Povestitoarea

Am fost zămislită la mijloc de secol XX, fiind copia fidelă a sentimentului de mândrie al unei familii de muncitori în momentul în care au primit vizita soției redactorului de la ziarul local. Despre familie nu era mare lucru de zis. Oameni muncitori, inițiați în lectură de mici.

Singura fată a familiei a trebuit să preia de la o vârstă mult prea fragedă corvoada muncii de întreținere a casei. Mai târziu, a dat naștere unei fiice, care avea să fie mama lui Țucu, cel care a inițiat proiectul de demilitarizare nucleară. Proiectul a eșuat, dar a fost cea mai puternică mișcare care a încercat să readucă dialogul la masa tratativelor. Cei doi fii călcau cu mândrie pe urmele tatălui lor, atât în munca de la uzină, cât și în treburile gospodărești.

Soția redactorului își dorea o rubrică a ei în ziarul local.

Vrând să scrie despre oameni care nu s-au aplecat în fața greutăților vieții, primul articol a dus și la crearea mea, femeia punându-se în centrul meu. Rubrica ei nu a fost de succes.

Oamenii preferau să citească despre drame și suferințe, singurul lucru rămas peste ani fiind eu, fotografia care a însoțit prima ei rubrică de prima pagină la ziar.

Țin minte că la început am fost prinsă pe peretele opus ușii de la intrare, pentru a fi remarcată și admirată de toți cei care treceau pragul. Puțini o făceau. Momentele de admirație s-au diminuat din ce în ce mai mult, până în clipa în care am ajuns un alt-obiect-banal din casă.

Nu se mai uita nimeni la mine, decât fugar, în timp ce ochii îi patinau din stânga-n dreapta, sau invers. Mângâierea acelor priviri, deși plăcută, era de scurtă durată. Toată mândria simțită la naștere era acum o amintire veche și tristă.

În clipa în care fiul cel mai mic, ultimul supraviețuitor din familie, a fost nevoit să se mute din casă, și-a adus aminte de mine chiar înainte să plece. S-a întors din drum, m-a dezlipit de pe perete, a scrijelit pe spatele meu patru cuvinte și m-a așezat într-una din cele trei sacoșe în care-și înghesuise întreaga viață.

A fost pentru prima dată când am pășit în afara casei. Lumina și căldura soarelui m-au copleșit.

Culorile și mirosurile naturii m-au umplut de cunoașteri pe care, până atunci, nici nu le bănuisem, din categoria trăirilor pe care habar n-aveam că nu le cunosc.

Un mic salt și o pală de vânt m-au smuls din liniștea și siguranța sacoșei. Am început să plutesc și am învățat despre zbor, dar a fost prea scurt pentru a putea spune că știu cum se face. Am aterizat pe trotuar, cu sufletul plin de speranță, dar și temătoare la ceea ce avea să urmeze.

De unde eram, puteam privi omul dintr-o nouă perspectivă.

Privirile lor se îndreptau în jos doar cât să se asigure că nu se împiedică de vreun obstacol. În scurt timp am realizat că am devenit un obiect-indiferent.

Tălpi murdare au trecut peste mine, iar altele s-au și așezat, pentru scurt timp, pe fața sau pe spatele meu. De unele m-am lipit și m-am lăsat purtată mai încolo. Altele doar m-au presat și s-au dus mai departe. Mașini. Motociclete. Biciclete. Am învățat despre fiecare câte puțin, în timp ce eram purtată din loc în loc.

Când a dispărut soarele s-au împuținat și oamenii de pe străzi. Astfel am învățat despre noapte și despre stele. E plăcută lumina soarelui, dar puțină răcoare ajută la echilibrul natural.

Cu trecerea zilelor am învățat despre trafic și despre locurile prin care mă purtau pașii altora. Toate erau pline de istorie. În unele dintre ele îmi doream să rămân mai mult timp, pentru a învăța și a înțelege mai multe despre cele ce s-au întâmplat acolo, dar eram la mila palelor de vânt și a pașilor necontrolați.

