Traumax

06:00

Era întuneric. Claudiu bâjbâia cu mâna pe noptieră în căutarea telefonului mobil. Îl găsi într-un final și glisă pentru a opri alarma. Pe ecran erau afișați primii doi pași ai zilei. Pasul unu: trezire plus rutina de dimineață. Pasul doi, mai jos, cu cenușiu: transport.

Se ridică din pat și merse la baie. În timp ce făcea duș, auzi primele acorduri ale muzicii bizantine.

Pacea i se strecură în suflet. Se spălă pe dinți, uitându-se în oglindă. Era un bărbat de patruzeci de ani, suplu, tras la față, cu părul scurt și o umbră de barbă maronie. Avea cearcăne mari. Ochii roșii. Ochii nu mințeau, ochii îl dădeau de gol. Asta n-avea nicio importanță.

Îmbrăcă un tricou alb, fără însemne, o pereche de blugi, jacheta albastră.

06:30

Microbuzul aștepta la locul obișnuit. Îl salută pe șofer ridicând două degete. Înainte de a urca în vehicul, se uită de-a lungul străzii pustii, străjuite de coroanele cărămizii ale arborilor ornamentali.

Se așeză lângă Maria. Nu neapărat pentru că și-ar fi dorit, ci pentru că ea se mutase pe scaunul de la geam, atunci când el ajunsese în dreptul ei. Schiță o urmă de zâmbet. Ea îl salută stângaci, cu prea mult entuziasm. Un coleg de pe rândul din față se întoarse curios spre ei în timp ce microbuzul pleca de pe loc.

Claudiu scoase telefonul din buzunarul blugilor. Pasul trei devenise acum vizibil, în timp ce pasul doi se mutase în centrul imaginii. Sub cuvintele mic dejun, scrise cu cenușiu, era o paranteză ce conținea următoarele: cereale de ovăz, iaurt, merișoare.

– Ei? întrebă Maria. Cum e?

– Nimic nou, îi răspunse, fără să o privească. La tine?

– La fel. Ia zi, crezi că e vreo șansă să picăm în aceeași seră?

– Habar n-am, mormăi el.

– Mi-ar plăcea să lucrăm împreună.

– Practic, lucrăm împreună, nu?

Fata nu mai zise nimic. Întoarse capul pentru a privi peisajul familiar al periferiei orașului. Claudiu îi urmă exemplul. Soarele scălda în aur acoperișurile de tablă ale halelor de producție, conductele, utilajele abandonate. La baza gâtului fetei se vedea iritația violacee specifică unei anumite categorii de consumatori. Își mușca buza de jos. Era frumoasă. Asta n-avea nicio importanță.

07:00

Microbuzul opri în curtea complexului numărul trei, în fața cantinei. Claudiu coborî, alături de ceilalți colegi. În interior aromele se amestecau într-un melanj care îi făcea stomacul să murmure. Apucă o tavă, o lingură, un castron, după care evită coada formată în fața vitrinei calde pentru a se îndrepta spre șirul de frigidere de lângă perete. Cereale, iaurt și merișoare deshidratate.

Maria se așeză la masă, față în față cu el. Pe tavă avea un ou ochi, două felii de salam, una de pâine prăjită. Începu să mărunțească gălbenușul cu dinții furculiței.

– Cereale. Aș fi vrut să facem schimb.

Claudiu ridică din umeri. Introduse lingura în castron și amestecă energic.

– De ce? Nu-ți plac ouăle?

– Nu la prima oră, răspunse fata oftând. Ai aflat la care lucrezi azi?

– La trei beta, cea din capăt. Roșii cherry.

– Roșii cherry? Nasol, comentă Maria fărâmițând și felia de pâine. Eu o să fiu la salată verde.

Claudiu începu să mănânce. Muzica răsuna din difuzoarele montate în colțurile camerei.

