Poveste din Pătratul albastru
Stă pe scaun, cu mâinile sprijinite pe picioarele îndepărtate, cu degetele spre interior și cu coatele în afară, într-o poziție chinuită. Barba se unește cu părul și cu mustața, lăsându-i la vedere buza de jos. Poartă un halat cu mânecile răsfrânte, care-i acoperă trei sferturi pantalonii și cămașa bej. O cravată roșie, lată, se profilează strident între dungile albastre, albe și roșii ale halatului. Pe fața lui se citește o interogație mută.
Nu e singurul gânditor din spațiul acela. Puțin mai în față, în stânga, de pe măsuța roșie, pătrată, o plantă privește cu doi ochi albaștri, umani, dintre frunzele verzi. Jadul.
Cei doi locuiesc într-un pătrat luminos, flancat în dreapta și-n stânga de perdelele albe, transparente, care flutură-n vânt, iar în spate, de șevalet. Niciun perete și nicio ușă. Pe pânza de pe șevalet, nuanțe de portocaliu, alb și albastru urcă spre marginea de sus și se dizolvă în marele albastru prin care trec nori argintii, valuri înspumate și păsări albe într-un zbor lung. Grăbesc spre apus. Ele sau doar niște holograme rătăcite într-o buclă a timpului.
Pe lângă șevalet se zăresc bucăți dintr-un deșert portocaliu. Și fondul covorului e portocaliu. Un desen geometric alcătuit din sfere albe intersectate de linii albastre. În fiecare sferă ia naștere o cruce.
Fascicule albastre străbat cadrul și dispar în noaptea indigo din afara pătratului. Ceasul de pe măsuță indică cinci și cinci minute. Ochii lui, două frunze ramificate, care-i acoperă orbitele, studiază Jadul. Modelul îl privește pe ascuns, cu coada ochiului, iar de sus, de pe șevalet, o cameră minusculă înregistrează fără ca ei să-i sesizeze prezența.
N-a dormit toată noaptea. La un moment dat, i-au trecut prin minte frânturi dintr-o viață despre care nu mai știe unde și când s-a petrecut.
Atelierul de la marginea orașului, copacii înalți din grădină, peretele de sticlă, cele câteva plante pentru nevoia lui de verde, șevaletul, paravanul, obsesia pentru biserici, femeile care-i pozau… Și ea, femeia misterioasă care apăruse la ușa atelierului într-o zi ploioasă, de noiembrie, și-i adusese iluzia perfecțiunii. Apoi glaucomul. Disperarea care-i urmase.
Deodată firul memoriei s-a rupt. Imaginile color, care se derulaseră ca pe un ecran de cinematograf, au dispărut, lăsând în locul lor o tristețe adâncă. Înțelege că nu poate schimba nimic. N-are rost să se mai gândească. Să caute o explicație logică a întâmplărilor. Trebuie să ia lucrurile așa cum sunt. Înainte să ajungă în pătratul luminos, a traversat deșertul portocaliu, chinuit de sete și de neliniște. Nu știe cum a ajuns în deșert.
Liniile de pe cadranul albastru al ceasului arată dimineața. Se simte înțepenit. Spre deosebire de el, planta de pe măsuță e proaspătă, strălucitoare. Cele trei ramificații ale tulpinii, încărcate de frunze verzi, emană viață. Îl surprinde.
O vede în momentul acesta cum n-a văzut-o niciodată. O vede datorită frunzelor ei care l-au alinat și i-au redat vederea. O altfel de vedere, care-i deschide o perspectivă nouă asupra lumii. Îi vede frumusețea. Perfecțiunea pe care i-o va imortaliza. Și adoarme fericit. Fără să-i vadă ochii. Ochii lui albaștri care o iluminează.
Iar ea-l veghează cu dragoste. Ființa asta ciudată și oarbă, căzută din neant, a salvat-o de monotonia singurătății.
Camera a înregistrat totul. Captivitatea lui în pătratul luminos, zbuciumul din timpul nopții, încheiat cu iluzia fericirii, și zbuciumul ei, care abia începe. Jadul a uitat că-i sunt interzise sentimentele.
Povestea lor are o singură șansă și ea vine de la călătorul adormit. Dacă nu va reuși să-i dea viață, pe pânza de pe șevaletul lui, vor sfârși rătăcind amândoi prin deșertul portocaliu din care ea-l salvase.
