Rochia

Ce cauți tu aici, măi fată? Pleacă, aici e capitală, îi răsuna vocea, la intervale de timp. În rest, mergând parcă fără țintă pe bulevard, bolborosea ceva pentru sine. Cuvintele îmi stăruie în minte ca o melodie de care nu scapi.

Mă hotărâsem să îmi dau foc. Era un sfârșit potrivit, gotico-romantic, așa ca mine.

Sunt o rochie lungă, neagră. De la corsetul care evidențiază talia pleacă straturi de valuri grele de tafta satinată, care îmi dau volum. Am fost inspirată din ținuta unei vrăjitoare dintr-o pictură veche, Vionne. Croitoreasa m-a făcut special pentru Haloween, dar pot fi purtată și ca rochie de ocazie. Sunt în stare foarte bună, chiar dacă am trecut prin mai multe mâini, pentru că nimeni nu mă îmbracă a doua oară.

S-a întâmplat să fiu abandonată într-un sertar, închisă bine în pungi – ce efort inutil, ha, ha – nici măcar nu mă mototolesc. Odată am fost aruncată în apă, m-am udat puțin, dar m-a salvat o barcă de pescuit de care m-am agățat. Inițial speriat, pescarul m-a desprins cu grijă și a fost bucuros să mă ofere fiicei lui, care avea nevoie de o rochie pentru absolvire.

Urăsc să-i fac pe salvatorii mei să sufere, dar nu mă pot abține.

Fata a strălucit la bal. Se transformase – făptura simplă și modestă îmbrăcată de obicei în haine largi, care îi mascau silueta, prinsese un aer de superioritate, cel puțin așa căzuseră de acord celelalte fete. Băieților li se părea intangibilă, parcă o vedeau pentru prima dată, încrederea o făcea să radieze. Cum de n-o observaseră până atunci? Niciunul nu îndrăznea să se apropie de ea. Frumoasa devenise tristă la sfârșitul balului, pentru că nimeni n-o invitase la dans, poate și de teama de a nu călca, din greșeală, poalele nemaivăzutei rochii. A venit acasă cu ochii în lacrimi, m-a făcut ghemotoc și m-a aruncat la gunoi.

Am ajuns într-un tomberon unde am cunoscut o pereche de ghete uzate, o umbrelă stricată și o căciulă a cărui proprietar descoperise că are păduchi.

Ghetele umblaseră prin toată lumea, văzuseră multe și n-au fost impresionate de mine, n-aș fi fost tovarășul de drum potrivit.

Umbrela avea ceva protector în atitudine, dar era frustrată pentru că fusese aruncată fără să aibă cea mai mică șansă la o reparație. S-a bucurat că fusesem și eu aruncată, fără niciun defect aparent.

Căciula mirosea urât și făcea glume grosolane. Am stat cât mai departe de ea, aproape că m-am atins de resturile alimentare.

M-a găsit o tigăncușă care scotocea prin gunoi, mare bucurie mare de ambele părți! Mama ei s-a uitat chiorâș la mine și, spre disperarea fetei, a hotărât să mă vândă pe tarabă, ca produs second hand de lux.

Seara, am auzit-o șoptind: Du-te pe cărări rătăcite… unde ciobanul nu paște, unde cocoșii nu cântă, unde vântul nu bate și toaca nu toacă… acolo să stai![1]

Vedeam de pe tejghea celelalte mărfuri așezate pe pungi de plastic întinse pe asfaltul mirosind a urină al micului târg de vechituri. Am aruncat o privire cât am putut eu de arogantă către ghetele, umbrela și căciula, pe care le-am recunoscut înghesuite pe jos.

M-a cumpărat o femeie despre care se vedea de la o poștă că voia să pară ce nu era, așa că m-am gândit că ar fi amuzant s-o strâng tare sau chiar să fac corsetul să pleznească la o respirație mai profundă sau la un hohot de râs.

Groaznic s-a simțit – era plinuță și începuse să transpire pentru că eram incomodă și devenisem dintr-o dată strâmtă și grea. Fusese la o petrecere de firmă cu tema „Alb și Negru”. Își dorise să atragă atenția noului coleg, dar reușise doar să-i vadă pe față un zâmbet într-unul dintre momentele în care corsetul îi aluneca în timp ce dansa și să-l audă spunând ironic ”alb și negru”. Purta un sutien alb, care ieșea la iveală la aproape orice mișcare.

Ajunsă acasă, a băgat foarfeca în mine și m-a spintecat. Am respectat-o pentru gestul ferm, de luptător.

A doua zi, m-a îngropat într-o pădure din apropierea dealurilor pe care locuia. Era cât pe ce să mă sufoc în pământ. Noroc cu un câine care a scotocit în groapa proaspăt astupată și m-a tras parțial afară. Îi urmăream fascinată coada mișcându-se la amplitudine maximă și mă gândeam ce ușor are parte de bucurii atât de des.

De ce sunt rea? Mi se trage de la prima fată care m-a purtat. Fusesem scumpă, strânsese cu greu banii ca să mă croiască pe comandă pentru ce credea că va fi o seară de Haloween cu totul diferită. O auzisem povestindu-i celei mai bune prietene că intram în scenă special pentru El, pe care îl credea Acela. Nu era vreun Făt-frumos, dar se gândea mereu la viitor, o aducea cu picioarele pe pământ când avea idei și vise de nerealizat. E drept că se îndoise de el cu două săptămâni în urmă, când un prieten comun i-a spus că l-a văzut în gară conducând o fată cu ochelari, pe care a și sărutat-o pe gură la despărțire. L-a întrebat imediat, doar aveau o relație de aproape doi ani. Fusese o confuzie, el a negat tot atunci, asigurând-o că nimic nu s-a schimbat.

A fost diferită seara, dar nu cum își închipuise ea. L-am auzit vorbindu-i despre hotărârea lui de a se căsători cu fata cu ochelari, liniștită, gospodină, care avea simț practic și casă, era învățată să cheltuiască banii cu folos, nu pe extravaganțe, cum eram eu, de exemplu… Cât ai dat pe rochie? Nu te-ai gândit că banii ăștia îi puteai pune deoparte? E ridicol! Și până la urmă ce cauți tu aici, măi fată? Aici e capitală.

Cu atâta amărăciune m-a aruncat cea mai tristă fată din lume repetând, ca o anti-mantră: ce cauți tu aici, măi fată? Pleacă, aici e capitală!

Atunci m-a cuprins boala care creștea, îngreuna gândurile și mă înrăia. Sunt o rochie impregnată cu negrul pe care încerc să îl împroșc pe ceilalți până alung din mine goliciunea privirii celei mai triste.

Am adunat gânduri grele de fiecare dată când am fost purtată, în straturi le am. Singura soluție e să ard.

Acum e cea mai bună ocazie să o fac, văd în apropiere niște turiști care pregătesc un grătar și au încropit o vatră, cu cărbuni peste care au pus vreascuri adunate din pădure. Al lor e câinele care m-a dezgropat. Mă poate duce în apropierea focului, sunt o captură pentru el. Mă miroase, mârâie. În sfârșit, mă transportă în bot la stăpânii lui și latră nervos. Asta pentru că, într-o ultimă farsă involuntară, mă umplusem de furnici care i-au provocat mâncărimi.

Turiștii nu vor să se complice cu dusul gunoiului, așa că aleg varianta cea mai simplă: mă aruncă în rug.

Ce flacără frumoasă am! V-am spus că sunt vanitoasă?

[1] blestem țigănesc