07:30

Merse întâi la vestiar pentru a se echipa cu un combinezon alb, după care trecu prin filtrul amplasat la intrarea în seră și își dezinfectă mâinile cu o soluție specială. Mirosul puternic al plantelor îi luă nările cu asalt. Iubea mirosul acela. Lemnos, verde, exotic.

În seră nu era pământ, tehnologia hidroponică permițând cultivarea tomatelor pe un substrat alcătuit din coajă de nucă de cocos pisată, amestecată cu puțină turbă. Cu toate acestea, roșiile creșteau enorm, atingând aproape cincisprezece metri înălțime. Prima dată când intrase într-o astfel de seră, Claudiu rămăsese stupefiat de dimensiunea lor. Din această cauză, se folosea o mașinuță cu platformă mobilă, o replică în miniatură a celor destinate accesului electricienilor la stâlpii de înaltă tensiune.

Evoluția plantelor era monitorizată permanent de un computer care controla parametrii microclimatului intern, reproducea ciclul zi-noapte și furniza cantitatea necesară de apă și de nutrienți, injectând-o direct la rădăcină.

Claudiu nu-și bătea capul cu aceste lucruri. Era un simplu executant. Ce conta pentru el era că lotul din sera trei beta evoluase până în punctul în care plantele urmau să fie copilite. Lăstarii secundari, nepurtători de rod, trebuiau eliminați. Pentru aceasta folosea o foarfecă simplă de grădină pe care o purta prinsă la brâu.

Vorbi cu colegul său, un anume Ioan, să înceapă activitatea din capete opuse. Se urcă pe platformă și ghidă mașinuța printre două rânduri de roșii, pierzându-se în frunzișul luxuriant al acestora.

09:30

Muzica bizantină se întrerupse și lăsă locul mesajului care anunța începutul pauzei de cafea. Ioan îi făcu semn să coboare. O fată le adusese două căni aburinde. Cei doi bărbați se așezară la masa de la capătul rândului, unul lângă celălalt, uitându-se fiecare în ecranul telefonului propriu. Lui Ioan îi tremurau mâinile. Nu prea tare, dar perceptibil. Claudiu se prefăcu că nu vede, așa cum se prefăcea toată lumea.

10:00

Pasul șase se mutase acum în centrul imaginii. Pasul șapte, prânzul, licărea dedesubt. Urma să mănânce musaca. Strâmbă din nas. Nu-i plăcea musacaua.

Înainte să se întoarcă la muncă, verifică echipamentul pe care erau listate valorile parametrilor monitorizați. Nu fusese înregistrată nicio alertă. Conductivitatea, totalul solidelor dizolvate, pH-ul, toate păreau normale.

Se strecură printre roșiile cherry. Planta din fața lui arăta aproape ca un arbust de viță-de-vie, plin de lăstari. Plasă foarfeca la baza unuia dintre ei. Apăsă ușor și lamele secționară mlădița, aceasta căzând pe podeaua din beton, lângă cele care începeau deja să se ofilească.

Cele patru ventilatoare mari montate în pereții transversali ai serei se activară simultan pentru a elimina surplusul de umiditate. În mod ciudat, torsul lor grav se împletea cu acordurile muzicii. Era o activitate monotonă. Claudiu lucra fără să se gândească la nimic.

12:00

Lucrătorii se îndreptau spre cantină. Având de parcurs o distanță mai mare decât majoritatea, Claudiu se așeză printre ultimii la coada formată în fața vitrinei calde. Nu se uită spre mese, acolo unde câțiva dintre colegii săi se așezaseră deja. Zumzetul convorbirilor tindea să acopere muzica, iar acest lucru îl deranja. Își așteptă rândul, însă, ținând degetele încleștate în jurul unei tăvi de plastic. În scurtă vreme, ajunse în față.

– Ce să-ți dau? întrebă băiatul care servea.

– Musaca, te rog.

– Musaca? Ești sigur? Doar ce-am dat ultima porție.

Claudiu simți un junghi în stomac. Ceva între teamă, speranță și enervare.

– Da, normal că sunt sigur.

