se înţelegea de minune. Pe Mănâncă-jăratic îl primise odată cu gradul de sergent şi cum ar fi putut să-l refuze? Toate mi-au venit buluc în minte, timp în care îmi spunea ceva, însă nu eram atentă – vedeam în faţa ochilor doar fotografia îngălbenită de vreme cu tata călare pe calul lui neasemuit – iar când mi-am desfundat urechile de gânduri, ajunsese deja mai departe cu istorisirea.

– … războiul începuse şi fiecare ne-am întors la vechea unitate.

Războiul nu era totuna cu armata, ştiam. În război se moare. Şi despre asta aflasem, era ca o prăpastie care ne pândea pe toţi, la capătul vieţii, pe orice drum am fi apucat. Dar erau vorbe auzite de la alţii, pentru mine moartea însemna trupul înţepenit şi ochii sticloşi ai porumbelului Arthur, pe care îl îngropasem în pământul din fundul curţii. Însă tata trecuse o dată pe lângă moarte, atât de aproape încât îi simţise răsuflarea îngheţată în ceafă.

– Calul tău ţi-a salvat viaţa, nu?

Îmi povestise acum un an, când tocmai ne întorseserăm de la sărbătoarea Junilor şi nu mă mai săturam să aud despre cai. Tata mi l-a zugrăvit pe al lui, întâi în vorbe, apoi a scos vechiul album şi mi l-a arătat într-o fotografie. Era un cal rasat: negru ca pana corbului, zvelt și cu picioare lungi, de trăpaș. Cu coama împletită şi ţesălat până ce părul îi lucea ape-ape, părea și mai arătos. Mai greu cu încălecatul… Călărețul era mărunt de statură, armăsarul prea înalt. Tata cobora una dintre scări, nu tocmai regulamentar, se sălta în şa, apoi îşi potrivea din mers scara, înainte ca vreun ofiţer să bage de seamă – însă ajungea să plece întotdeauna cu câteva clipe mai târziu decât restul plutonului, ceea ce, printr-un ciudat capriciu al sorţii, îi fusese de mare folos într-o rarişte din Caucaz.

– Calul, da. Şi Selim.

Şi-aşa am aflat ce nu-mi spusese de prima oară. Poveştile tatei se îmbogăţeau odată cu anii mei. Nu erau schimbate, miezul de fapte rămânea acelaşi, însă auzeam amănunte noi, pe care altădată nu le-aş fi priceput. Cu timpul, istoriile deveneau mai complicate şi mai pline de înţelesuri, de parcă ar fi crescut împreună cu mine.

Şi războiul, al doilea pentru întreaga omenire, fusese unul complicat. Vânătorii de Munte luptaseră întâi de partea nemţilor, pe Frontul de Răsărit, ajungând în nordul Bucovinei şi mai departe, în Ucraina, Crimeea şi Caucaz. După întoarcerea armelor, s-au pomenit mărşăluind alături de Armata Roşie, din Transilvania până în Ungaria şi Cehoslovacia. Dar în iulie 1942, tata şi soldaţii lui erau încă…

– … la Nalcik, în Rusia.

Românii dormeau somnul adânc dinaintea zorilor la o margine de pădure, când au fost atacaţi. Înainte ca lumina noii zile să se aleagă de întuneric, s-au aprins pe cer flăcările roşii al exploziilor, de parcă, în loc să răsară, soarele se fărâmiţase în bulgări de foc care cădeau peste oameni şi cai. Printre bubuituri răsunau tropote, nechezaturi şi ordine urlate de ofiţeri. Nu era prima oară când Vânătorii de Munte se pomeneau într-un baraj de artilerie; ştiau ce trebuie să facă. Au pus repede ce puteau în spinarea huţulilor, apoi s-au aruncat pe caii lor iuţi şi au pornit către zidul copacilor, ce avea să le ascundă fuga.

Tata a încălecat, ca de obicei, ultimul, când restul plutonului era deja la o aruncătură de piatră distanţă. Cât ar fi asta, mult, puţin? Puţin, când te afli în spinarea unui cal care goneşte sub pânza unor păianjeni de fier. Mult, când între tine şi ai tăi se crapă deodată lumea în două, când cerul ţi se prăvale în creştet, iar pământul deschide fălcile să te înghită. Un obuz explodase chiar în faţa tatei, iar suflul l-a aruncat din şa, l-a rostogolit prin văzduh. A fost de parcă ar fi privit soarele de aproape, aidoma lui Icar cel cu aripile lipite cu ceară. Văpaia aceea era şi un  sunet-tăiş, ce i-a străpuns timpanele. Apoi n-a mai simţit nimic – a lunecat în burdihanul fiarei care-l înghiţise, ca Iona în pântecul balenei, unde era beznă şi tăcere. De Iona ştiam din Biblie, despre Icar aflasem din Legendele Olimpului.

