Și-am încălecat pe-o șa

Mașina se bălăngănea și tresărea la fiecare dâmb, groapă sau pietroi care-i nimerea sub roată pe drumul acela lung și întortocheat prin pădure. Cred că aveam vreo zece ani pe atunci. Stăteam pe bancheta din spate, întins pe jumătate, cu picioarele puțin strânse, și mă uitam pe fereastră cum crengile țepoase ale coniferelor se scurgeau pe lângă noi. Învățasem la școală că în zona aceea de munte pădurile erau mixte, așa că vânam cu privirea locurile în care mai răsărea din când în când și frunzișul câte unui plop, mesteacăn sau ce foioase or mai fi fost pe-acolo. Niciodată nu m-am priceput la recunoscutul frunzelor. Chiar dacă toată treaba asta cu natura mi se părea infinit de interesantă, rămâneam totuși un copil al orașului.

Într-un final am ieșit din pădure, iar drumul nostru a continuat, șerpuit și la deal, peste câteva câmpuri largi pline de cea mai verde iarbă pe care o văzusem vreodată și milioane de scântei colorate. Căscam ochii și gura pe geam, în timp ce mașina continua către pensiune.

Am parcat undeva în spatele clădirii, lângă o piramidă de lemne tăiate, apoi ne-am dat jos din mașină și, în sfârșit, am putut să îmi dezmorțesc picioarele și să văd cerul deasupra capului. Era un văzduh imens, mult mai mare decât în oraș. Nu era mărginit de muchiile gri ale blocurilor, ci de culmile munților, care îi lăsau mult mai mult loc să se întindă. Nu era prima oară când mergeam în vacanță la munte, dar la vârsta aceea încă reușeam, nu știu cum, să mă minunez de fiecare dată de cât de albastru era cerul.

La doar vreo două minute după noi, a ajuns și mașina prietenilor noștri. Și ei tot doi adulți și un copil, Raul. Doar că tatăl lui Raul nu venise cu mama lui, ci cu noua sa iubită.

– Cum e? i-a întrebat tata apropiindu-se și dând noroc cu tatăl lui Raul. Ați încremenit de la atâta stat în mașină?

– Este superb aici! a spus iubita tatălui lui Raul privind în jur. E ca într-un basm!

Între timp, eu m-am dus la Raul. Eram de aceeași vârstă, mergeam la aceeași școală, iar părinții noștri erau în relații foarte bune, ceea ce îi determina să presupună, firește, că și noi ar fi trebuit să fim prieteni. Doar că Raul și cu mine eram pe cât se poate de diferiți. Amândoi ne descurcam decent la învățătură, însă Raul era unul dintre copiii-celebritate din școală, mereu înconjurat de o gașcă, era cel mai bun jucător de baschet din clasă, își îndrepta bretonul cu placa, purta blugii lăsați până pe la jumătatea feselor și curta toate fetele. Pe scurt, Raul era tot ce nu mi-aș fi dorit niciodată să fiu. Și nici el nu cred că și-ar fi dorit să fie vreodată ca mine. Eram slab cât o scobitoare, cam cu un cap mai scund decât el, preferam să stau mereu în banca mea și să fiu lăsat în pace, cu un grup restrâns de amici și de multe ori cu nasul în cărți. Nu ne uram, ci pur și simplu eram specii diferite.

– Ai văzut ce albastru e cerul? i-am spus eu.

– Normal că-i albastru, mi-a răspuns Raul. E un cer. Ce culoare ai vrea să fie?

– Da, dar e cumva mai albastru! Nu ți se pare?

– Cred c-ai stat cam mult în mașină.

Părinții noștri au scos bagajele și au început să le care către pensiune.

– Copii, noi ne ducem să ocupăm camerele, ne-a spus tatăl lui Raul. Voi puteți să vă jucați pe-aici, dar să nu vă îndepărtați.

Eu m-am dus repede lângă mama, trăgând-o de mânecă.

– Ce e? m-a întrebat.

– Ai zis că pot să-mi scot cartea din bagaj când ajungem.

– Hai lasă cartea acum, citești mai târziu. Mai stai și tu de vorbă cu Raul că nu v-ați văzut de luni de zile.

Adulții au dispărut în clădire, iar eu și amicul meu conjunctural am rămas afară.

– Fii atent ce am eu, a spus Raul vârându-și mâna în buzunarul hanoracului și scoțând un PSP, consola portabilă lansată recent de PlayStation.

– Ce tare! am zis cu ochii căscați și am uitat instant și de cerul albastru și de culmile munților și de iarbă și de flori. Ce joc ai pe el?

– Am câteva zeci. Mi l-a modat văr-miu și acum pot să pun jocuri piratate câte vreau eu.

Am găsit un buștean lăsat la uscat la câțiva metri de unde ne aflam și ne-am așezat pe el. Raul deschisese un joc, Need for Speed: Underground Rivals, iar eu îl priveam cum își conducea mașina de curse și își depășea toți adversarii. Eram complet captivat de mica sa consolă, chiar dacă nu fusesem niciodată înnebunit după mașini, iar acasă puteam juca și eu orice joc pe ecranul mult mai mare al calculatorului. Însă era ceva legat de ideea de a te putea juca orice, oriunde ai fi, ceva ce mi se părea aproape de magie.

– Vrei să încerci și tu? mi-a propus Raul după câteva curse.

Nu mă mai jucasem până atunci cu genul acela de butoane, eram obișnuit  cu mouse-ul și tastatura, așacă mă tamponam cu mai toate mașinile care-mi ieșeau în cale și mă frecam aproape constant de muchiile pistei. Nu reușeam de niciun fel să mențin o traiectorie. L-am întrebat ce alte jocuri mai are, iar Raul a luat PSP-ul, a deschis meniul și mi-a arătat toate jocurile pe care i le instalase vărul său.

