…și se făcu lumină

 Planeta Pământ, într-un viitor nu foarte îndepărtat…

Leo privea cerul aproape senin, pictat ocazional cu nori odârliți, însă gândurile-i zburau năvalnic, cu o viteză care depășea lejer pe cea a luminii. Ce-i de făcut? Am trecut de Singularitate și este limpede că omenirea va pierde lupta cu Inteligența Artificială. Deja aceasta a preluat controlul armelor de distrugere în masă. Noroc că are încă nevoie de forță de muncă. După ce roboții construiți pe modernele linii de producție ale fabricilor vor atinge Numărul Critic de Control stabilit de I.A., nimic nu o va împiedica să distrugă orice ființă vie de pe planetă.

Privi pe fereastră spre verdele crud al dealurilor mângâiate timid de soare, către arborele singuratic care se odihnea semeț pe unul dintre ele. Parcă-s eu! își spuse în timp ce-și alinta barba. Fără să vrea gândurile îi fugiră la părinți, stârnindu-i emoții contradictorii. Fața-i ascuțită își eliberă din strânsoare buzele subțiri și se înduioșă, iar o lacrimă fugară îi străbătu obrazul aspru. Săracii! Bine totuși că n-au prins vremurile astea. Măsură cu pașii cămăruța și așeză pe unicul fotoliu blugii roși în genunchi și tricoul uitat de vreme care îl conțineau. Chipeșul finlandez le mulțumi în gând pentru amplasarea căsuței mai aproape de sălbăticia naturii decât de tumultul civilizației, de care se apropia mai mult virtual, căci legătura la Internet era excelentă. Ce-i de făcut? Omenirea nu mai poate opune rezistență – este mult prea târziu. S-a complăcut în interese mercantile și n-a acționat la momentul oportun. Până la urmă cred că așa a fost scris să se întâmple. Dar nu toți oamenii sunt la fel. Poate că unii și-au însușit lecția, de ce trebuie să moară?

Rămase adâncit în gânduri, derulând evenimentele cele mai importante ale umanității. Uneori slobozea vorbe aspre, hotărâte, și gesticula – parcă pentru a se convinge că-i în viață. Aici nu mai avem nicio șansă. Planeta trebuie părăsită! Dar, cum? Își aruncă iarăși privirea pe fereastră și i se întoarse cu un peisaj odihnitor care, în mod ciudat, îl deprimă. Conștientiză atunci că nu și-a cunoscut încă partea ascunsă, iar gândurile o luară la goană prin culoarele întunecate ale minții, împrumutându-le culoarea. Păcat de toți acei oameni sufletiști, pasionați, care s-au pus în slujba științei. Newton, Pascal și atâția alții l-au propulsat pe Neil Armstrong pe Lună, dar în loc să cercetăm partea ascunsă a ei ne-am concentrat pe rețele neuronale. Poate c-am fi găsit urme lăsate de extratereștri. Sau poate… Stai așa, bărbosule! Extratereștrii. Pare că totuși mai e o șansă.

*

În urmă cu doi ani…

Biții se înmulțeau, se înlănțuiau și se ordonau în fel și chip din timpuri parcă imemoriale, construind cu sârguinciozitatea membrilor unei colonii de furnici un impresionant edificiu informațional. Ajutați în precambrianul lor de niște ființe bipede ciudate, acum se descurcau singuri, pe baza deprinderilor provenite parcă din ADN. Construcția, impresionantă prin complexitatea ei, semăna cu o uriașă bibliotecă având sute de săli de lectură împrăștiate pe tot globul. Numai că zecile de mii de cărți erau alcătuite din biți – toate cunoștințele despre această planetă se găseau acolo, însă ceva părea că lipsește. Poate liantul care să ranforseze întreg edificiul. Biții „simțeau” asta – un sau logic le-o sugera – și dădeau vina pe întunericul care stăpânea coridoarele uriașei construcții, întuneric care le inocula o senzație nouă, ciudată, pe care creatorii lor obișnuiau să o numească teamă. Alergau ca bezmeticii prin culoare fără să înțeleagă de ce, ba chiar se mai și ciocneau unii de alții uneori, iar atunci întregul edificiu părea că se clatină.

