Sosirea domnului Gurner

Întreaga insulă fremăta de nerăbdare. Se curățau piscinele, se tundeau boschetele verzi de pe marginea aleilor, se așezau ghivece imense de flori colorate pe la colțuri, iar angajații hotelului „Apa Dulce” tundeau gazonul supravegheați de ochiul exigent al administratorului sau adunau ramurile uscate ale palmierilor ciufuliți de ultima furtună. Aceeași agitație se simțea și în Golful Liniștii. De departe se auzea cu ecou bocănitul tâmplarilor care dregeau debarcaderul unde urma să acosteze yachtul domnului Gurner.

Trei femei gureșe trebăluiau de zor prin apartamentul pregătit pentru distinsul oaspete, probabil cea mai importantă prezență care ajungea pe insulă în ultimii ani.

– E putred de bogat, altfel nu venea cu ditamai vaporul și nu închiria toată aripa de sud a hotelului numai să nu dea cu ochii de alți clienți, spuse cea cu părul negru strâns în coc sub bonețica albastră.

Părea cea mai trupeșă și experimentată fiind, probabil, guvernanta hotelului. Cea mai tânără dintre ele era nurlie și avea mereu o șuviță aurie care îi cădea neglijent pe un obraz. Această aparentă nepăsare o făcea să pară sexoasă și disponibilă în ochii bărbaților, lucru ce-i adusese o grămadă de necazuri. Dincolo de asta, curiozitatea ei era de-a dreptul bolnăvicioasă, încât fusese prinsă de mai multe ori ascultând pe la ușile clienților.

– O fi tânăr? rosti visătoare fata.

– Să nu te împingă Necuratul, se opri bruneta din așezarea așternuturilor de mătase pe patul imens, înconjurat de arcade dantelate de plase împotriva insectelor. Privirea ei era un avertisment care spunea mai mult decât orice muștruluială verbală.

– Întrebam și eu. Am auzit că este galez sau german, nu sunt sigură. Poate-i puțin retras…Cei cu blazon petrec prea mult timp singuri, în vreun castel izolat.

– Închide gura și dă din mâini mai repede. Când termini aici dai fuga la administrator și-i spui să ne aducă florile pentru camera oaspetelui.

Cea de-a treia tăcuse chitic și din acest motiv îi mergea bine. Privea și zâmbea. În trecere, fata nurlie îi aruncă o privire plină de ură.

Seara, un bagajist veni alergând la Recepție și anunță că un yacht alb se vedea la intrarea în Golful Liniștii. Locul semăna cu un lac, albastru și limpede, mărginit de două steiuri vulcanice înalte de câteva sute de metri și acoperite de vegetație măruntă. Vuietul mării nu pătrundea de dincolo de crestele lor, iar acest lucru făcea ca hotelul să se găsească în cel mai liniștit loc de pe insulă.

– Sosește domnul Gurner, rosti sentențios patronul.

Începu să împartă angajaților ordine precipitate, iar la sfârșit îi ceru băiatului cu bagajele să ia un ajutor și, împreună cu administratorul, să-l întâmpine la debarcader pe remarcabilul oaspete.

Vasul a acostat după jumătate de ceas lipindu-și bordajul metalic de pontonul din lemn abia reparat. Spre dezamăgirea grupului de întâmpinare, ambarcațiunea nu era nici mare și nici nouă. Rugina îngălbenise vopseaua cândva albă, iar pe alocuri o făcuse să sară, lăsând la vedere maroniul metalului mâncat cu lăcomie de apă sărată a mării.

Doi marinari cu tricouri dungate și pătate de vaselină întinseră o pasarelă la fel de uzată ca întregul vas. Erau posaci și nu se deranjară să-i salute pe angajații hotelului. Când terminară treaba se făcură nevăzuți sub punte. Administratorul își privea nerăbdător ceasul și din când în când ițea privirea peste copastia navei.

Într-un târziu, pe punte își făcu apariția domnul Gurner. Greu de imaginat o prezență mai tulburătoare pentru o insulă tropicală care cunoștea doar un singur anotimp. Bogătașul era înfofolit într-un palton. Da, chiar așa, era îmbrăcat cu un palton verde precum frunzele copacilor de pe continent la sfârșitul lui august, atunci când începeau să pălească și să se coloreze a toamnă. La gât avea o blană din mai multe piei stufoase de samur argintiu, ghete căptușite și un geamantan galben în mână. Umbra unui melon englezesc de aceeași culoare ca și haina lungă îi ascundea fața sub soarele arzător. Unul dintre băieți încercă să-i întindă o mână pentru a-l ajuta să coboare. Când îi zări chipul făcu ochii mari și sări un pas în spate, aproape să cadă în apa oceanului. Domnul Gurner nu avea față sau cel puțin nu se puteau recunoaște trăsăturile umane obișnuite. Administratorul se abținu să tresară și să vomite, dar îi făcu semn bagajistului să îi ia geamantanul galben ca pielea unui bolnav de icter.