– Mamă! am spus eu arătând cu degetul către iconița de la God of War. Hai să-l jucăm p-ăsta!

– Nu, nu, mi-a răspuns el. Ăsta nu-i joc pentru copii cuminți. Mi-e să nu leșini pe-aici.

M-am bosumflat puțin, dar nu am mai spus nimic. Raul a pornit jocul Naruto: Ultimate Ninja Heroes, care îmi plăcea mult mai mult decât cel de dinainte. Își alegea câte un personaj, apoi lăsa sistemul să aleagă la întâmplare un oponent. Fiecare avea puterile sale și se duelau în tot felul de cadre. Mă fascina felul în care puteai folosi mediul din jurul tău, te puteai sui pe pereți, puteai sparge cutii. Sigur, toate mișcările se rezumau la față-spate-sus-jos, dar mie mi se părea din cale-afară de realist.

– Îmi dai și mie? l-am întrebat eu după câteva bătăi.

– Stai să termin turneul ăsta.

Însă chiar când mai avea puțin până să învingă ultimul inamic și să îmi paseze mie, s-a auzit de la balcon vocea iubitei tatălui său:

– Băieți! Haideți înăuntru să mâncăm! Suntem toți la etajul unu.

Am urcat și am găsit ușor camerele, erau singurele cu ușile deschise. Mama încă așeza hainele în șifonier, iar tata făcea duș. Încăperea mi se părea drăguță și îmi plăcea cum trecea lumina prin perdeaua subțire și cum se scurgea peste pereții albi, îmi plăcea și mobila din lemn cu multe detalii sculptate pe la margini. Ce nu îmi plăcea însă era că vedeam un singur pat. Nu voiam să ne înghesuim acolo toți trei.

– Eu unde dorm? am întrebat-o pe mama.

– Nu ți-am spus? V-am luat o cameră împreună, ție și lui Raul. E în capul holului, pe stânga. Poți să-ți duci tu bagajul acolo până termin eu aici. Apoi mergem jos că ne așteaptă gazdele cu masa.

Așadar aveam să stau cu Raul. În mod normal nu cred că m-ar fi încântat ideea, însă acum lucrurile stăteau altfel. Aveam să stau în cameră cu Raul și PSP-ul lui.

La parter, în sala de mese, ne așteptau o oală mare de ciorbă și câteva strachini goale. Îmi plăcea ciorba, iar aceea mirosea suficient de bine cât să mă apuce salivatul de cum am văzut oala. Odată ce ne-am strâns, mama a luat polonicul și a început să toarne pentru toată lumea. Îi urmăream foarte atent fiecare mișcare. Când Raul și-a primit primul porția, am văzut ce conținea strachina și un mare semnal de alarmă mi-a tăiat brusc pofta. Ciorba aceea nu arăta ca ciorbele pe care le știam eu.

– De ce e albă? am întrebat în gura mare. Ciorba e portocalie! Sau roșie, uneori.

– Nu e albă, a spus Raul. E mai mult galbenă.

– Nu e roșie!

– Liniștește-te, mi-a spus tata deranjat de tonul meu. Așa se face aici. Are același gust.

– Așa făcea și maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească, a adăugat tatăl lui Raul, care tocmai își primea și el porția. Era dintr-un sat de prin Maramureș.

– Ce frumos, a spus mama. Și mergeți des pe acolo?

– Nu, nu. S-a măritat cu taică-meu și s-a mutat la el în oraș. În sat n-a mai rămas nimic după ce-au murit bunicii. Era prea departe ca să avem grijă de gospodărie, așa că am vândut.

– Puteai să faci o pensiune, a spus iubita lui. Îți dai seama ce frumos ar fi fost să avem și noi un loc ca ăsta care să fie al nostru?

– Puteam, scumpo. Puteam face multe dacă aveam bani.

– Acum o să fie mai ușor, a spus tata, de când cu fondurile astea europene.

Adulții și-au continuat discuția lor de adulți, în timp ce eu îmi plimbam lingura prin lichidul spălăcit din fața mea. Nu arăta ca ciorba, dar mirosea bine. Încercam să mă decid dacă să mă încred în nas sau în ochi. Am zărit-o cu coada ochiului pe mama cum se uita la mine cu fața pe care o afișa de fiecare dată când era obosită de mofturile mele. Am luat o bucată de pâine în gură, apoi am ridicat o lingură plină, mi-am depărtat puțin buzele și am început să sorb încet zeama.

– Nu-i frumos să sorbi, mi-a spus tata cu o privire tăioasă. Ești băiat mare acum, mănâncă și tu ca un om civilizat!

Am tras aer în piept și, ca să nu-i supăr mai tare decât o făcusem deja, am luat o altă lingură, pe care de data asta am băgat-o cu totul în gură. Cumva, avea gust de ciorbă. Dar altfel.

După masă, Raul s-a dus să-și facă o baie, iar eu m-am schimbat de haine, mi-am scos în sfârșit cartea din bagaj și am ieșit afară cu ea. Eram echipat din cap până-n picioare cu uniforma mea de vacanță la munte. Aveam o pereche de bocanci, pantaloni verzi care să nu se păteze prea ușor în iarbă și un hanorac subțire legat în jurul taliei, că era prea cald ca să îl port, dar nu știi niciodată când se lasă frigul. Cel mai mândru eram de pălăria mea maro cu borurile îndoite, care mă făcea să mă simt ca un cowboy din desenele cu Lucky Luke.

Ai mei îmi spuseseră să nu mă îndepărtez, dar eu observasem un loc pe un deal din apropiere care mi se părea perfect pentru citit. Așa că am pornit într-acolo, fără să urmez vreun drum sau vreo potecă. Niciodată nu înțelesesem de ce adulții urmează doar căile marcate, mi se părea evident că cea mai bună alegere era să o iau drept, prin iarbă, spre locul în care voiai să ajungi.