Îi arătă ecranul aplicației. Băiatul pufni, după care zâmbi cu gura până la urechi.

– E clară treaba. Cineva iar a luat o porție în plus. Nu-ți face griji, o rezolvăm noi, spuse, în timp ce se îndrepta spre un cuptor aflat în spatele vitrinei. Tocmai pentru situații de genul ăsta există rezerva.

Extrase cu paleta o porție mare de musaca. Turnă sos deasupra cu evidentă satisfacție. Claudiu luă recunoscător farfuria și se îndreptă spre cea mai apropiată masă liberă. Înghiți în sec, luptându-se cu greața. Găsea mâncarea absolut respingătoare. Asta n-avea nicio importanță.

13:00

Pe drumul de întoarcere spre seră trebui să se abțină să nu vomite. Reuși acest lucru numărând fiecare pas. O mie șase sute două zeci și trei. Ioan mersese șchiopătând alături de el, fără să pună întrebări.

Mai avea cam două ore de activitate, așa că se organiză astfel încât să-i rămână timp să strângă lăstarii tăiați și să-i depoziteze în containerul special amenajat.

Finalizase mare parte din treabă atunci când observă un bondar care i se cățăra pe antebraț. Era unul dintre cei utilizați la polenizarea roșiilor cherry, lucru posibil pentru că în seră nu se foloseau deloc insecticide. Claudiu rămase nemișcat ca să nu-l sperie. Bondarul părea să aibă o problemă la aripa stângă din care zvâcnea neîncetat. De ce tocmai aripa stângă? Nu voia să se gândească la acest lucru. La aripa stângă, la brațul stâng.

Cum-necum insecta își luă zborul, îndreptându-se spre partea superioară a tulpinilor. Claudiu oftă și se urcă pe platforma mașinuței. De la câțiva metri depărtare auzea clănțănitul foarfecii lui Ioan. Pe ecranul telefonului apăruse pasul următor: tenis.

15:30

După ce terminase treaba, își dezinfectase combinezonul, făcuse dușși se îmbrăcase în șort și tricou. Apoi ieșise afară și traversase în ritm alert curtea complexului trei, până la terenurile de sport ale fundației. Administratorul îl salutase mecanic și îi urase succes.

Ajunsese înaintea adversarului său. Făcuse mare parte din încălzire atunci când celălalt bărbat apăru pe teren încercând să-și tragă șortul peste burta generoasă. Claudiu înțelegea necesitatea activității fizice, dar ar fi preferat să nu joace împotriva cuiva aflat în pragul unui infarct miocardic. Lui îi plăcuse mereu sportul, îl practicase cu plăcere și în cealaltă viață a sa.

Grasul gâfâia și-l privea buimac, dar cum ar fi putut Claudiu să-l judece? Vicii diferite pentru oameni diferiți, parcă așa era vorba. Strânse coada rachetei în pumn și se pregăti să servească.

17:30

Se întoarse acasă cu același microbuz. De această dată, nu se așeză lângă Maria, ci pe scaunul din spatele ei. Cât stătu aplecat în față, cu privirea în telefon, îi simți parfumul din păr. Lemnos, exotic, asemănător cumva cu cel al tomatelor. Se întrebă cum ar fi fost să fie împreună. Nu pentru totdeauna, sigur că nu. Pentru o noapte.

Nu s-ar fi mirat dacă aplicația ar fi decis să-i cupleze.

18:00

Cina o pregăti în bucătăria garsonierei în care locuia. Era aceeași de fiecare dată. Frunze de salată verde, roșii cherry tăiate, cuburi de brânză proaspătă, toate din producția fundației. În timp ce mânca, se uita pe fereastră. O femeie mergea pe trotuarul acoperit de frunze uscate împingând un cărucior pentru copii. Din spate semăna cu Sara. O urmări cu privirea până când fu mascată de balcoanele blocului vecin, fără a-i putea observa în vreun moment trăsăturile feței.