După o vreme am ajuns în apropierea unei găuri cu trepte, astfel că am învățat despre subteran.

Lumina artificială o cunoșteam deja, dar vuietul străzii nu se compara cu șuieratul metroului, iar curentul de aer pe care-l genera mă lua pe sus fără milă.

– Ia uite ce am găsit! am auzit pe cineva exclamând, în timp ce mi-a întrerupt zborul.

Priviri s-au așezat pe fața și pe spatele meu, așa cum nu s-a mai întâmplat de multă vreme. M-au răsucit. M-au dat din mână în mână. M-au șters. Au luat-o de la capăt, speculând pe seama existenței mele. Devenisem din nou un obiect-cu-sens.

Am fost băgată în buzunarul unei haine, iar acolo am învățat despre mirosul de transpirație și mirosul de bere. Am fost scoasă de acolo într-un cămin care mirosea la fel.

Pelerinajul meu a ajuns la bun sfârșit, primul meu loc stabil în lumină artificială fiind pe o masă, printre cărți.

– Ce-i măi cu poza asta?

– Ai adus-o aseară când te-ai întors de la băute. Ziceai c-ai găsit-o la metrou.

Am fost întoarsă pe dos, cuvinte noi găsindu-și lumina pe spatele meu murdar. O vreme am zăcut fără sens, dar apoi am început să fiu folosită ca semn de carte. Am învățat multe despre filozofie, despre literatură, despre psihologie, dar și despre aventuri ale unor oameni închipuiți.

Omul care m-a luat în grijă citea mult, astfel că citeam și eu odată cu el. Îmi doresc să fi fost semn de carte de la început, pentru a cunoaște cât mai multe despre viață.

Au trecut ani mulți, dar rolul meu a rămas mereu același. La cât de mult am învățat din cărțileși despre cărțile citite, devenisem un obiect-cult-și-util.

Nu eram admirată prea mult, fiind doar mutată dintr-o carte în alta, pe măsură ce omul înainta cu lectura. În anumite zile, când avea musafiri, le povestea istoria mea, atât cât știa el. Îmi doresc să fi putut completa varianta sa cu ceea ce știam eu, dar toată strădania mea a fost inutilă.

Într-o seară, întors de la o șuetă scurtă cu colegii de breaslă, m-a luat în mână și m-a privit. Nu era genul de privire curioasă, dornică să afle ce reprezintă fața mea. Era o altfel de privire, una creatoare, care-și dorea să creeze povești despre mine.

A luat un aparat de pe masă. Învățasem despre el de multă vreme. Era un telefon. L-a folosit ca să mă fotografieze, moment care mi-a schimbat viața.

Am învățat despre digital, despre calculatoare și tehnologie, despre călătoria între aparate și despre multiplicitate. A trimis o copie a mea la mai mulți indivizi pentru a da naștere unei povești. Atunci am realizat că am devenit cea mai bună variantă posibilă a mea de până atunci. Am devenit un obiect-de-poveste.

Sufletul meu a revenit la rolul de semn de carte, dar multiplicitățile mele au dat naștere la povești frumoase. Aflam multe în continuare despre și din cărțile în care eram așezată, dar aveam parte de învățături și din partea multiplicităților mele digitale. Acestea veneau sub formă de valuri luminoase, mesaje născute din aerul din jur. Astfel, am învățat despre particule, despre unde și despre semnale electrice, devenind un obiect-de-poveste dar și un obiect-digital.

Până la urmă, doar eu aveam substanță, greutate și masă, așa că urmașii mei digitali s-au pierdut în istorie. Viața petrecută între cărți, mutată de aceeași mână, neobosită, către pagini cu număr din ce în ce mai mare, iar apoi în altă carte, unde o luam de la capăt, m-a învățat mai multe despre familie decât știusem din perioada vieții mele în care am atârnat pe perete.