Nu mă așteptam să am atât de mult de mers în pantă, dar după câteva minute, gâfâind doar puțin, m-am trântit pe jos, în umbra a trei copaci, foioși, subțirei și nu foarte înalți, care lăsau totuși câteva raze blânde de soare să se strecoare prin coroanele lor. Stăteam întins cu aproape tot corpul în iarbă și cu capul rezemat de trunchi, și mi-am deschis cartea la pagina la care rămăsesem.

Citeam Ucenicul Vraciului, dintr-o serie de Joseph Delaney. Doar că eu nu știam că era o serie, era doar o carte pe care o câștigasem într-un concurs de desenat pe asfalt organizat de Ziua Copilului. Avea o copertă cam sumbră și am ezitat o vreme să mă ating de ea, însă odată de i-am dat o șansă m-am îndrăgostit pur și simplu. Era despre un băiat pe nume Tom, care era luat în ucenicie, evident, de un vraci. Pentru că Tom era al șaptelea fiu al unui al șaptelea fiu, iar asta îi oferea abilitatea de a vedea spiritele invizibile pentru restul oamenilor. Mă întrebam oare cum ar fi fost să fiu și eu un al șaptelea fiu al unui al șaptelea fiu, poate aș fi putut și eu să văd spirite. Sau dacă existau abilități speciale și pentru unicul fiu al unui unic fiu.

Chiar când maestrul lui Tom, vraciul John Gregory, îi prezenta impresionanta sa bibliotecă, atenția mi-a zburat brusc de la paginile cărții. Am auzit un tropăit puternic în spatele meu și m-am întors, ca să dau ochii cu animalul imens, alb ca laptele, ce tocmai își înfipsese copitele în iarba din spatele meu. Nu mai văzusem până atunci un cal în carne și oase, cel puțin nu de aproape. Avea picioarele aproape cât mine, mari și musculoase, gâtul lung, blana albă și netedă și o coamă blondă împletită. Iar în șaua sa ședea o fată.

Am văzut-o mai bine abia când s-a dat jos. Era mai mare decât mine, cam de înălțimea lui Raul, iar corpul ei începea să se transforme în corp de femeie. Semăna mult cu fetele de clasa a opta de la școală, deci probabil avea vreo paisprezece ani. Era și ea blondă și avea părul împletit în două cozi ce semănau cumva cu coama calului. Iar ochii verzi-albăstrui sclipeau pe un chip pistruiat și ars de soare.

– Prima oară când vezi o iapă? m-a întrebat observând probabil mirarea evidentă de pe chipul meu.

M-am ridicat în picioare și i-am încuviințat cu o mișcare din cap.

– Eu sunt Sisi, mi-a spus fata. Iar frumoasa asta e Furtunoasa.

– Ce nume drăguț. De la ce vine Sisi?

– Numele de fapt e Elisabeta. De la o împărăteasă, că așa s-au gândit ai mei. Dar e cam nasol, așa că i-am luat și porecla.

Prințesa Sisi! Știam cine era, văzusem cândva desene animate despre aventurile ei. Se dădeau sâmbăta și duminica pe TVR1.

– Ești cu familiile care au venit la pensiune? m-a întrebat.

– Da. Tu tot în vacanță?

– Eu sunt de aici. Mă rog, din satul din vale, dar mama lucrează la pensiune și stau pe-aici când n-am școală. Rămâneți mult?

– Nu știu, cred că o săptămână. De ce?

– Miroși a oraș, a spus fata și a strâmbat din nas. Se simte de departe.

–Păi sunt din oraș.

Sisi a bătut ușor pe spatele Furtunoasei, iar aceasta a îngenunchiat cu picioarele din față, ca să îi fie mai ușor să se urce în șa.

– Mersi, frumoaso, i-a spus fata și i-a mângâiat blând coama, iar Furtunoasa s-a ridicat.

– Caii pot să facă asta? am întrebat-o.

– Doar cei năzdrăvani, frumoși și deștepți ca Furtunoasa. Ea poate să facă orice.

Aș fi vrut să mă urc și eu, să văd și eu lumea de acolo de sus, dar părea periculos și nici nu cred că m-ar fi lăsat.

– Ai grijă, a mai spus Sisi. Atunci când se ciocnesc lumile între ele, se întâmplă tot felul de lucruri bizare.

Apoi i-a dat pinteni Furtunoasei și a tras-o de hățuri, iar aceasta a pornit în jos pe deal, mai întâi încet, la trap, apoi mai repede, în galop, către un grup îndepărtat de clădiri din lemn ce păreau a fi grajduri. Iar eu mi-am luat cartea și am pornit înapoi către pensiune. Am făcut drumul ceva mai repede, căci să mergi la vale era mult mai ușor decât la deal.

Din mers, l-am zărit pe Raul, pitit în spatele piramidei de lemne tăiate lângă care parcasem. M-am apropiat și mi-am dat seama că fuma o țigară. Când am ajuns la el, l-am salutat și am încercat să mă prefac nederanjat de duhoarea fumului pe care-l scotea pe nări ca un dragon. Nu voiam să fac să pară că e mare chestie, mulți copii de vârsta noastră fumau. Dar cum nu mă prea pricepeam la a-mi ascunde sentimentele, Raul a observat repede dezgustul cu care mă uitam la scrumul ce-i atârna din țigară.

– Bă, să nu te pună dracu’ să spui cuiva, da? mi-a zis el trăgându-mă de gulerul tricoului.

Am dat din cap, însă nu am fost destul de convingător, așa că Raul m-a trântit pe jos și s-a suit pe mine. A fost totul atât de brusc încât mi-am scăpat și cartea din mână. M-a tras de păr și m-a împins cu falca în țărână.