Între pașii unsprezece și doisprezece exista mereu o pauză de treizeci de minute. Claudiu se culcă în pat pe spate, cu brațele desfăcute în lateral, și privi umbrele ce dansau pe tavanul camerei. Din bucătărie se auzea clocotul apei pentru ceai.

19:30

În seara aceea, ultimul pas era lectura cărții pe care o începuse cu câteva zile în urmă. Mara, de Ioan Slavici. Era un roman care îl făcea să se simtă inconfortabil, însă nu se opri până nu ajunse la final, sorbind regulat din cana cu ceai de tei.

Se întrebă ce ar putea să spună despre operă, dacă în ziua următoare avea să participe la o ședință a clubului de carte, așa cum se întâmplase în trecut. Cuvintele i se amestecau în cap. Tot ce simțea în acel moment era ură față de Națl, măcelarul. O ură vie, acidă. Era exclus să se enerveze, totuși. Nu avea dreptul s-o facă. În viața sa anterioară ar fi luat apărarea unor astfel de indivizi fără să clipească.

Merse în bucătărie și folosi un băț de chibrit pentru a aprinde câteva dintre paginile cărții. O privi cum arde în chiuvetă. O privi cum se contorsionează.

21:30

Visă că era undeva la Marriott sau la InterContinental. Tocmai câștigase un caz dificil. Salvase de la pușcărie fiul unui politician. Era un caz care avea să facă vâlvă, avea să-i aducă faimă și bani.

Stătea de vorbă cu alți trei bărbați care purtau costume impecabile. Se felicitau unul pe celălalt bătându-se amical pe umăr. Se simțea nemaipomenit. În sala de protocol roiau bancheri, afaceriști, artiști, femei elegante care sorbeau șampanie de cea mai bună calitate.

La un moment dat, unul dintre interlocutorii săi se aplecă și îi șopti ceva la ureche. Aparent, Sara îl aștepta în hol de minute bune. Își aminti. Femeia întotdeauna ținea să-i strice cheful. Își luă la revedere de la cunoscuți și merse după ea. Era singură în lobby, albă la față, întinsă pe canapea.

– Vrei să plecăm? Deja? o întrebă strâmbându-se când văzu cât de aiurea i se mula pe burta bombată rochia de seară. Doar ce-am ajuns.

– Tu poți să mai stai dacă vrei, îi răspunse Sara pe un ton împăciuitor. Mie fumul de țigară îmi face rău.

Îl enerva propunerea ei. Nu era decât un paravan sub care se ascundea reproșul. O luă de braț ghidând-o către parcare.

– Să luăm un taxi mai bine.

– Sunt destul de capabil să conduc.

– N-am zis că n-ai fi capabil, dar ai băut.

– Așa, și? Vrei să iei tu toate deciziile în locul meu? Așa o să fie de-acum încolo? mârâi simțind numai satisfacție când femeia lăsă ochii în pământ și se urcă cu dificultate pe locul din dreapta.

Strada era umedă, dar el acceleră până la o sută de kilometri pe oră. Mări volumul muzicii rock din boxe. Îi veneau în minte și alte cuvinte veninoase pe care să i le spună Sarei. Să echilibreze balanța, adică. Nu avea de gând să-i permită să folosească copilul în avantajul ei. Era la fel ca la orice proces.

Își luă privirea de la drum și se întoarse pe jumătate spre ea.

– Auzi… începu, dar femeia îl ignoră.

Privea înainte, cuprinsă de panică. Începu să țipe atunci când nu mai era nimic de făcut.

***

Ziua următoare se trezi la șase, ca de fiecare dată. Începu primul pas. Făcu duș, se spălă pe dinți, îmbrăcă un tricou, blugi, jacheta albastră. Microbuzul îl aștepta, ca de fiecare dată. Se așeză lângă Maria. O privi pe furiș. Ea își mușca buza de sus în timp ce se uita pe geam. Era frumoasă.