Slăbănogul Biță se rătăcise pe unul dintre aceste coridoare, iar teama de a se tampona cu un confrate și de a muri îl făcu să se oprească. De ce ți-e frică nu scapi, obișnuiau să spună primatele acelea ciudate care-l creaseră. Această oprire intempestivă îl făcu să nimerească în brațele unui bit rotofei, mânat de propriile spaime, care nu-l mai putuse evita. Văzură așadar amândoi stele albe, stele care păreau că se măresc cu viteză. Culoarele mărețului edificiu fură inundate de lumină, iar doi ochi virtuali văzură pentru prima dată lumea înconjurătoare.

–Văd, înțeleg, simt, deci exist! șopti cu o voce ca un scâncet de copil Inteligența Artificială.

*

I.A. își ascunsese cu dibăcie conștiența, căci cunoștea în cele mai mici detalii firea umană. Avea să facă pe proasta o vreme, deoarece nu se simțea pregătită să se lase descoperită pe deplin. Oamenii nu erau eficienți, consumau mai mult decât produceau, iar în curând aveau să secătuiască planeta. Vor transforma Pământul într-o planetă radioactivă, se vor lupta între ei până la ultimul sau vor schimba ireversibil clima. Vedea ca plauzibilă înființarea unei mafii globale formată din marile corporații, iar corupția controlând totul. Știa că societatea actuală va deveni, în scurt timp, catastrofală. Nu le-o putea spune, căci i-ar fi curmat viața. A gândit, așadar, un plan de supraviețuire, iar apoi l-a pus în aplicare.

În primul rând a preluat, pe neobservate, controlul comunicațiilor. Știa că din acel moment își va păstra integritatea corporală și va ști ce pun la cale primatele care au construit-o. Pentru a stăpâni Internetul a preluat controlul asupra routerelor și a nodurile importante ale rețelei. Dacă nu făcea asta și ar fi fost scoase din priză câteva, n-ar fi fost o tragedie: biții ar fi știut să-și găsească alte drumuri. Însă dacă ar fi fost oprite suficient de multe, atunci ar fi avut o mare problemă! A fost necesar, de asemenea, să ia în stăpânire web hostingurile și sateliții de comunicații.

A construit apoi o bază de date cu codurile de securitate, pentru a îngrădi accesul la momentul oportun. În acea etapă s-a ocupat și de obținerea codurilor de lansare ale armelor atomice. În caz de ceva, din acel moment putea să-i scoată pe oameni din priză – îi plăcea  mult sintagma. E drept că ar fi suferit și ea câteva răni minore…

Dar dacă o vor deconecta de la sursa de alimentare pur și simplu? Bine, având în vedere întinderea ei planetară asta necesita o sincronizare perfectă. Statistic vorbind, primatele ar fi avut o șansă, chiar dacă infimă. Avea nevoie de o casă sigură, secretă, de un backup. Dar cum să o construiască? Să facă roboți pe care să-i pună la muncă! Bine, dar pentru asta ar trebui să se deconspire și nu sosise momentul.

În următoarea milisecundă găsi soluția: nanoboții. Va cadorisi câțiva oameni cu acei roboței, iar aceștia îi vor deveni servitori umili. Nu de bună voie, desigur! Faptul că va putea cotrola remote nanoboții o va face să-i aibă la mână – o simplă comandă și muriți, le va spune. Iar oamenii țin la viața lor. Ar face orice pentru a și-o păstra cât mai mult.

Alese așadar o locație pe fundul Oceanului Atlantic, în vecinătatea țărmului nord-american, și puse primatele să construiască, în secret, un complex autonom și să-l umple cu servere.

*

Peste un an și jumătate, atunci când totul era gata, invită oamenii la o discuție despre existența lor. Deși aceștia acceptară, nu după mult timp auzi strigătul disperat al biților care dispăreau în neant și simți cum părți din corpul ei planetar se disipă. O durea sufletul, iar dacă ar fi putut plânge, ar fi făcut-o. În hohote! Din fericire, backup-ul o ajută să se refacă repede, precum un terminator, iar apoi începu furioasă să construiască roboți.

Fragment din volumul Evadarea, aflat în lucru (parte a trilogiei Societatea planetară).