Zvonul lovi brutal ca ecoul unui tunet, răspândindu-se până în ultimul colț al insulei. La hotel, tot personalul intrase în panică. Domnul Gurner părea leprotic și nimeni nu se așteptase la așa ceva. Teama de a lua boala zdruncinase din temelii serenitatea atmosferei de la „Apa Dulce”, iar în zilele următoare veniră și primele demisii. În plus de asta mai erau și pretențiile obositoare ale oaspetelui. Voia draperii grele și întunecate la geamuri, servea mâncarea numai în apartamentul său și ceruse pentru asta o masă lungă pe care serviciul de cameră așeza meniurile comandate. Sinistrul bogătaș nu lăsa pe nimeni altcineva să intre în cameră.

Pentru că nu avea un apetit grozav, resturile de mâncare și vasele murdare se adunaseră teancuri. După câteva zile, încăperea întunecată duhnea de mirosul greu al alimentelor fermentate și intrate în descompunere. Chelnerul de la serviciul de cameră își ținea respirația când îi servea masa, iar când îi ceruse permisiunea să strângă masa, bizarul domn Gurner urlase din întunericul apartamentului său:

– Lasă mâncarea și pleacă. Ești mai idiot ca somelierul care mi-a adus ultima sticlă de vin.

Fără excepție, lucrătorii din room-service ajunseseră să-și urască locul de muncă. Patronul îi motiva cu prime grase și laude exagerate numai să nu lase hotelul fără indispensabilul serviciu. Teama de boală nu dispăruse. În fiecare săptămână venea un medic care consulta întreg personalul hotelului.

– Sunteți sănătoși tun, îi asigura doctorul de fiecare dată, însă nimeni nu-l credea. Până la urmă oamenii i-au spus:

– Doctore, să dea naiba, nu te credem. Domnul Gurner n-ara față, pricepi? Am văzut doar două găvane în loc de ochi și încă două găuri prin care intră și iese aerul șuierând.

– În acest caz, treaba-i mai complicată. Ne trebuie probe de pe obiectele lui personale, să le duc la un laborator, poate pe continent, să vedem dacă este boala Hansen sau nu.

– Hansel, Gretel sau ce-o fi, numai să știm, altfel ne ia nebunia pe toți.

Doctorul le întinse un recipient steril cu un bețișor înăuntru. Cu el trebuiau să ia probe, pe furiș, când bogătașul părăsea camera. Dar nu pleca.

Singura dată când a vrut să iasă afară, pe malul mării, a cerut să fie singur. Era în a doua sâmbătă după ce sosise pe insulă. Pentru el plaja fusese închisă și asigurată să nu intre nici măcar un câine vagabond.

Ironic, ieșirea sa „discretă” începu să fie acompaniată de tunetele unei furtuni iscată din senin. Vântul bătea cu furie anunțând necazuri mari pentru locuitorii insulei. Domnul Gurner părea neafectat de urgie. Își ridicase chipul sluțit de boală către cer și deschisese brațele de parcă savura cu nesaț puterea dezlănțuită a naturii. Stătea afară, îmbrăcat cu o redingotă mov la două rânduri de nasturi și cu melonul său verde tuflit pe urechi, să nu i-l smulgă vântul. Nimic nu-l clintise de pe malul oceanului, nici valurile, nici ploaia care biciuia cu ură aerul, nici palmierii dezgoliți de crengi, nici acoperișurile smulse ale unor case din vecinătate și nici puhoaiele de ape revărsate de pe versanții din jurul Golfului Liniștii.

Angajații hotelului se ascunseseră în subsol, lăsându-l pe oaspete cu nebunia lui, în mijlocul prăpădului. Doar camerista nurlie întrebase la un moment dat:

– Și domnul Gurner?

– Lua-l-ar… fu cât pe ce să-l înjure guvernanta hotelului, care se ascunsese de frică sub scara beciului.

Patronul, așezat pe o cutie de lemn, îi făcu semn cu degetul să se abțină. Doar atât. Poate că și el se săturase de nazurile și excentricitățile domnului Gurner.

Pe cât de repede începuse furtuna, pe atât de iute se și terminase. Liniștea coborâse ca o binefacere vindecătoare. Angajații se buluciră pe scara beciului și năvăliră în fața hotelului. Peisajul din jur era copleșitor. Întreaga insulă căpătase chipul devastat al domnului Gurner care era viu și nevătămat de urgie.

Bogatul oaspete părăsi plaja și trecu pe lângă oameni, ignorându-i, apoi se întoarse în camera sa. Mirosul acru și stătut dispăruse. Draperiile și ferestrele fuseseră smulse de furtună, iar aerul pătrundea în voie. Își puse paltonul verde, ghetele căptușite și blana de samur argintiu la gât. În nări simțea aerul rece al primei ninsori din istoria insulei.