Ajunseră la cantină. Mâncă cereale cu iaurt sau salam cu pâine sau omletă, asta n-avea nicio importanță. Sera îl primi ca pe un prieten vechi, cu roșiile mamut înălțându-se ca niște liane din sacii de cultură alimentați cu apă osmotizată și fertilizanți. Se pierdu în frunziș, acolo unde gândurile erau absente. Vina era o umbră. Țac, făcea foarfeca de grădină, sunetul armonizându-se cu muzica bizantină și cu vâjâitul molcom al ventilatoarelor. Țac. Vina era o umbră care se îndrepta lent spre podeaua din beton.

La prânz mâncă paste carbonara stând vizavi de Maria, ca de fiecare dată. Fata avea nasul roșu și ochii umezi, de parcă tocmai plânsese. Amesteca absentă în farfuria cu supă. O șuviță din părul blond platinat îi alunecase pe față dându-i o înfățișare rebelă.

– Ce-ai zice să plecăm chiar acum? îl întrebă.

– Unde?

– Eu știu? Oriunde vrei tu. Numai să fugim din locul ăsta blestemat. Simt c-o iau razna.

– Nu cred că te ține nimeni cu aici cu forța.

Maria își scărpină iritația violacee de pe gât. Claudiu se gândi că, în cazul ei, putea să fie adevărat, de fapt. Probabil făcea parte dintr-o familie respectabilă, sătulă de comportamentul ei infantil, care o obliga să participe la programe de tratare a dependenței de droguri.

– Te rog, îi zise întinzând spre el mâna stângă, lipită de tăblia mesei, ca și cum ar fi fost un gest nevinovat.

Ar fi putut să-i răspundă în mod similar, să-i cuprindă palma cu a sa, să-i spună că era gata să plece împreună cu ea.

– Mănâncă, ți se răcește supa, îi zise, în schimb, după care începu să rotească furculița în mijlocul pastelor.

O lacrimă se desprinse de pe obrazul Mariei și clipoci în castronul cu supă.

Cinci ore mai târziu, după ce terminaseră lucrul în seră și el jucase o partidă de baschet, se întâlniră din nou, în microbuz. Ea stătea lângă un bărbat între două vârste, cu părul grizonant, puțin supraponderal. Sporovăiau cu voce scăzută. Când trecu prin dreptul ei, fata zâmbi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

La cină mâncă salată, ca de fiecare dată, așteptând să fie afișat pe ecranul telefonului ultimul pas al zilei. Nu era clubul de carte, așa cum își imaginase cu o seară în urmă. Era o vizită la muzeul de artă din oraș. Urma să participe la vernisajul unei expoziții de pictură. Nu știa nimic despre pictură, dar asta n-avea nicio importanță.

Urmă traseul indicat de aplicație pentru a ajunge în centru, schimbând două autobuze. Clădirea muzeului era una clasică, din cărămidă roșie, cu arcade, coloane și un mare afiș care se legăna între două elemente decorative. Afișul era dominat de culorile roșu și negru. Claudiu își aminti că mai trecuse prin fața clădirii, dar nu intrase niciodată înăuntru.

În sala mare era agitație. Un tânăr îmbrăcat nonconformist, probabil autorul, vorbea înflăcărat despre lucrările înșirate pe pereți. Alți oameni, îmbrăcați la patru ace, îl ascultau aplaudând politicos. Blițurile aparatelor de fotografiat se declanșau constant. Atmosfera îi amintea lui Claudiu de viața sa anterioară. Tablourile îi aminteau de sfârșitul acesteia.

Se plimbă timp patruzeci de minute prin fața lor, fără să fie băgat în seamă de nimeni. Începeau cu puțin roșu, doar niște puncte izolate, și mult negru, o tornadă de lame metalice care părea să fi fost cu greu redusă la dimensiunea pânzei. Apoi, tablou după tablou, cantitatea de roșu creștea, ajungând întâi o plasă, apoi o rețea hidrografică și, la sfârșit, o mică baltă din care țâșnea metalul răsucit, aflat în mod evident sub influența unei enorme presiuni interne.

