Salteaua lui Dori (felii de viață din Wash, cca 2190)

Blues trânti pe masă cheia de la lanțul cu care își lega pliabila, iar Dori se aplecă repede spre suprafața lăcuită, dădu cu degetul peste ea, pufni, apoi îl privi cu reproș. Ca și cum cineva ar fi tras perdeaua, lumina păli ușor în camera ticsită cu mobilă veche și diverse obiecte mai mult sau mai puțin utile.

– Nu s-a zgâriat, spuse el, apoi o privi pe sub sprâncenele care i se adunaseră pe frunte a neputință. Ia uite, a trecut un nor. Poate plouă.

Niciun mușchi nu se mișcă pe fața ei palidă și ușor ridată sub stratul de dermafix standard, așa că Blues știu că tertipul cu norul nu funcționase și trebuia să-i dea înainte cu argumente. 

– Și chiar dacă am lua una, cum o aduc? Nu pot să car o saltea atâta drum cu bicicleta, ești nebună?

Blues era oțărât, și pe bună dreptate. Din cauză că populația Washului nu prea făcea mișcare și mai toți cetățenii erau supraponderali și bolnavi din cauza asta, autoritățile anunțaseră că presiunea pe sistemul de sănătate era prea mare. Mai un infarct, mai un AVC, cetățenii picau ca muștele în paturile Spitalelor Cetățenești și trebuiau îngrijiți cu cheltuieli mari din fondurile Advancorporației. Consiliul hotărâse deci peste noapte să retragă oamenilor dreptul de a deține vehicule care nu aveau sistem de propulsie mecanic, iar el fusese nevoit să-și predea Buickul electric pe care îl avea de o viață, chiar dacă era o piesă de epocă. În ziua aceea, plânsese ca un copil, apoi blestemase, apoi lovise cu piciorul în ușa garajului, în care Dori, urcată pe niște patine cu rotile pe care le descoperise dosite pe undeva, începuse deja să stivuiască tot felul de marafeturi care stătuseră până atunci aiurea prin casă.

Pentru că avea artrită, Blues reușise să-și păstreze bicicleta cu baterie, pentru care primise dispensă temporară până devenea eligibil pentru protezare. Dar bicicleta era bună doar de drumuri scurte, pentru că trebuia încărcată la fiecare 30 de kilometri și, oricum, nu putea căra mare lucru cu ea. Era deci nevoit, dacă voia ceva mai deosebit, să călătorească trei zile în rețeaua rarefiată de transport urban, printre transpirați și disperați. Bine măcar că nu mai existau bani, că nu mai avea nimeni ce să fure și măcar putea să doarmă dacă avea noroc să prindă un scaun.

– Blu, suspină Dori cu brațul întins spre ușa închisă care dădea spre dormitor, trebuie să recunoști că asta pe care o avem este groaznică, iar eu am dureri de oase…

– Mai sunt patru ani până când avem voie s-o reciclăm, mormăi Blues, cu ochii la ușa pe care dăduse în ultimii 40 de ani nenumărate mâini de vopsea în zeci de nuanțe de verde, culoare care pe Dori o făcea să-și amintească de copacii copilăriei. Mai stai și tu pe o parte, mai pune o pernă sub genunchi, ce să facem? La cât e de veche, n‑o s-o vrea nimeni, nici măcar vreunul mai bătrân ca noi, care nu mai poate să călătorească până la Ziduri… Și nici să-și care una nouă.

Dori își strânse buzele într-o linie subțire.

– Boșorogii nu mai au nevoie de saltele. Se duc frumos la Azilul Cetățenesc și primesc perfuzii cu nanoreparatori până crapă. Noi încă suntem tineri!

– Adevărul e că abia avem 75 de ani, fu de acord Blues. Mai avem o grămadă până să fim eligibili pentru azil. Am auzit că acolo au totul nou-nouț. Probabil și saltele foarte bune.

Dori dădu din cap și luă o cutiuță cu alifie de pe măsuță. O deschise, iar încăperea se umplu de un miros înțepător și aromat, de camfor și mentă. Oftă și ținu cu vădită atenție recipientul. Pe canapeaua pe care o zgâriase pisica erau câteva pete care nu se luau, orice ar fi făcut. Grăsime, cafea, chiar și sânge, de când Blues se lovise la nas încercând să repare una dintre pernele pentru șezut, care avea un arc descentrat și îi sărise dintre degete. Pisica murise între timp de bătrânețe. Canapeaua avea și ea aproape 18 ani. Dar salteaua avea 21. Dori înfipse un deget în unsoarea gălbuie, luă o doză zdravănă și începu să și-o întindă pe încheieturile mâinilor.

Nasul lui Blues tresări aproape imperceptibil, apoi urmă strănutul.

– Hai să trăiești!

– Mersi.

– Auzi? Dar dacă am… arunca-o? șopti ea, cu mâna la gură, uitându-se împrejur, ca și cum ar mai fi putut s-o audă cineva.