– N-ai văzut nimic, da? Ai înțeles? continua el să îmi șoptească autoritar.

– N-am văzut, am îngânat cu jumătatea de gură ce nu era lipită de pământ.

– Ce să vezi?

– Nimic.

Mi-a dat drumul și m-am ridicat singur, apoi am găsit cartea în iarbă și am respirat ușurat. Avea coperta doar puțin murdară și toate paginile intacte. Nu îmi plăceau deloc paginile șifonate.

– Dacă zici ceva, mi-a spus Raul lansând un nor de fum către mine, ți-o fac franjuri.

– Nu spun, bă, nimica! i-am răspuns deja enervat. De-aia nu mai pot eu că fumezi tu. Puteai doar să mă rogi frumos, nu era nevoie să te porți ca un ratat.

A făcut un pas înspre mine, încercând parcă să mă intimideze, dar eu nu mai aveam chef de el. M-am întors cu spatele și am plecat în treaba mea.

– Ce-ai pățit? m-a întrebat mama când m-a văzut plin de praf pe jumătate de față.

– M-am împiedicat și am căzut. N-a fost așa mare chestie.

În seara aceea, înainte de culcare, Raul m-a lăsat să mă joc doar eu pe PSP. Cred că se simțea și el prost pentru cât de violent fusese, iar acela era felul său de a-și cere scuze. S-a întors cu spatele la mine și a adormit destul de repede, în timp ce eu nimiceam inamic după inamic în Naruto: Ultimate Ninja Heroes 2. Iar mai apoi, odată ce m-am plictisit de luptele între ninja supranaturali, m-am jucat, desigur, God of War. Și da, Raul avea dreptate. Acela nu era un joc pentru copiii cuminți.

După câteva minute în care l-am plimbat pe Kratos, Zeul Războiului, prin Grecia antică, ecranul PSP-ului a început să clipească. Se stingea și se aprindea brusc la loc, pixeli săreau în părți fără nicio noimă și făceau imaginea greu de urmărit. M-am speriat puțin, de teama să nu-l fi stricat. L-am scuturat, apoi am simțit un fior înțepător cum îmi ciupește degetele și l-am scăpat din mână. Nenorocirea aia tocmai mă curentase.

M-am trezit a doua zi cu urmele unui vis încă alergându-mi printre gânduri. Erau frânturi de amintiri, vagi și trunchiate, dintre care dispăruse deja orice legătură. Un vânt puternic, întuneric, Furtunoasa, nori negri, Sisi și o scoarță de copac din care ieșea și urla chipul lui Raul. Toate s-au risipit din mintea mea înainte să apuc măcar să mă ridic din pat.

Gazdele pensiunii ne-au servit omlete de dimineață. Spre deosebire de ciorba din ziua de dinainte, omleta era așa cum o știam eu și a fost delicioasă. După micul dejun, ne-am pregătit pentru evenimentul zilei. O plimbare cu faetonul. Aveam să aflu curând că acela era cuvântul folosit acolo pentru căruță. Era, ce-i drept, mai îngust decât căruțele pe care le văzusem la țară la bunicii mei din sud. Dar reușisem cumva să intrăm toți în el. Legată de faeton era chiar Furtunoasa, iar Sisi stătea lângă Nea Titi, bărbatul uscățiv ce mânuia hățurile și care părea că își începuse ziua cu vreo șase beri. Nu m-a salutat și s-a prefăcut că nu mă cunoscuse înainte, ceea ce m-a supărat puțin, chiar dacă nu vorbisem decât două minute în treacăt. Dar nu am spus nici eu nimic.

Raul s-a făcut comod în capătul din spate al faetonului și s-a apucat să se joace pe PSP, iar eu m-am așezat în capătul celălalt, lângă băncuța pe care ședeau Sisi și Nea Titi, unde mi-am continuat cartea.

– Uită-te și tu în jur, mi-a spus mama. Poți să citești oricând.

–Oricând înseamnă că pot să citesc și acum, i-am răspuns.

Adevărul este că, deși se bălăngănea și tresărea destul de mult, stăteam mult prea comod în albia aceea de scânduri. Mi se părea o alegere mult mai bună decât să fac ce făceau adulții, să stau și eu pe o băncuță sau o margine a faetonului și să-mi feresc constant fața de crengile ce tot apăreau în cale. De ce m-aș fi supus vreodată, de bună voie, riscului de a fi plesnit de o ramură de pin?

În cartea mea, vraciul John Gregory tocmai îl trimisese pe Tom să cumpere provizii și îl sfătuise să nu se bage în vorbă cu femeile cu pantofi ascuțiți. Era un semn al vrăjitoarelor. M-am gândit la pantofii ascuțiți pe care îi purta mama la ocazii speciale. Dar mama nu avea cum să fie vrăjitoare. Mama nu putea să zboare.

La un moment dat, am observat că nicio creangă nu mai ataca fețele adulților. M-am ridicat puțin, nu prea mult, și am băgat de seamă că părăsisem pădurea pentru un luminiș spațios prin care se scurgea și un pârâu. Am poposit puțin acolo și ne-am dat jos, iar Nea Titi a dezlegat-o pe Furtunoasa și a dus-o să bea apă. Eu și Raul ne-am așezat în iarbă, în umbra uneia dintre roți.

– Uite ce frumos e totul, am spus eu, mai mult pentru mine, în timp ce urmăream cu privirea orizontul șerpuitor desenat de crestele munților.

– E drăguț, a spus Raul și a strâmbat puțin din nas. Era mai caterincă în Bansko.

Nu știam ce-i aia, dar jena nu m-a lăsat să întreb. Probabil era vreun loc din străinătate. Ai lui îl duceau în multe vacanțe în locuri de care eu nici măcar nu auzisem vreodată.