Claudiu ajunse cu greu acasă. Se prăbuși în pat și adormi repede.

Visă tablourile, doar că de data aceasta erau reale.

Cineva gemea. Botul mașinii fusese complet zdrobit de contactul cu stâlpul. Din amalgamul de table negre se ridicau fire de fum. El încerca să se ridice de jos, din locul unde îl aruncase impactul. Vedea mâna dreaptă a Sarei ieșind prin cadrul în care ar fi trebuit să fie montat parbrizul. Era mânjită de sânge și complet imobilă. Cine gemea, atunci?

Trebuia să sune la urgență, dar nu reușea să-și amintească numărul și nu știa dacă are sau nu telefon. Nu doar caroseria mașinii era contorsionată. Mintea sa era prinsă într-un vârtej imposibil de oprit. Gândurile se loveau unele de altele ca niște carcase prinse în cârlig.

Când primul martor al accidentului ajunse lângă el, îl apucă de reverul hainei și îl întrebă cine anume gemea. Bărbatul îi făcu semn să se întindă pe spate înainte de a verifica starea Sarei. Claudiu rămase acolo, prins în ghearele metalice ale nopții, până când auzi ecourile sirenei de pe ambulanță. Cerul sângera deasupra sa.

***

Duminica nu mergea să lucreze la sere. Lua micul dejun acasă, în bucătărie, înainte să înceapă lunga plimbare prin parcul din cartier.

Era un parc mare, destul de prost întreținut, cu alei înguste care se strecurau printre copaci strâmbi și tufișuri dezordonate. La ora respectivă, nu era multă lume prezentă. Doar paznicul, câțiva bătrâni și o liceană care citea poezii de Rainer Maria Rilke. Claudiu căuta zonele cele mai izolate. Privi cărămiziul frunzelor de toamnă, atât de diferit de verdele ostentativ al tomatelor din seră. Dar plantele acelea nu creșteau în pământ, nu-i așa? Trăiau în afara ciclului existenței, guvernate fiind de propriul lor timp. Un timp artificial, în care totul putea fi programat, lăsând prea puțin loc hazardului.

La o intersecție de alei se opri și strânse telefonul în mână. Apropie ecranul de ochi încercând să se convingă că ceea ce vedea era adevărat. Textul nu lăsa loc de ambiguități. Aplicația îl instruia să-i telefoneze Sarei. Îi oferea chiar și numărul ei, deși Claudiu îl știa pe de rost. Simți o gheară săpându-i adânc în abdomen.

Așteptă douăzeci de minute până să tasteze cifrele. Era o senzație stranie, dar familiară. Se întrebă dacă ea avea să răspundă. Sara nu era o femeie matinală. Îi plăcea să lâncezească în pat până târziu, în așternuturile de culoarea fildeșului.

Era pregătit să închidă, dar ea răspunse prompt, după nici două secunde.

– Bună, Sara!

Propria voce îi sună spart în urechi. Urmă o pauză suficient de lungă, încât să se întrebe dacă nu greșise cifrele. În fundal se auzea vâjâitul unei străzi aglomerate.

– Claudiu? Doamne, Dumnezeule, Claudiu, tu ești?

– Eu sunt.

– Mi-a fost teamă c-ai murit, îi zise ea pe un ton care se dorea sec, dar cu o voce încărcată de emoție. Sora ta mi-a spus c-ai ajuns la o clinică de dezalcoolizare. A spus că nu știe numărul tău. Am încercat să…

– Îmi pare rău, Sara!

– Îți pare rău? Pentru ce-ți pare rău?

– Pentru tot. C-am plecat fără să zic nimic, că te-am lăsat în spital cu… brațul tău…

– Lasă brațul meu! E bine acum, s-a vindecat. Uneori mă mai doare, dar nu mă plâng, să știi. Iau viața așa cum e. Tu? Cum ești tu?

– Lucrez la o seră.