Blues îi privi ochii mari, căprui, care străluceau sub bretonul creț și argintiu. Se aplecă spre ea și îi luă fața între palme.

– Tu chiar nu-ți dai seama ce vorbești.

– Ba da, izbucni ea, smucindu-se.

Apoi îl împinse, iar el se așeză la loc, pe puful acoperit cu o protecție textilă uzată.

– M-am săturat de tâmpenia asta, Blu! Vreau și eu o canapea fără pete, o saltea care să nu-mi rupă spatele, o bucătărie cu blat fără urme de arsură! Până și deconectații trăiesc mai bine ca noi!

Izbucni în plâns, iar Blues o privi neputincios cum își șterge lacrimile cu dosul palmelor. Să părăsească orice obiect nebiodegradabil pe domeniul public fără aprobare de la Administrația Citadină, chiar și într-un loc amenajat, era contravenție, dar să produci deșeuri voluminoase era faptă penală. Nu avea de gând să ajungă să-i ia Advancorpul cei 0.0000000018% ai familiei sau, mai rău, să ia calea deșertului doar pentru niște mofturi. Pufni.

– Nu am ce să fac, spuse, încrucișându-și brațele peste piept.

Maieul i se lipise de pielea jilavă și, prin țesătura subțire din silicoton i se vedeau cele câteva fire răzlețe de păr cărunt. Dori suspină și luă cutiuța cu grijă, îi înșurubă capacul roșiatic și o depuse la loc, pe masă. Apoi dădu din umeri.

– Nici dacă o tăiem bucățele și o aruncăm așa, puțin câte puțin, vreme de câteva luni, în fărâme amestecate cu gunoiul menajer?

Ochii lui Blues sclipiră.

– Asta ar putea fi o idee. Dar nu știu cum am putea scăpa de arcuri. De canapea zic…

– Lasă canapeaua, Blu, nu contează, arunc o cârpă pe ea și nu mai văd petele, mai pun o pernă, e bine, mai putem rezista. Salteaua e cea mai importantă, concentrează-te pe saltea!

– Mda, mărunțim bine spuma aia și o amestecăm cu chestii care fac zeamă…

– … Cu coji de roșii, resturi de supă…

– … rumegușul de la litiera pisicii…

Dori se agăță de gâtul lui. Blues strâmbă din nas la mirosul de alifie, dar nu protestă.

– Da! E perfect! E perfect, Blu, asta e soluția!

– Doar că n-avem pisică.

Dori își desprinse brațele din jurul lui și se lăsă iar pe spătarul vechi al canapelei. Blues se scărpină mărunt în cap, cu amândouă mâinile.

– N-ai vrut o sindentică. Mai avem de așteptat până se aprobă cererea pentru una vie, mormăi el într-un târziu. Când a murit Blăniță?

– Acum trei ani, șopti Dori, iar fața i se întunecă deodată.

– Mda. Mai durează patru ani cel puțin. Am putea cere totuși o sindentică. Ne-ar livra-o într-o săptămână.

– Patru ani, șopti ea, iar buza de jos începu să-i tremure. Nu, Blu. Vreau un suflețel. Așa… Ca Blăniță. Nu vreau să curăț litiera după o jucărie.

– Dar asta ne-ar permite să comandăm rumeguș. După ce terminăm cu salteaua, dăm blestemăția la reciclat.

– Nu, că știu că mă atașez de ea. Seamănă așa bine cu alea adevărate…

– Atunci o dăm cuiva.

– Cui?

– Le ținem pe amândouă!

Dori dădu din cap că nu, iar Blues dădu din neatenție sau poate din exasperare cu degetele peste cheia de la lanțul bicicletei. Brelocul zornăi aspru. Fusese al Buickului. Oftă.

– Atunci stai cu salteaua așa încă patru ani. Nu  mai boci! Să nu te apuci iar să bocești!

– Mai trăiesc eu patru ani? suspină ea.

– Hai că nu mai e așa mult. Om trăi. Avem nanoreparatori. Mie or să-mi pună proteză din aia silicarbonică și o să mă mișc mai bine, o să vezi. Ne înlocuim și altele, au zis că protezele astea sunt ieftine și intră în pachetul cetățenesc de bază. O să avem și pisică nouă. Da… Din aia vie, ca Blăniță.

– Un suflețel.

– Da.

– Și scăpăm și de saltea.

– Da.

– Și de canapea.

– Da, râse el, apoi se aplecă spre ea și îi masă umerii cu afecțiune. Dori chicoti, încântată. Apoi Blues se scărpină iar în creștet.

– Dar tot nu știu ce dracu’ facem cu arcurile.

– Păi avem patru ani să ne gândim. Dar până atunci nu mergi tu până la Zid să iei o cuvertură să arunc pe canapeaua asta? Că n-o mai suport așa, pătată!