După o vreme a fost trezit de hurducăturile unei căruţe. Deasupra erau crengile copacilor, ascunzând cerul de lumină ori de pucioasă şi, în loc de un înger sau un demon care să-i ureze bun venit pe cealaltă lume, a văzut chipul lui Selim, ce îi ducea la gură gamela cu apă.

– Era rece şi bună ca viaţa pe care tocmai o primeam înapoi.

Crezuse că până aici i-a fost, ceea ce nu era departe de adevăr. Obuzul care îl trântise la pământ fusese printre cele din urmă, ruşii dădeau năvală pe pajiştea arată de proiectile, apropiindu-se de locul unde zăceau tata şi calul – animalul cu gâtul frânt, omul la fel de nemişcat.

Şi-atunci… Turcu’ nu i-a spus niciodată cum îl salvase, el doar râdea bucuros să îl vadă întreg şi nevătămat. I-au povestit ceilalţi soldaţi, care îl văzuseră întorcând căruţa, mânând caii printre craterele ce fumegau ca nişte guri de vulcan gata să scuipe lavă. Când a sărit de pe capră gloanţele începuseră deja să şuiere împrejur, însă nu le-a luat în seamă, a ajuns la cel căzut şi l-a tras, l-a târât, apoi Alah i-a dat putere să-l salte, să-l urce în căruţă, deşi tata era mai zdravăn decât el. Selim nici nu simţise înţepătura de viespe din şold, a apucat hăţurile şi a mânat de parcă îl hăituiau lupii… Abia când a ajuns în mijlocul pădurii, unde se regrupaseră ai noştri, iar cineva a strigat după infirmier, Turcu’ a simţit rana de la picior.

Vederea sângelui ce îi şiroia pe sub pantaloni l-a făcut aproape să leşine. Nu era curajos din fire, îi era frică până şi de cai, nu putea să încalece vreunul, de-asta îl numiseră bucătarul plutonului şi îi dăduseră în grijă căruţa intendenţei. Însă în momentul care conta, Selim se dovedise neînfricat.

În armată, destui soldaţi îl iubeau sau măcar îl plăceau pe sergentul lor – darul ăsta se numeşte carismă –, dar unul singur s-a năpustit, orbeşte, printre gloanţe, să-i scape viaţa. Dacă Selim nu l-ar fi purtat ca vântul în căruţa lui, tata ar fi căzut în mâinile ruşilor, un lucru mai rău decât să-l împuşte pe loc, ziceau unii – deşi nu era chiar aşa. Unchiul Traian, pe care nimeni nu-l mai credea printre cei vii, se întorsese la Braşov după patru ani şi jumătate de lagăr în Siberia. „Prizonieratul seamănă cu o coborâre în Purgatoriu, spunea el, însă până şi de-acolo te poţi întoarce, pe când moartea e definitivă.“

Nu ştiam ce poate să însemne asta, însă cuvântul ascundea un înţeles cumplit, despre care nimeni nu voia să le vorbească copiilor, aşa cum, în război, soldaţii nu pomeneau niciodată de femeia cu coasa, ca ea să nu-i audă, nici nu-şi făceau planuri de viitor, fiindcă nu ştiau dacă vor avea vreunul. Prizonieratul şi moartea – doi îngeri negri aşezaţi pe umerii oricărui soldat. Iar din ziua în care îl scăpase şi de unul şi de altul, Selim devenise pentru tata, din frate de arme, doar frate.

Omul care trecea, când şi când, pe la noi, aducându-mi un zâmbet bun şi o portocală, îi salvase viaţa tatei, într-o faptă de un curaj nebun întâmplată cu şaisprezece ani înainte ca eu să vin pe lume. După ce Talida, fata bijutierului de la Siracuza, îşi pierduse părintele, împietrisem de groază: nenorocirea mi s-ar fi putut întâmpla mie! Dar cum ar fi fost ca tata să moară înainte să mă nasc? Atunci n-aş mai fi fost nici eu. Deloc. Un gând care nu avea nicio noimă. Cum să nu fiu, când eram? Cum să ţină mama în braţe un alt copil, străin, iar Dragoş să se joace cu altcineva în curtea de pe strada Lungă, cu o fată ce ar fi avut alt chip dar mi-ar fi purtat, poate, numele?… Am alungat gândurile acelea, mai nefireşti decât un arici cu ţepii pe dinăuntru. Din fericire, Turcu’ avusese clipa lui de glorie, ba chiar se alesese cu o medalie Virtutea Militară, pe care nu o putea purta la vedere, fiindu-i prinsă în piept pe vremea Regelui Mihai.