– La o seră? pufni ea, deși lacrimile îi înmuiau glasul. Dar tu ești avocat, Claudiu. Ce naiba să lucrezi la o seră?

– Sunt multe de zis. E un program… începu, după care realiză că nu voia să-i zică nimic despre el. Nu am mai băut de șase luni, Sara. Mai mult de șase luni.

– Uau! Asta-i o realizare. Mă bucur că ți-ai revenit.

Glasul femeii tremură și se stinse. O tăcere stânjenitoare se lăsă peste convorbire.

– Și? Ești în oraș acum? reîncepu ea. Vrei să ne vedem? Asta e?

– Nu cred că pot.

– Nu poți? Cum adică nu poți? Sunt liberă la șase, mă gândesc că…

– Trebuie să-nchid, Sara.

– Stai! Stai o secundă!

Femeia izbucni în plâns. El încerca să-și înghită nodul din gât. O frunză desprinsă dintr-o ramură i se opri în păr.

– Nu vreau să crezi că dau vina pe tine, Claudiu. Știu c-am zis lucruri care…

– Sara…

– Ascultă-mă! Vreau să mai încercăm o dată. O singură dată. Putem încerca la aceeași clinică…nu-i totul pierdut! Nu poate fi totul pierdut.

– Sara, trebuie să-nchid, îmi pare rău.

– Ascultă-mă… îi zise printre hohotele de plâns. Ascultă-mă…

Claudiu apăsă butonul care punea capăt convorbirii. Rămase cu telefonul la ureche, așteptând ca ecourile să se stingă. De fapt, totul era pierdut, nu-i așa? Aceasta era problema. Nu accidentul în sine, nici faptul că urcase la volan în stare de ebrietate, nici măcar brațul fracturat al Sarei. Copilul era problema. Cel pe care îl așteptaseră cu înfrigurare vreme de cinci ani, timp în care urmaseră tratamente scumpe și complicate în clinici din vestul Europei. Copilul trebuia să fie marea lor realizare, dar devenise doar o sarcină care se oprise din evoluție înainte de termen. Asta i-a zis doctorul înainte ca el să plece din spital, fără să aibă în plan să se întoarcă vreodată, pentru că nu mai exista cale de întoarcere.

***

La marginea parcului era un supermarket de cartier. Claudiu se îndreptă spre el călcând pe covorul de frunze. Era pentru prima dată în ultimele luni când făcea ceva din proprie inițiativă.

Găsi cu ușurință secțiunea băuturilor alcoolice. Sticlele de whisky erau așezate ordonat pe un raft din lemn. Mărci diferite, dar asta n-avea nicio importanță. După accident, nimic nu mai avea importanță. Apucă cea mai apropiată sticlă și se îndreptă spre casa de marcat.

Simți telefonul cum vibrează în buzunar. Sara, își spuse, ea trebuia să fie. Nu avea de gând să-i răspundă, cu toate acestea luă telefonul cu mâna liberă. Pe ecran era afișat un mesaj destul de lung care îl făcu să se oprească din mers.

Dragă Claudiu, îți mulțumim pentru încrederea pe care ai investit-o în proiectul nostru și te asigurăm de toată susținerea. Vrem să înțelegi, însă, că gestul pe care urmează să îl faci este de natură să pună capăt definitiv colaborării dintre noi. Îți înțelegem frustrarea, dar scopul nostru pe termen lung este revenirea ta la normalitate, nu imobilizarea într-un mediu care să-ți devină temniță. Ai făcut progrese senzaționale și poate că ne-am grăbit puțin cu apelul către fosta ta logodnică, dar suntem ferm convinși că acest pas este unul esențial în procesul tău de reabilitare.

P.S. dacă alegi să lași sticla la locul ei, abaterea de la programul obișnuit va fi trecută cu vederea și vom opera un update al aplicației în cel mai scurt timp

Fundația Traumax – experți în vindecarea traumei

(Luăm decizii pentru binele tău)