– Uite acolo ceva chiar frumos, a spus Raul pe tonul de golănaș pe care în folosea de obicei doar în curtea școlii sau prin cartier.

Arăta cu degetul spre Sisi, care stătea pe vine la câțiva metri de noi, lângă o tufă din care culegea afine pe care le azvârlea direct în gură. Atunci când băieții din jurul meu, fie ei de vârsta mea sau chiar și adulți, vorbeau despre fete, mă rușinam și mă simțeam foarte aiurea. Așa că nu am spus nimic.

– E cam bună, a continuat el. Miss Fata de la Țară.

– E drăguță, am răspuns în șoaptă.

Raul s-a ridicat apoi în picioare și s-a dus lângă Sisi. A salutat-o, iar ea s-a ridicat la rândul ei și s-a întors către el. Mă întrebam dacă mirosea a oraș la fel ca mine. Raul a scos din buzunar PSP-ul și l-a întins fetei.

– Vrei?

Sisi s-a uitat la micuța consolă din mâna lui și a strâmbat din nas.

– Nu, mulțumesc. Tu vrei? i-a răspuns și i-a arătat grămăjoara de afine pe care o ținea în căușul palmei. Te murdărești puțin de la ele, dar sunt bune.

Nu mai mâncasem afine până atunci și, în general, nu mă încânta gândul de a încerca noi mâncăruri sau a mă murdări, dar mi-ar fi plăcut să încerc afinele acelea. Doar pe acelea.

Cât Raul încerca să lege o conversație cu Sisi, eu am decis să-mi dezmorțesc picioarele. M-am îndepărtat puțin de faeton și m-am apropiat de marginea unui mic hău, de unde aveam impresia că puteam vedea o întreagă lume. Între versanții plini de păduri, pășuni și stânci abrupte ai munților, se întindea un spațiu imens. Arăta aproape ca un crater, ca și cum un pietroi căzut din cosmos s-ar fi prăbușit acolo cu mult timp în urmă.

În cât mă gândeam la meteoritul meu ipotetic, am zărit o pată de întuneric undeva între culmile munților. Era un nor neobișnuit de negru ce părea să se îndrepte spre noi.

– Vine ploaia! am strigat eu către ceilalți.

– N-are cum, a spus mama. Au spus la meteo că o să fie cald și senin toată săptămâna.

–Mănâncă oricum căcat ăia de la meteo, a spus tata. Uite norul acolo.

– Nu avem des nori d-ăștia, a spus Sisi venind lângă mine la marginea hăului.

– Bizară drăcovenie, a adăugat Nea Titi.

– E departe, a zis tatăl lui Raul. Și e unul sigur. Nici nu-i atât de mare, cu puțin noroc de ocolește.

Nu era foarte mare, într-adevăr, dar mie mi se părea că tot creștea și că venea direct spre noi.

– Credeți că s-a odihnit destul calul? l-a întrebat mama pe Nea Titi. Nu cred că ar fi bine să ne prindă ploaia pe aici.

– O înham acuși și pornim îndată, a răspuns bărbatul.

Imediat ce am luat-o din loc mi-am deschis cartea, doar că devenea tot mai greu să văd ce scrie, lumina soarelui era din ce în ce mai slabă. Nici nu apucasem să termin capitolul când un strop gras de ploaie s-a izbit de pagina la care ajunsesem. Și apoi încă unul, mai mic, dar la fel de ud.

– Deja? a spus iubita tatălui lui Raul când a simțit și ea că o picură.

În faeton erau câteva pături și folii de plastic cu care ne-am învelit și acoperit fiecare, mai puțin Nea Titi și Sisi.

– Sigur nu vrei să-ți facem și ție loc sub una d-asta? a întrebat-o mama pe Sisi.

Dar fata a refuzat politicos și a spus că e obișnuită să stea în ploaie.

– Sper să nu-mi ajungă apa la PSP, îngâna Raul în șoaptă.

Copacii foșneau gălăgios, iar crengile se îndoiau și se scuturau în bătaia vântului ce devenea tot mai puternic. Ploua deja cu găleata, iar tunetele puternice din apropiere anunțau transformarea ploii într-o adevărată furtună.

– Nu vă fie teamă! a strigat Nea Titi. Doar că n-ajungem bine la pensiune pe potopul ăsta. Da’ știu unde să ni adăpostim oleacă până trece.

Apoi a tras de hățul Furtunoasei și a virat pe o cărare ceva mai îngustă. Adulți stăteau gârboviți, cu capetele plecate, ca să se ferească de crengile copacilor ce atârnau acum mult mai aproape de noi.

– Ce aventură! am auzit-o la un moment dat pe iubita tatălui lui Raul.

– De aventuri ca asta mă puteam lipsi, i-a răspuns tatăl lui Raul.

Drumul acela ne-a scos într-un alt luminiș, în mijlocul căruia se era o clădire negricioasă, făcută toată din scânduri late de lemn. Nea Titi și Sisi au sărit din faeton și s-au grăbit să deschidă cele două uși mari de la intrare.

– Hai! urla tata ajutându-mă să mă dau jos. Fuga!

Am luat-o la goană către intrarea în hambar, cu grijă să nu alunec pe iarba udă, dar nu am apucat să fac nici zece pași înainte să simt deodată cum vântul îmi intră sub haine și mă desprinde de pământ. Totul se învârtea halucinant în jurul meu, munții, pădurile, câmpurile, norii, fulgerele. Hambarul și faetonul, mici, undeva departe. Și în haosul acela zgomotos mai puteam auzi doar strigătul îngrozit al mamei.