Tata şi Selim terminaseră împreună toată campania şi au fost lăsaţi la vatră în aceeaşi zi. Au mai ţinut o vreme legătura, apoi viaţa i-a despărţit, silindu-i să o ia pe drumuri diferite. S-au întâlnit din nou, peste ani, în Parcul Central, unde Turcu’ mătura frunzele pe care îmi plăcea atât de mult să le fac să foşnească sub paşi.

– Când o să cresc, vreau să fiu curajoasă ca Selim atunci, m-am auzit spunând.

Câteodată vorbea gura fără mine, însă tata nu se supăra, îmi desluşea cu răbdare unde greşeam.

– Numai nebunilor nu le este frică de nimic. Toţi se tem, dar unii nu dau înapoi, fiindcă viaţa altora li se pare mai importantă decât a lor. Poate e tot un soi de nebunie…

Două săptămâni mai târziu, Turcu’ s-a ivit la uşa noastră; mama l-a poftit înăuntru şi el s-a aşezat, sfielnic, pe marginea unui scaun din bucătărie. Hainele îi miroseau a pivniţă, asta era bine, avea din nou cămăruţa de la subsol pe care mi-o închipuiam întunecoasă şi umedă ca o viziună, dar a lui, nu mai trebuia să doarmă pe patul de pitici din ghereta portarului.

Portocala luase iz de mucegai – cum altfel? – însă am descojit-o în faţa lui; miezul avea un alt miros, parfumat, de fruct din ţările calde. Împărţisem portocala în patru, o parte i-am dat-o mamei, alta lui Selim, una am păstrat-o pentru tata. „Dar din dar se face rai“, spunea bunica, o vorbă căreia abia acum îi pătrundeam înţelesul. Aveam încă gustul dulce-acrişor pe limbă, când tata s-a întors de la serviciu.

Ştiam ce o să urmeze, el şi musafirul se vor închide în sufragerie să vorbească de-ale lor, poate chiar despre cele întâmplate într-o rarişte de lângă Nalcik, poate despre altceva – nu mai eram curioasă ce anume, devenisem părtaşă la taina lor; aşa trebuia să te simţi când făceai parte dintr-o francmasonerie şi cunoşteai strângerea secretă de mână… Da, totul va fi ca de obicei, şi-n acelaşi timp altfel – şi chiar a fost, fiindcă am auzit-o pe mama spunând:

– Domnule Selim, nu rămâi cu noi la masă?

Turcu’ a încremenit, de parcă răpăia iarăşi împrejur grindina gloanţelor, amuţindu-i gândurile. Într-un târziu şi-a regăsit glasul.

– Da, doamnă. Sărut mâna!

Am ajutat-o pe mama să pună farfuriile, tacâmurile, apoi eu, tata şi oaspetele nostru ne-am aşezat în jurul tăbliei rotunde de lemn, ca nişte prieteni buni – unii mai noi, alţii mai vechi. Un singur gând nu-mi dădea pace, neliniştitor. Mama nu ştia, sărmana, pe cine invitase la prânz: un bucătar, şi încă unul care gătise pentru un întreg pluton al Vânătorilor de Munte! Tata cunoştea meniul zilei şi i l-a dezvăluit lui Selim.

– Sărmăluţe în foi de viţă, să-ţi lingi degetele, nu alta.

– Mai bine decât tocană de napi, a dat din cap Turcu’.

Când au izbucnit amândoi în râs am înţeles că mâncarea aceea, de care eu nu m-aş fi atins, fusese o delicatesă în vremea războiului. Făcuse şi mama o dată, napii aveau gust de pământ, nu-mi plăcuseră deloc. Dar poate aveau şi un alt gust, al frăţiei de arme, fiindcă tata zâmbea încă, iar faţa Turcului se luminase ca o Lună plină. Sau ca o portocală cu iz de mucegai şi miezul dulce cum n-avea vreun alt fruct pe lume.