După o vreme am învățat și despre moarte, despre pierdere, despre timp și despre singurătate. Am auzit voci, multe voci, unele plăcute, altele dure. Am învățat să citesc sentimentele oamenilor din jur doar ascultându-le vocea. Nimeni nu mă mai căuta. Nimeni nu mai știa de existența mea. Eram între aceleași pagini deja de mulți aniși nu se întrevedea nicio speranță de a fi scoasă de acolo. Am devenit un obiect-pierdut.

A venit o perioadă în care am învățat despre zgomote puternice, despre explozii, bombe și radiații. Am învățat despre război și supraviețuire, iar apoi am învățat despre liniște. Am petrecut multă vreme în liniște, învățând despre răbdare, dar în scurt timp nu mai aveam ce învăța despre ea. Răbdarea era doar starea în care aștepți să se întâmple altceva, așa că am devenit un obiect-răbdător.

– Uite, măi, ce am găsit.

Au fost primele cuvinte ce le-am auzit când am fost dezgropată.

– Ce-o fi asta? întrebă vocea unei persoane curioase până în măduva oaselor.

– Cred că e o carte, am auzit despre așa ceva la una dintre primele mele participări la opționalul de istorie pre-nucleară.

Am fost scoasă la lumină dintre paginile cărții și am învățat despre aer toxic și costume de protecție. Am fost plimbată prin fața multor perechi de ochiși aparate. Am fost supusă la teste, învățând despre radiocarbon, infraroșii, raze x și multe alte modalități de „citire” a mea, a interiorului meu. Toate acestea m-au dus la concluzia că am devenit un obiect-vechi.

După ani de teste, am fost afișată într-un muzeu, în spatele unei protecții împotriva a tot ceea ce devenise lumea în care m-am născut acum multe veacuri. Costume de protecție se perindau prin fața mea, privindu-mă cu o curiozitate cu care nu eram obișnuită. Aparent, eram cea mai veche fotografie care supraviețuise anilor de război nuclear. În timp ce mă priveau, speculau asupra modalității în care reușisem să supraviețuiesc și asupra personajelor pe care le reflectam pe chip, încercând să afle care dintre ele e Fred și de ce. Mi-au revenit regretele, deoarece nu le puteam împărtăși experiențele și cunoștințele obținute de-a lungul existenței mele. Erau frumoase scenariile lor, dar nu cunoscuseră lumea în care eu am fost creată, astfel că erau departe de realitate. Am devenit un obiect-frustrat.

Ani de-a rândul am așteptat, zi de zi, valuri noi de perechi de ochi, care să se așeze asupra mea și apoi să-și dea drumul imaginației asupra evenimentelor care au dus la supraviețuirea mea. Am învățat despre noul om, cel care, la fel ca și mine, supraviețuise unui război pe care, în prostia sa, el l-a pornit. Am aflat despre regrete și dezamăgiri, despre reconstrucție și speranță, dar și despre disperare cruntă.

– Prima dată când am văzut fotografia, femeia din mijloc, cea cu ochelari, zâmbea.

Am recunoscut vocea unei persoane care mă vizitase deja din primele zilei ale vieții mele din muzeu.

– Acum i se citește dezamăgirea pe față, și-a continuat ideea. Vă spun eu. Fotografia s-a schimbat la față.

Am fost din nou purtată în altă locație, unde am început să fiu supusă la alte teste. M-au cuplat, din nou, la aparate care să treacă prin mine, în încercarea de a-mi citi atomii și a le afla poveștile.

Mi-am strigat, în felul meu, frustrarea la adresa comportamentului la care eram supusă.

– Uite, iar s-a schimbat. Femeia pare acum frustrată, iar ceilalți se uită din fotografie la noi ca și cum ne-ar judeca.

Auzind aceste cuvinte am realizat că în curând nu voi mai fi un obiect, ci voi deveni o povestitoare, astfel că mi-am rearanjat atomii pentru a chiui și am început să-mi ordonez amintirile în ordine cronologică.