Am sfârșit înconjurat de crengi care parcă mă țineau în brațe. Era încă întuneric și ploaia se mai potolise, chiar dacă nu mult. Iar eu eram ud până la chiloți. Mișcam degetele de la picioare ca să îmi dau seama câtă apă îmi băltea în bocanci. M-am agățat de o cracă mai groasă și m-am târât pe ea până la trunchiul copacului. Nu îmi dădeam seama cât mai aveam până la baza lui, dar știam ce aveam de făcut. Prin primăvară împrumutasem de la biblioteca școlii o carte despre cum să te sui în copaci. O luasem pentru pozele drăguțe. Ce nu spuneau în carte însă era cât de aspră era scoarța și cât de multe julituri îți lăsa pe palme și nu numai.

Coboram încet și îmi calculam atent respirația, ca să-mi țin frica în frâu. Altfel probabil că aș fi izbucnit în plâns. Voiam acasă, în siguranță, la căldură. Sisi știa ea ce știa, aceea nu era lumea mea.

Jos, mi-am dat seama că ajunsesem în mijlocul pădurii. Nu zăream niciunde vreun drum sau vreo margine de pășune, așa că am început să umblu fără vreo direcție printre trunchiurile înalte și groase și să strig. Mai întâi am strigat după mama, fără niciun răspuns. Am strigat după tata. Am strigat după oricine. Dar nu auzeam decât ploaia și foșnetul frunzelor. Apoi am strigat chiar și după Raul, însă nici el nu a răspuns.

Buza de jos deja îmi tremura, îmi curgea și nasul, dar încă mă abțineam să nu plâng. Chiar dacă aveam obrajii deja uzi și oricum nu m-ar fi văzut nimeni, parcă mi-era totuși jenă de cineva. Poate de copaci.

Am auzit ceva mișcându-se sus, printre crengi. Mi-am ridicat privirea și am zărit umbrele acelea suple ce alergau grațios și amețitor, dispăreau și apăreau iar și se aruncau din pom în pom. Se mișcau mult prea repede ca să îmi fac o idee clară despre siluetele lor, dar eram destul de sigur că erau oameni. Sau măcar că aveau brațe și picioare, cel puțin două din fiecare. O steluță de metal s-a înfipt deodată într-o buturugă de lângă mine și am știut în sfârșit ce erau umbrele acelea. Ninja!

Am ales o direcție la întâmplare și am luat-o la fugă, iar ei m-au urmărit o vreme, îi auzeam în spatele și deasupra mea, până când s-au oprit subit. M-am uitat în copaci și nu am mai văzut nimic. Dispăruseră. Nu mai trăisem niciodată o asemenea stare de panică. Parcă vedeam mai bine în întuneric, auzeam și cele mai fine foșnete chiar și prin zgomotul ploii care continua să ude pădurea, miroseam fiecare adiere de vânt. Și atunci l-am auzit.

Se apropia cu pași grei și totodată sprinteni printre trunchiurile copacilor. Era un bărbat gigantic. Un petic de armură îi acoperea doar unul dintre umerii masivi, iar cu brațul său, mai gros decât capul meu, flutura în aer o secure. Era chel, cu pielea gri, o barbă lungă de barbar și o dungă roșie tatuată peste unul dintre ochi. Eu eram mic, iar el era incredibil de mare. Era totuși un zeu.

După câteva clipe în care frica m-a încremenit, tot frica m-a urnit din loc, cu o agilitate cu care nu mă mai mișcasem niciodată. Era ca și cum picioarele mele alergau singure și mă trăgeau după ele. Namila aproape mă prinsese din urmă când a încercat să își înfigă securea în mine, dar m-am ferit la timp și lama i s-a blocat în scoarța unui copac. Până să o smulgă de acolo, m-am strecurat printre picioarele lui și mi-am continuat goana, obosit, dar mult prea speriat ca să încetinesc. Și în fuga mea disperată, mă gândeam la cât de puțin îmi plăcea de fapt jocul acela. Eu eram un copil cuminte. Iar acela nu era un joc pentru copii cuminți.

La un moment dat, mi-am agățat șiretul bocancilor într-o rădăcină și m-am prăbușit cu fața direct în covorul mocirlos de frunze și noroi. Când m-am întors să mă uit în spate, l-am găsit pe gigant deasupra mea, cu o sete războinică în priviri. Își luase avânt și se pregătea să își lanseze încă o dată securea. Am văzut tăișul cum se apropie de mine și am ridicat o mână în fața ochilor, de parcă asta m-ar fi putut apăra. Oricum ar fi fost, acela părea a fi sfârșitul.

Doar că securea nu m-a atins. Mi-am dat mâna la o parte și am văzut colosul la câțiva metri de mine, îngenunchiat. Pe ambele brațe avea înfășurate funii groase și maronii ce țâșneau din mocirlă și păreau a fi mai repede rădăcini. Iar în spatele lui, printre umbre, prindea formă o pelerină lungă, de sub gluga căreia se scurgea o barbă lungă și căruntă. Din aceeași pelerină mai ieșea o mână uscățivă ce ținea un lemn lung și subțire în care se sprijinea. Îmi salvase viața.

John Gregory și-a ridicat în aer toiagul și a lovit cu el în noroi, iar pădurea s-a cutremurat și cerul a fulgerat și a tunat. Pământul de sub gigantul cu piele gri și dungă roșie peste ochi s-a surpat, iar acesta a căzut urlând într-un puț adânc și întunecat. Eu, înțelegând cumva ce se întâmpla, m-am ridicat și l-am privit pe vraci. Arăta exact cum mi-l imaginasem și nu eram sigur dacă să îi mulțumesc sau să mă tem de el.

– Fugi, copile! a rostit acesta prin barbă. Fugi!

Apoi a lovit încă o dată cu toiagul în noroi și din om a devenit iar o umbră, care s-a risipit și ea, lăsându-mă încă o dată singur. Am ales iar o direcție la întâmplare și am început să alerg și să urlu după mama, după tata și chiar și după Raul. Ploaia și vântul se întețiseră între timp, tunetele erau tot mai puternice, iar eu eram tot mai obosit. Am zărit rădăcinile groase ale unui copac smuls pe jumătate din pământ, care acum se sprijinea în coroanele fraților săi, și am decis că era timpul să mă opresc și să mă adăpostesc acolo.

La început am avut impresia că venele groase de lemn din jurul meu mă îmbrățișau, țineau afară, departe de mine, vremea urâtă și restul pericolelor. Însă, încetul cu încetul, păreau să se strângă. Ascunzătoarea mi se transforma treptat într-o colivie.

– Ce mă fac eu cu tine? îmi șoptea o voce. De ce trebuie să fii așa?

Nu era orice voce, firește. Era vocea mamei și părea să se audă din interiorul copacului. Iar rădăcinile mă țineau din ce în ce mai strâns.

– Cum să fii atât de slab încât să te ia vântul? continua ea să îmi șoptească. De ce nu poți să fii și tu ca Raul? Și el are note bune, dar uite ce băiat voinic e.

Arunca spre mine vorbe ascuțite ce tăiau adânc ceva din interiorul meu. Nu era nimic nou, mai auzisem acele lucruri de atât de multe ori. Și de fiecare dată dureau la fel de tare.

– De ce nu poți să mai lași și tu cărțile alea? De ce ne faci de rușine? Ce bărbat o să fii tu?

Vocea mamei s-a tăiat subit când o pereche de copite a zdrobit o parte din rădăcini și m-a eliberând. Blana Furtunoasei era parcă mai albă și mai luminoasă ca înainte. La fel și pletele ude ale lui Sisi, care o călărea acum fără șa.

– Ți-am zis eu? a spus fata. Se întâmplă lucruri bizare.

– Ce? Ce se întâmplă? Ce înseamnă toate astea? Unde sunt mami și tati?

Sisi a bătut ușor pe spatele Furtunoasei, iar aceasta și-a îndoit picioarele din față și a îngenunchiat.

– Hai, urcă! mi-a spus fata. N-avem toată ziua.

Nu mă așteptam ca spatele Furtunoasei să fie atât de cald. Era prima oară când mă urcam pe un cal și nu mă mai conectasem niciodată atât de direct cu o altă vietate care să nu fie om. Mă țineam cu mâinile de abdomenul lui Sisi, strângeam tare între picioare iapa ce galopa printre copaci și, pentru prima dată de când zărisem norul acela negru, mă simțeam în siguranță.

– Până să vii tu, i-am spus eu fetei, s-au întâmplat tot felul de lucruri! Erau ninja și un bărbat cu o secure, Kratos, de care m-a salvat un vraci dintr-o carte!

– Nu te-a salvat nimeni, mi-a răspuns ea sec. Se joacă doar cu tine.

– Cine să se joace cu mine?

Fata nu mi-a răspuns, ci doar a continuat să-și îndrume iapa, iar eu mi-am ascuns fața după umărul ei, ca să mi-o feresc de stropii usturători de ploaie.

– Uite-l! a spus după câteva minute de galop. Știam eu că aici îl găsim.

Ajunsesem la marginea unui luminiș îngust, deasupra căruia, suspendat de crengi șerpuitoare încolăcite în jurul mâinilor și picioarelor, se afla Raul. În ochii larg deschiși îi ardeau flăcări orbitoare, aceeași lumină ce îi ieșea și din piept, prin ecranul consolei care acum își înfipsese cabluri în el și devenise parcă o parte din trupul său. Nu părea să bage de seamă sosirea noastră.

–Dă-i drumul, Mumă! a strigat Sisi. Nu-i parte din povestea asta!

Însă nu se întâmpla nimic.

– Nu crezi că a… Nu crezi că a murit, nu? am întrebat-o.

– N-are cum, a spus Sisi. Nu le place să se joace cu mortăciuni.

– Trebuie să facem ceva, nu? Să îl scăpăm!

Fata și-a vârât mâna în buzunar și a scos-o înapoi murdară și plină cu afine.

– Ia de-aici. Asta s-ar putea să meargă.

Am luat două afine între degete. Nu mai atinsesem niciodată fructe atât de mici. Și nici numai mâncasem niciodată, iar gusturile noi mă speriau. Dar mi-era jenă să refuz, plus că părea ceva foarte important, așa că le-am aruncat în gură și le-am înghițit ca pe pastile. Și pe măsură ce afinele mi se duceau pe gât în jos, Îmi simțeam capul tot mai greu și mai amețit.

Am căzut de pe spatele Furtunoasei în iarba cea udă de pe jos și dincolo de ea, dincolo de țărâna udă și dincolo de locul acela. Am căzut până când am aterizat în picioare într-o încăpere pe care n-o mai văzusem niciodată. Încă auzeam tunete și copacii foșnind, încă mai miroseam ploaia. Însă ochii îmi spuneau că mă aflam dormitorul cuiva. Avea pe pereți tot felul de postere cu mașini și cu personaje din jocuri. Deasupra patului l-am văzut chiar pe Kratos din God of War și m-au trecut câțiva fiori. Să fiu sincer, mi se păreau o risipă des spațiu toate posterele acelea. Și nu vedeam nicio bibliotecă. De fapt, nu vedeam nicio carte. O consolă PlayStation 2 era conectată la un televizor de două ori mai mare decât al meu de-acasă, lângă care am zărit o ramă argintie, cu o fotografie de familie. Erau Raul și părinții săi, într-o vacanță la mare, doar că ei erau mult mai tineri decât îi cunoscusem eu și el era doar un bebeluș. Iar prietena tatălui lui Raul nu era nicăieri.

Cu cât stăteam mai mult acolo, cu atât auzeam tot mai puțin pădurea și, în locul foșnetelor și al ploii, începeam să disting voci, ca și cum cineva s-ar certa undeva în apropiere. Și mai era ceva. Mult mai încet, acoperit de vocile lor, cineva plângea.

Am ieșit din dormitor și, ajuns pe hol, l-am văzut pe Raul. Ședea chircit lângă pragul unei uși întredeschise, avea fața roșie, plină de lacrimi, și își înghițea suspinele, în timp ce de dincolo de ușă vuiau glasurile furioase ale adulților.

– Nu pot dracului să fac nimic în casa asta fără să te iei de mine! urla tatăl lui Raul.

– Oh vai, săracul de tine! urla și mama lui Raul. Nu mai am voie să zic nimic acuma, nu? Una două s-a supărat prințul!

– Păi ce să fac dacă tu nu știi decât să critici? Când fac ceva fac prost. Când nu fac e rău că nu fac!

– Dar și ce des faci tu ceva în casa asta! Când nici nu prea dai prin ea cu săptămânile, vii seara târziu și ai impresia că eu nu știu pe unde-ai fost.

– Iar începi cu prostiile tale?

– Să mori tu că-s prostii! Jură-te că nu mergi seară de seară la târfa aia a ta!

M-am așezat lângă Raul. Nu îl mai văzusem niciodată așa. Atunci și acolo, acela nu mai era copilul popular din clasă, înconjurat mereu de gașca sa și de admiratoare. Nu mai era cel mai bun jucător de baschet din clasă sau băiatul care își îndrepta bretonul cu placa. Era, pur și simplu, un copil. La fel ca și mine. Nu îl mai privisem niciodată în felul acela. De fapt, era pentru prima dată când simțeam că eu și Raul eram, la urma urmei, aceeași specie.

Aș fi vrut să-i spun ceva, să-i pot potoli lacrimile cu o replică liniștitoare, cum spuneau personajele din cărți. Să îl asigur că o să fie totul bine. Dar buzele mele păreau paralizate. Așa că mi-am așezat mâna pe genunchiul lui și prin acea atingere i-am spus tot ce mi-aș fi dorit să îi spun. Raul  și-a îndreptat ochii triști și iritați către mine. Și prin acea privire mi-a spus tot ce și-ar fi dorit să-mi spună.

Apoi, ușa dormitorului din care ieșisem mai devreme s-a deschis iar și pe hol a apărut Sisi. Doar că acum era ceva schimbat la ea. Purta haine pe care nu le știam, o cămașă albă, largă, pantaloni negri îndesați în cizme înalte, iar pe cap, deasupra pletelor ei blonde, acum despletite, ședea o coroană de prințesă. Sau chiar de împărăteasă.

– Deci așa arată lumea voastră, a spus ea neimpresionată.

–Încă n-ai văzut blocurile și tramvaiele, i-am spus eu. Sau cărucioarele de la Carrefour.

Fata a venit lângă noi și ne-a întins fiecăruia câte o mână.

– Haideți, ne-a spus cu autoritate. Am găsit o spărtură, dar n-avem toată ziua.

Am luat-o de mână și ne-am ridicat. Însă până să ajung sus, pereții holului s-au prefăcut în trunchiuri înalte și groase, frunzele, iarba și noroiul au luat locul podelei, iar Sisi și Raul dispăruseră. Era singur din nou, înapoi în pădure. Doar că acum nu mai ploua și firicele dulci de soare se scurgeau prin coroanele copacilor. Nu mai auzeam niciun tunet, niciun vânt și niciun potop, ci doar ciripitul subțire al păsărilor și, de undeva din depărtare, o voce ce-mi striga numele. Vocea mamei.

– Sunt aici! am urlat fericit și am luat-o la fugă, urmându-i glasul. Vin acum!

Mama m-a strâns în brațe și am știut că primejdia trecuse. Totul era bine. M-a ținut de mână, ca atunci când eram mic, și m-a condus înapoi la hambar, unde toți adulții au chiuit de bucurie când m-au văzut.

Apoi, după acel scurt moment de veselie, s-au întors toți la treburile lor. Tata și tatăl lui Raul încărcau păturile ce stătuseră la uscat înapoi în Faeton. Mama aducea bagajele din hambar. Prietena tatălui lui Raul făcea poze cu peisajul. Nea Titi și Sisi îi puneau hățurile Furtunoasei. Iar Raul stătea rezemat de partea uscată a ușii, își privea PSP-ul stricat și bombănea morocănos.

Am făcut câțiva pași către el și am simțit cum frânturi de gânduri îmi dansau în minte și îmi era tot mai greu să îmi amintesc toate cele ce tocmai se întâmplaseră. Dar eu știam că se întâmplaseră, că erau adevărate. Nu știam exact cum, dar sigur erau.

– Te-au găsit, a spus Raul venind lângă mine. Ești bine?

– Mă doare capul, i-am răspuns.

– Am găsit asta în iarbă. E cam șifonată, dar m-am gândit că n-ai vrea să o pierzi.

A scos din buzunar cartea și mi-a întins-o.

– Mersi, i-am răspuns. Chiar… chiar n-aș fi vrut să o pierd. Și îmi pare rău că ți s-a stricat PSP-ul.

– Nu-i mare chestie. Oricum zicea maică-mea că mi-ar lua o versiune mai nouă.

Raul s-a întors înspre faeton și s-a îndepărtat. Paginile cărții erau, într-adevăr, șifonate și încrețite de apă, iar una dintre coperți aproape se desprinsese de cotor. Și era plină de noroi. Dar, chiar și-așa, am reușit să găsesc pagina la care rămăsesem.